vineri, 17 decembrie 2010

Comunismul, revoluția și primul contrarevoluționar al țării: iliescu



Discuțiile de anul acesta despre revoluție par a fi mai complicate - cel puțin pentru că ele au devenit parte dintr-un subiect mult mai vast: capitalism versus comunism. La vechea dilemă - revoluție sau lovitură de stat? - se adaugă rezultatele și concluziile a doi ani de criză care, spre deosebire de perioada anilor 90, vin după o scurtă, dar plăcută, perioadă în care firimiturile unei plăcinți grase, din care s-au înfruptat cei aleși, au părut că ajung și pentru cei care formează „masele largi, populare”. Iată că deodată capitalismul, cel puțin cel românesc, își dezvăluie, ca într-un film horror, fața sa hidoasă, terifiantă. Și brusc, după ce au fost ținute la foc mic în tot acest trecut recent postcomunist, legendele despre binele din timpul comunismului își fac loc în prim-planul mOameni care au profitat de strâmbătatea și ticăloșia pe care a fost așezată societatea comunista pentru a o duce numai ei bine, alți oameni care au trăit pe lângă primii, oameni care sunt deprinși a fi dependenți de cineva sau de ceva, oameni care uită, oameni care habar nu au despre ceea ce a fost, oameni care vor să profite acum, oameni cu puțină minte se adună în corul slăvitorilor comunismului. Un cor al egoismului fioros, al iresponsabilității, al iraționalității, al indiferenței, al amoralității și al imoralității.
Că au murit zeci de mii de oameni, poate sute de mii, că au fost chinuiți, urmăriți, împiedicați să-și valorifice potențialul,  că li s-a distrus viața, că au fost deformați, stricați alte milioane, nu contează. Contează doar ca mie să-mi fie bine. Ca găinile dintr-o curte: chiar dacă ar ști că le așteaptă tăierea, ar fi mulțumite atât timp cât ar avea boabe;  și nu ar avea nicio părere despre faptul că în fiecare zi cad capetele a milioane de surate.
Vor comunism profitorii, îi duc lipsa dependenții; vulpile și găinile, lupii și oile. Și oare era chiar așa de bine? Dar cele 12-13 grade din case iarna, dar cozile nesfârșite pentru un pui anemic, dar cartelele, dar magazinele goale, astea ale cui erau?
Ceea ce de fapt îi caracterizează pe toți acești nostalgici este necredința, refuzul lui Dumnezeu, lipsa unei dimensiuni relioase pozitive, întunericul poftelor trupului lor, îngustimea rațiunii lor legată de ceea ce se degradează și piere.
Ceilalți, cei care îl detestă și-l refuză pentru că l-au cunoscut, pentru că îl înțeleg; pentru că ştiu de la cine vine și cui folosește.
Cei care au ca grijă existența celorlalți, cei care cred în Dumnezeu sunt mai puțini în sondaje (dar nu știu dacă în realitate chiar s-au împuținat, s-au acum doar s-au despărțit mai clar apele și ceilalți au răspuns, spre deosebire de alte dăți, cinstit).  Ei de fapt, întotdeauna și oriunde sunt mai puțini, căci e mult mai greu să te gândești la altul în loc să te gândești la tine, să lupți pentru libertate și nu pentru libertinaj, să crezi în Dumnezeu și nu în zeii dorințelor care te stăpânesc.
S-au stins în acești 21 de ani cei mai mulți dintre aceia care au trecut prin pușcăriile comuniste, iar unii dintre urmașii lor (care au încercat sau au fost nevoiți să se integreze în societatea care le omorâse și chinuise părinții), ascunzând în fundul memoriei și conștiinței lor, adevărata realitate, au crescut după noul chip - chipul zilei. Dintre oponenții tineri sau mai tineri, mulți sunt plecați, alții dezorientați pentru că nu au reușit să se adapteze  la această mizerie de „societate capitalistă și democratică românească”, mulți nu știu. Dar descoperă adevărul despre trecut odată cu descoperirea Adevărului credinței și poate că între cei până spre 30 de ani sunt mai mulți credincioși adevărați decât între  cei în vârstă (care sunt mai teatrali și mai exhibiționiști și atunci par mai mulți și mai dedicați) - un sondaj recent pe această temă arată că în timp ce doar  28% dintre cei peste 60 de ani consideră că regimul comunist a fost unul criminal, de acest lucru se declară convinși 44% dintre cei până în 20 de ani și dintre cei între 20 și 39 de ani.
Ceea ce rămâne însă în final din acest trecut nu prea îndepărtat este sângele: regimul comunist a fost un regim criminal, un regim odios, un  regat al întunericului și nimic, nici apartamentul mic repartizat după ani de așteptări înfrigurate - dacă nu aveai pile, nu erai activist, turnător, hoț etc. -; nici locul de muncă care - înafara condițiilor de mai sus. ori a unui sector mai special - nu te lăsa nici să mori, nici să trăiești; nici bucata de pâine așa zis asigurată, nu pot justifica opțiunea pentru o astfel de viață.(Despre capitalismul românesc și despre ce se întâmplă în general în lumea capitalistă am scris cu un număr de luni în urmă așa că nu reiau aici, unde avem o altă temă.)
Coincidență sau nu, cu puțin timp în urmă sunt reînhumați ceușeștii, cărora li se pregătește și un monument.
Coincidență sau nu, tot cu puțin timp în urmă moare Păunescu, prilej pentru 90% din mass media de a-i aduce ode celui care s-a înălțat pe odele aduse celor doi, partidului și comunismului.
Și ultima coincidență sau nu: apare la Mărieș un document care vorbește despre intenția lui iliescu de a-i cruța pe ceaușești. Gura păcătorului iliescu, adevăr grăiește atunci când spune că e o diversiune; numai că e mai subtilă decât se lasă a crede, căci scopul ei nu este de a-l înfunda și mai mult pe sus-numitul, ci de a-l spăla de păcate. Ca poporul să zică: „Iată, săracu, el a vrut să-i scape, da  alții i-a omorât”. Cine alții? Dușmanii, evident! Asta pentru cei care nu au înțeles că ceaușeștii trebuiau să moară cât mai repede ca să nu spună cine era cu rușii și cine erau cei care trăgeau  în populație. Dar cine era cu rușii? Și ai cui erau ăia? Cui i-au folosit? Poporului?
În această atmosferă și un lucru bun: s-ar putea ca în curând să nu mai fie atât de bine, ba să devină chiar periculos să fii revoluționar. Asta l-ar pune într-o situație „inedită” și pe primul revoluționar al țării.
În fine, în ceea ce privește revoluția am mai spus-o - și chiar am să dau în continuare textul scris cu câțiva ani în urmă - Da, a fost revoluție! Mai mult chiar, a fost un soi de 1848 (1989) al României, parte dintr-un nou 1848 (1989-1990), de data aceasta numai al Estului.
Dilema revoluție - lovitură de stat devine fără obiect în măsura în care ne este cunoscut mecanismul oricărei revoluţii, mecanism pe care poate să-l descopere fiecare studiind multele exemple care deja ne stau la îndemână.
Astfel, definiţiile tuturor dicţionarelor vorbesc despre o schimbare bruscă de sistem – economic, social, politic – însoţită cel mai des de violenţă. Mai rar întâlnim că este spontană şi niciodată că este lipsită de organizare.
Pornind de la aceste definiţii şi analizând revoluţiile de până acum (coincidență? - grupate în ultimele trei secole!) putem fixa în pagină caracteristicile generale ale unei asemenea mişcări politice pentru a da un verdict în cazul contestatei Revoluţii Române.
Revoluţiile, spre deosebire de revoltele spontane, întotdeauna locale, au acoperire naţională, sunt minuţios pregătite şi au forţe aliate în chiar sistemul politic pe care îl atacă. Nu trebuie să amintesc decât Revoluţia Franceză, organizată şi sponsorizată, alături de burghezie, de nobilime (inclusiv prinţi ai regatului). care voia să ia puterea din mâna regelui.  Istoricește vorbind ar fi vorba de două revoluţii suprapuse: una feudală şi una burgheză. În realitate o primă tentativă a unor forțe oculte de a prelua puterea în numele poporului, (până în cel moment, și chiar după el, până la sfârșitul primului război mondial, deținătorii puterii erau vizibili și îndrituiți la aceasta de averea, rangul lor, meritele familiilor etc.) tipar folosit cu fidelitate în toate celelalte revoluții și devenit esența așa-numitelor societăți democratice ale zilelor noastre.
La rândul lor, cele două clase sociale/forţe revoluţionare şi-au extras şi forjat ideile, modelele, principiile şi planurile de organizare şi de luptă din mediile lojilor masonice, care depăşiseră la aceea vreme, în Franţa, numărul de o mie. Tot acestea au fost și cuiburile în care s-au format complotiştii.
Ajungem astfel la o altă caracteristică: revoluţiile au grupuri de organizare şi comandă pe mai multe nivele, între care doar unul este centrul real,  (vizibil sau nu), iar celelalte centre sunt doar aparente. Aceste forţe revoluţionare cooperează între ele, direct şi indirect, până la răsturnarea vechiului regim. Ulterior, centrul real digeră, dizolvă, sau elimină brutal celelalte centre.
Şi, în toate revoluţiile există şi factorul extern – ce alt exemplu mai bun, pentru aceste ultime trăsături decâtpregătirea revoluţiei din Rusia şi, de aici, revoluţiile socialiste ca produs de serie care au urmat pe tot globul.
Între elementele definitorii ale unei revoluţii, nu cel din urmă, este cel al războiului civil declanşat de cei care urmăresc ca o ideologie să se aşeze, sau să se reaşeze, în lume. Revoluţiile au nevoie de sânge, de victime, de spectacole terifiante, care să zdruncine sufletele şi convingerile, pentru ca o altă realitate – prefabricată – să se impună. Povestea cu revolta spontană a întregului popor nu este decât o gogoriţă menită să mascheze adevăratele mişcări şi să asigure legitimitate noilor conducători. Revoluţia nu este altceva decât un complot care se acoperă cu, şi utilizează pentru a reuşi, nemulţumirile populaţiei.
Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revoluţii şi aplicând această grilă peste cele petrecute începând din 16 decembrie 1989, putem spune că şi în România am avut o revoluţie cu toate centrele de comandă interne şi externe necesare, cu lovitură de palat şi armată, cu înfruntarea ideologiilor, cu complotiştii şi profitorii care, pentru a se legitima până la capăt, au utilizat revolta maselor şi crima. Este absolut adevărat că ieşirea oamenilor în stradă a fost sinceră, dar mai mult instinctivă și imitativă, anarhistă, decât conștientă și asumată. Și oricum, aceasta nu s-a întâmplat decât după ce a fost creată conjunctura, a fost aprinsă scânteia, care a dat semnalul şi i-a încurajat, și au fost aruncați în scenă figuranții. În plus, și în contra planurilor şi aşteptărilor organizatorilor, acţiunea maselor a fost paşnică (amintiţi-vă lait-motivul „Fără violenţă!”); sentimentul predominant nu era ura împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului, cât bucuria, amețeala ieșirii din cușcă, beția aerului tare dinafara acesteia.

duminică, 12 decembrie 2010

Sorin Ovidiu Vântu – terminatorul

Nu am aproape nicio îndoială că soarta psd/ului va fi extrem de complicată – cum de altfel a și fost în ultima vreme. S-au certat? Se vor mai certa? Au plecat unii? Vor mai pleca? S-a rupt? Se va mai rupe. Și în final? Cine știe, poate vor scăpa, poate nu. Așa cum au mai scăpat și alții: vii dar fără viață poilitică, cu nume, dar fără existență.
Și de ce toate astea? De unde? Care este cauza încurcăturii de mațe cu dureri mortale de cap?
Ele sunt mai multe; și sunt de demult. Le știm cu toții, așa că nu le voi aminti. Dar trebuia ceva care să le unească, care să transforme slăbiciuni separate într-o molimă grea. Și acel ceva a fost, este și va fi (îndrăznesc să spun) pentru psd, așa cum a fost și pentru alții: Sorin Ovidiu Vântu – zis și sov.
Se discută iarăși de vizita lui Geoană la Vântu. Este că, fără această vizită, totul ar fi arătat acum altfel pentru psd: Geoană președinte de țară, Vanghelie, președinte de partid (sau poate nu?), guvern psd-pc-udmr susținut de pnl sau guvern psd-pnl-udmr susținut de toată presa, Băsescu refugiat în Georgia, Boc refugiat printre eschimoșii de aceeași altitudine cu el, mă rog totul ar fi fost pentru psd violet de bine și nu violet de rău.
Și de ce nu e așa?
Simplu, pentru că a intervenit sov care a vrut să dea o mână de ajutor. Pe care Geoană a accepta-o neștiind cu cine se înhaită: cu un terminator politic de marcă și cu pedigree.
Care pedigree?
Păi să vedem victimele:

PAR/UFD – partidul în care a fost adus de Vosganian, pe care l-a susținut, de la un moment dat, financiar dar mai ales cu soluții strategice și tactice falimentare, că de, cine plătește comandă, împrăștiat în cele patru zări și scurs cu picătura în pnl.
PNȚCD – partidul cu cei mai mulți lideri de marcă care îl vizitau și care a beneficiat, probabil, copios de sfaturile și ajutoarele lui, devenit un coșmar, o fosilă pe sfert vie devorată de hiene de mâna a treia, un paraplegic 100%.
Emil Constantinescu – președintele al cărui sponsor solid (poate cel mai solid?) a fost în campanie, eșuat lamentabil de la autoalocata calitate de “lider regional” la aceea de țuțer veninos pe la televiziunile de mogul.

La “si alții” sau “la daune mai mici”:
PNL – care a avut legături mai puțin consistente, a fost salvat în ultima clipă de venirea lui Stolojan și mai ales de sinuciderea politică a ufd-ului pe care Vosganian și Iorgulescu l-au dus înaintea alegerilor din 2000 la nefireasca și împotriva naturii alianță cu pnțcd-ul muribund.

Și ghici cine nu a primit bani de la sov (după cum acesta afirma prin 2000)?
Păi cine a dus-o tot mai bine de atunci încoace? Cine a presat pentru comisia parlamentară de anchetă în dezastrul FNI-CEC?
PD-ul.
Nu-i așa că e mai mult decât curios, interesant, întâmplător?!

Așa că, cu psd-ul, rămâne cum am stabilit. Asta dacă n-or face vreo sfeștanie la sediul central, nu se vor pune cumva pe post, pe rugăciuni, pe molitve, spovedit și împătășit…
Dar despre asta n-am nicio teamă: de oricâte ar fi în stare dracul chiar până acolo nu poate ajunge.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Am greşit faţă de Ion Iliescu - nu e comunist, e activist

Am greşit.
Am greşit chiar grav, atunci când am spus despre Ion Iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de idealist, un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie.
Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “Iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, Iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
Citind deunăzi despre şedinţa iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui Ion Iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui Geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: Ion Iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, Ion Iliescu a rămas tot un activist, un funcţionar credincios şi devotat partidului ajuns până către vârful acestuia şi apoi prăvălit de acolo, undeva pe un tăpşan. Ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, Ion Iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
Dar chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, Ion Iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată el a criticat pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu oamenilor, nu viitorului lor.
Aruncat de Ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).

Iar în ceea ce priveşte presupunerile pentru ce mai este încă acolo, deşi creaţia sa politică nu a funcţionat aşa cum ar cere-o principiile comuniste, am două variante:

1. Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi mai ales la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
2. Deşi aparent este aşa, în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist).

joi, 9 decembrie 2010

Jurnal politic – un partid trist și unul balonat

PDL – Un partid trist

Nu aveţi acestă senzaţie? Nu vi se pare pdl-ul o copie tristă, anostă, prăfuită, fără umor, a psd-ului (tot aşa cum pnl-ul este o copie ilariantă a aceluiaşi)?
Ca şi psd-ul strânge rândurile în jurul corupţilor, se jertfeşte pentru naţiune prin intermediul jerfirii pentru sine, minte, abureşte, luptă împotriva luptei contra corupţiei, luptă pentru un stat la cheremul activiştilor lui de frunte de la centru sau din ţară, aduce în prim plan personaje dubioase, adesea aproape analfabete, imorale, amorale, mediocre, semidocte, sfertodocte, laşe, hoaţe, triste; riţe, fălci, plăcinte, solomoane, bercene, budane… dar îi lipsește măreția celuilalt, anvergura sa aproape mitologică. Nu că răul ar fi înfinal mai mic dar nu are ștaif.
Apărarea lui Riţi şi de parlamentari ai celorlalte partide arată că şi pdl-ul este gata să-i apere pe alții ceea ce, cu siguranță, a și făcut. Devierea ideologică în cazul ordonanței creditelor este un indicator clar al devoțiunii parlamentarilor pdl față de leul românesc și euroiul european.
Îmbrâncit din spate de Traian Băsescu, șutuit uneori de acesta, împănat de președinte cu căteva cireșe pe care tortul pietrificat refuză să le primească, pdl-ul e ca un stomac constipat dureros pentru trupul (poporul) care îl suportă.

PSD-ul are un stomac balonat

Imaginați-vă că sunteți la o cursă, alergați prost dar, pentru că ceilalți aleargă și mai prost, aveți șansa de a termina pe primul loc și de a înșfăca premiul cel mare: cel puțin patru ani de masă îmbelșugată, fără griji, fără insomnii. Și când totul mergea (prost dar) bine se întâmplă nenorocirea: bacteriile fermentează, stomacul se revoltă, diareea este gata să explodeze și nici măcar o budă nu e prin preajmă.
Cam asta e ceea ce se întâmplă acum acolo, la psd. Bacteriile au primit o aspirină în loc de antibiotic. Iar la anul, tocmai când ar trebui să arate mai fercheș, mai proaspăt și mai viril la încălzirea cu public pentru finala din 2012, psd-ul are toate șansele de a căuta disperat un tufis în spatele căruia sa se ascundă cu nădragii în vine, pătați și urât mirositori. Și știți cine este de vină pentru ceea ce se întâmplă acum: Vântu. Sorin Ovidiu Vântu zis și sov, un soi de terminator politic, mult mai năucitor decât era pe vremuri eroul de benzi desenate cu teroriști și mineri, nimeni altul decât: Ghinion Iliescu.
De ce? Vă voi povesti mâine.

marți, 7 decembrie 2010

Punem pariu că psd nu ajunge la guvernare?


Voiam să pun această întebare mâine, dar evenimentele au luat-o înainte, aşa că ea a devenit de actualitate. Şi o pun acum, deşi nu voi dezvolta mai mult subiectul în acest moment.

Când, acum câteva ore, am scris “Ponta pe făraş” nu citisem (aflasem):
- despre determinarea lui Geoană de a nu se opri din a spune adevărul (Care adevăr? Sau al cui? Vom vedea!)
- despre reuniunile secrete de la psd
- despre scrisoarea deschisă a celor 26 de parlamentari semnată – printre alţii – de Hrebenciuc (Iată că Viorel mi-a răspuns, căci tocmai întrebam de el. Aşa că încă o întrebare: – Domnu’ Viorel e nasol în tranşee? Sau se întrevăd zorii unor zile mai bune? Păi un om de valoarea dumneavoastră să facă piaţa pentru nepoţei?)

Aşa că, dinspre psd, se anunţă vremuri interesante. Se pare că sărmăluţele şi porcuşoru vor cam sta unor în gât. Şi să te ţii mobilizare pe poziţii. De exemplu, ia să vedem, care – înafară de nazistu’ de Constanţa – mai pleacă spre tărâmuri exotice. Mai punem un pariu?

Suspectă şi tăcerea Bunicuţei? Alo, domnu Iliescu! Ce mai face băiatu’ ăla bun al dumitale, Oprescu, parcă? E la încălzire?
Şi era să uit. Unde este Care este?

Mai am o mie de întrebări interesante dar le mai las şi pe mâine. Când psd-ul ne va dărui – sper – o altă zi plină de satisfacţii.
Şi când, dacă îmi vor lăsa timp psdii aş vrea să vorbim puţin şi despre Vântu.

Jurnalul politic al zilei: Ponta pe făraş, Antonescu pe antene, Voiculescu – înger, Boc – copil

Ponta pe făraş

Nici eu nu credeam, atunci când am făcut-o, că profeţia privind gravele daune de care este potenţial capabil omul de faţă al socialist-capitaliştilor, se poate împlini aşa de repede: atenţie, zic se poate, nu e încă bătută în cuie. Dar sunt câteva date care indică că Victor Ponta nu se simte prea bine în fotoliul de preşedinte psd: seria de gafe recente, loviturile de la aliatul moştenit, Antonescu, lupta cu Geoană ne aduc, pe diverse paliere, date în acest sens.
Să-ţi dai cu stângu-n dreptu atunci când părea că alergi singur spre finiş e dovadăp de mare strategie – abureşti adversarul, nu?
Să reuşeşti să te plasezi în trena liberalilor în diverse iniţiative şi chiar să rămâi în ofsaid e o altă dovadă de măiestrie politică.
Aşa după ce, în faţa repoziţionării parţiale a şefului liberal, a unor evenimente mai mici sau mai mari de pe piaţa românească de zarzavat politic, la care nu ai prea avut ce spune, sau o ţii maţu gaia cu Băsescu care este de vină pentru toate (ştim că Băsescu e dracu, că doar ne-ai spus-o, dar chiar aşa drac să fie?) vii mata şi te iei la harţă ca o ţaţă cu o altă ţaţă, nu cred că este exact ceea ce pe vechii şi vajnicii activişti centrali şi judeţeni îi face foarte fericiţi (Poate doar pe sforari. Alo, domnu’ Hrebenciuc se aude? Ce mai faceţi, care mai e cursul?) Probabil şi pentru că simte această nemulţumire şi pericolul unei contralovituri a celuilalt .p… vorba lui Iliescu, glasul ferm al lui Ponta se mai aude doar în lupta cu Geoană.
Pe undeva probabil că nişte ruguri se pregătesc şi dacă liberalii se mai apropie mult, prea mult, până la a nu mai avea nevoie de aliatul psd vor fi şi nişte jertfe umane.

Unde linge Antonescu se albeşte "antenili"
Care a apărut alături celelalte antene, de firmele şi fundaţiile voiculescu din condensarea picăturilor de ceaţă.
Nu am să vin să zic că se întorc în mormânt strămoşii liberali – pentru că mulţi dintre ei au fost cel puţin la fel de lipsiţi de scrupule şi avizi de putere ca şi adunătura de vlăstare actuale între care cel dintâi este Crin. Dar să fii atât de puţintel la minte încât să ne crezi atât de proşti şi uituci, atât de sinistru de amoral şi atât de disperat să fii şi tu puţin preşedinte, şi astea toate într-o carcasă de profesor de istorie care, în principiu a citit măcar o altă carte de istorie a României decât cea a mult iubitului şi stimatului, este, chiar şi pentru cele mai îndepărtate limite ale bunului simţ, prea mult.
Antonescu a descoperit criteriul măsurării valorii publice a unui personaj: contestarea. Şi pentru că Voiculescu, securistul care alături de alte nume grele de astăzi, a haiducit în folos propriu averea poporului, întrupare a uneia dintre formulele cele mai degradante ale firii umane, expresie a tot ceea ce poate fi contestat sistemului comunist (aflat la mii de ani lumină în spatele expresiei activiste Iliescu, care măcar era un comunist cât de cât convins, deci cât de cât sincer) nu este astăzi contestat de masele largi populare, căci nu taie salariile şi pensiile ba le mai dă şi antene, liberalul îl albeşte. Adică ne propune să uităm.
Să minţim, să ne minţim. Sau, dacă nu ne convine, să ne tragem un glonte în cap.
Ba chiar, îi descoperă calităţi. Iar mâine-poimâine, după ce-i va declara iubirea, probabil, se vor şi căsători. Iar nunta se va face, bineînţeles, la televiziune, la ea fiind invitat, ca să dea daru’, tot poporul.
Punem pariu că, la o adică, dacă se cere, pentru Antonescu chiar şi Ceauşescu e bun. Şi să fiu sincer ar avea dreptate măcar într-o privinţă: Voiculescu este chiar şi la nişte ani lumină în spatele lui Ceauşescu.
Nu am spus nimic despre Băsescu şi Boc. Păi ce să mai spun că ei sunt contestaţi.

Boc e un copil care vrea să-şi depăşească copilăria (ba uite că spun)
Şi de aceea îşi taie indemnizaţia pentru copil. Să-l trimită şi pe el mama lui în viaţă. Să-l mai lase singur acasă 1, 2, 3 … Să înjure, să spună măscări, să fumeze şi altele.
De ce e mai bine să primească mamele indemnizaţii doar un an în loc de doi, nu ne spune. Ce economii extraordinare se fac nu ştim. De ce este mai important să rămână indermnizaţia variabilă până la 4000 de lei – cînd ea este doar un ajutor pentru o perioadă critică şi nu un drept rezultat în urma cotizării fiecăreia cu sume echivalente – şi nu să fie 600 sau 700 sau 800 pentru toate mamele (de exemplu, eu, care plătesc tot felul de biruri statului din care statul plăteşte ajutoarele, vreau să le dau tuturor la fel), iar nu ştim. De ce nu vrea domnu’ Boc să se gândească şi la ce este mai bine pentru generaţiile viitoare – mai mult timp petrecut alături de mamă sau mai mult timp aruncat de o bonă în faţa unui televizor care urlă pentru a acoperi plânsetul disperat al copilului – domnu Boc nu ne spune. Să înţelegem că el nu a fost iubit şi a fost crescut de străini?
Domnu Boc a făcut dreptu’. Dreptul, fără o construcţie morală aşezată pe un fundament religios, este cel puţin anost şi înşelător, un fel ne nisip mişcător fără suflet, după cum vedem din calitatea justiţiei actuale. Dar poate a avut totuşi şi un profesor care a gândit, care a avut suflet, care i-a transmis şi altceva decât: Student, repetă după mine. Că asta era la armată.
Domnu’ Boc, trezeşte-te! Acesta nu este un vis.
Dacă eşti prim-ministru nu înseamnă că trebuie să fii robot, fii, dacă mai poţi om. Atunci şi numai atunci vei fi cu adevărat şi prim-ministru.

luni, 6 decembrie 2010

O dilemă juridică

Judecătorul avea în acea zi o dilemă pentru care nu putea să fie invidiat: în cazul ministrului de la mediu trebuia să aleagă între a face pe plac ori primului ministru, ori preşedintelui. Era cu totul altfel la interlopi sau la alte cazuri din mafia politico-economică la care singura dilemă era dacă nu cumva a cerut prea puţin şi eventual dacă nu urma să fie tras în piept cu tranşa de după pronunţarea sentinţei. Fuseseră cu toatele cazuri care adăugaseră multe zerouri averii sale bine mascate – cum crezuse până la acest dosar. Dar nu suficient, pentru că primise şi de la unul şi de la celălalt ameninţări clare legate de cazurile blătuite, banii încasaţi şi destinaţiile lor. Iar unul dintre intermediari era deja arestat. Aşa că..
Aşa că, până una alta, de supărare, pe toţi cei judecaţi în ziua aceea îi condamnase, fie că erau vinovaţi, fie că erau nevinovaţi.

În numele democraţiei

Facem răul, în numele binelui,
Distrugem, în numele evoluţiei,
Minţim, în numele adevărului,
Închidem, în numele libertăţii,
Despărţim, în numele fraternităţii,
Jefuim, în numele egalităţii,
Omorâm, în numele vieţii,
Terorizăm în numele democraţiei.
Si toate astea pentru că suntem civilizaţi.

Miniştrii eroini

Pentru că poporul bugetar  – între noi fie vorba, în mare parte sedus de frumoasele fete ale vrăjitoarei, Lenea, Corupţia şi Grosolănia – voia mai mulţi bani, vitejii miniştri şi neînfricaţii parlamentari au ieşit cu pieptul dezgolit în faţa lui şi i-au spus:

- Măi copii, vouă numa' la bani vă e gândul? Da’ ţara? Da’ viitorul copiilor voştri? Da’ viitorul omenirii? Uite, noi renunţăm la salarii, căci nu pentru ele suntem aici, şi, vorba politicianului onest, aşa să ne ajute Dumnezeu!

Şi Dumnezeu – sau poate altcineva? – i-a ajutat de fiecare dată şi astfel, serie după serie, unii chiar în mai multe serii, când ei au încetat să mai fie miniştri, deputaţi şi senatori s-au trezit de două, de nouă, chiar de nouăzeci şi nouă de ori mai bogaţi.
(Iar pentru că au fost cuminţi, tot acela le-a ajutat şi pe neînfricatele căpetenii ale trupelor de sindicalişti cât şi pe, de acum, soţii Lenei, Corupţiei şi Grosolăniei.)

sâmbătă, 4 decembrie 2010

În sufletul pivniţei mele (o poezie)

(Prima pe care am scris după mulţi ani şi pe care o aşez aici nu pentru că ar fi ea vreo minune, ci pentru că mâine e Duminică şi pentru că trăim o lună a Minunatei Naşteri, care poate să fie şi cea a minunatei noastre renaşteri. Şi pentru că e un timp al cântecului şi al poeziei.)

Prin ochiul pivniţei mele
te văd adesea trecând
cu pasul acela din Lună
cu care cobori pe Pământ.

În ochi ai atâta lumină,
în mâini ai atâta cuvânt,
în trup timpul cântă, spirală
pe care cobori pe Pământ.

În sânul tău bolta se-ntoarce
şi se dezmiardă în vânt,
în pântec tresaltă sfioasă
dorinţa de-a fi pe Pământ.

În sufletul pivniţei mele
aş vrea să cobori lunecând,
să-l scoţi curat în lumină
şi să mă naşti pe Pământ!

miercuri, 1 decembrie 2010

 1 Decembrie - Rugaciunea lui Nicolae Iorga pentru Romania

   Pentru ca este ziua nationala, pentru a da o urmare celor scrise in ultimile zile si pentru a arata ca nu sunt nici primul nici singurul care vede astfel lucrurile reiau un scurt text al lui Iorga pe care l-am mai amintit pe acest blog.   

       "Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
        


          Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine!
 
                                                                                                  
                                                                                  Amin !"
                                                                                    
                                                                       NICOLAE IORGA