Prietena mea, vânzătoarea de la alimentară

Cristi Teodorescu povesteşte pe blogul lui cum a încălcat legea în 87 şi a cumpărat un miel de la un consătean de-al lui Mircea Nedelciu, din Fundulea. Citindu-i postarea mi s-a părut ca exagerează cu ideea că în primăvara lui 1987 se găsea în alimentară carne de nutrie şi am pornit să-i răspund. Scriind, mi-am amintit un episod propriu legat de acele vremuri şi de mâncare. Iată comentariul făcut la postarea lui:
Cristi, eşti sigur că era prin ‘87? Ca din câte îmi amintesc, prin alimentare nu mai erau decât conserve şi, rar, pe sub mînă mai ales, câte un pui rebegit, o brânză sărată şi uscată, sau un salam de vară pe care îl puneam la uscat în cămară învelit în făină (asta vara, când era cald şi se scurgea, că iarna se usca de frig.
Şi apropo de vremurile alea şi de mâncare:
Stăteam pe Sf.Vineri, la trei minute de Universitate. Pe 21 decembrie (’89, desigur) eram acasă aşteptând înfrigurat (de emoţie, nu de frig că era o vreme caldă) în faţa televizorului să se întâmple ceva. Şi, hop, că se întâmplă. Îmi trag canadiana pe mine şi fug către Universitate (neştiind că acolo aveam să mă şi opresc). Clocoteam însă să spun cuiva cunoscut că se întâmplă ceva, că a pornit. La cine crezi că m-am oprit şi pe cine am anunţat? Pe vânzătoarele de la alimentara din colţ, pe care le mai ţineam de-o vorbă ca să fim prieteni şi să-mi dea şi mie câte ceva – atenţie, fără bani în plus, doar pe prietenie. M-am întâlnit cu una din ele peste nişte ani. La început, n-am mai recunoscut-o, în schimb ea ţinea minte extrem de clar cum am năvălit în alimentară şi le-am spus:
- A-nceput?
- Ce?
- (Aici nu mai ţin minte dacă am zis revoluţia!?, sau ceva cum că cade Ceauşescu. Mai curând a doua, că de revolutie nu ştiam încă)