luni, 28 februarie 2011

Sorin Ovidiu, dizidentul din Realitatea lui Vântu

        După ce ne-a adormit seară de seară cu faimosul refren: Dormi! FNI veghează pentru tine! (FNI veghea ca ceata haiducilor lui SOV să ne ia banii) Vântu s-a trezit acum că nu mai vrea nici şoapte. Cică, noi vorbim în şoapte şi numai el vorbeşte în gura mare. Zice că suntem terorizaţi, urmăriţi, ascultaţi şi tăcem ca nişte pui de găină înfricoşaţi de umbra uliului de deasupra şi numai el este curajos. E aşa de curajos încât ori e bolnav, ori e bolnav. Luptător pentru dreptate, a ţinut, alături de alţi vremelnici puternici ai zilei, să confişte dreptatea numai pentru el (ei). Oricum ar fi, orice ar face, ei au întotdeauna dreptate. Iar când greşesc, greşesc de buni şi omenoşi ce sunt. Dar, deşi ar trebui să aibă tot interesul să ne convingă prin proces că nu sunt vinovaţi, ei nici nu vor să audă de aşa ceva. Tactica lor, tactica lui e alta.
        După ce a uns osiile şi roţile partidelor şi buzunarele de servitori ale unor politicieni, guvernanţi, judecători, procurori,  cu seul depunerilor de la FNI, FNA, Banca de Scont, azi SOV se prezintă ca un etalon al moralităţii. Strigă ca să-l audă judecătorii, procurorii, şi românii spălaţi pe creier care se uită la emisiunile Realităţii şi Antenelor. Strigă mimând indignarea sinceră, disperarea, furia celui nevinovat, a angelicului care este târât în noroi.
         Dubios fără limite, Vântu ni se arată ca un luptător pentru cinste, dreptate, adevăr fără limite. Şi culmea este, că unii îl şi cred; pe de-a-ntregul, nu în legătură cu una sau cu alta.

Jurnal sentimental - UDMR un alt fel de PSD, PNL sau PDL

        Un alt fel, adică cu alt nume şi cu membri şi votanţi cu alt fel de nume: maghiare. S-a scris mult în timp despre ţinuta şi prestaţiile aparte (de mai bună calitate) ale politicienilor şi funcţionarilor maghiari din România. Parţial adevărat - mai ales la formă - mai mult o iluzie - când e vorba de cconţinut. Mai relaxaţi, reţinuţi, atenţi la ceea ce spun. Mai disciplinaţi. Dar în final câţiva dulăi în frunte şi o haită ascultătoare după ei.
        Congresul de la Oradea marchează nu trecerea la o nouă etapă din viaţa acestui compromis în afara legii - şi uniune etnică, cu fondurile aferente, şi partid politic cubfoncdurile afeente. Şi cu alte avantaje de la una şi de la cealaltă formulă, ci 21 de ani de profit personal pentru lideri centrali şi locali ai acestei struţo-cămile, după modelul, dezavuat de ei atunci când e vorba de originile şi obiceiurile etnice, al balcanicelor partide româneşti. Sau, mai general, al partidelor postcomuniste din zonă.
O anomalie politică, UDMR-ul a reuşit să treacă aceşti ani - şi chiar în linişte - datorită hoţiei, lipsei de responsabilitate şi prostiei partidelor zise, doctrinare, care pe de o parte au oferit etnicilor maghiari motiuve pentru a continua să o voteze, pe de altă parte, pentru că nu au ştiu să rezolve ecuaţia precedentă, au ajunsca din 1996 încoace să aibă nevoie în mod constant de ajutorul parlamentar contra participare în administraţia centrală şi locală, a UDMR-ului.

Creştinism şi satanism (II)

Apocalipsa după Ioan?
De fapt această întoarcere către spiritual are loc de mai demult însă a fost mascată de schimbările din lumea materială. Occidentul s-a de-creştinat, masiv în ultimii două sute de ani, şi mai ales în ultimii cincizeci, dar nu s-a despiritualizat. El s-a întors către religii şi practici orientale, a rostogolit la nesfârşit ghemul schismatic, aruncat pe jos de catolicism, sub forma cultelor neo-protestante şi a sectelor zise creştine, dar care nu mai au, în esenţă, nimic comun cu creştinismul, a întronat parareligii şi religii noi: cultul omului, al banului, comunismul, consumerismul sau hedonismul sunt toate religii de semn negativ. Însuşi laicismul a ajuns o religie, mai intolerantă decât oricare alta din moment ce se impune prin lege ca unicul adevărat şi corect. (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)

sâmbătă, 26 februarie 2011

Jurnal sentimental - De ce n-au salvat încă românii Europa

Pentru că:
"Am avut de-a lungul timpul foarte multi clienti care contractau credit "sa-si puna gresie", "sa-si puna centrala", adica romanii s-au si imprumutat daca nu au avut bani "ca sa-si faca conditii". Sigur, satele noastre nu arata ca in Belgia sau in Franta, dar nici Romania nu este Franta sau Belgia. N-am avut imperiu colonial in...Congo si deocamdata noi suntem pentru ei o cvasi posesiune coloniala. N-avem retea de apa? Pai n-avem ca le-am vandut lor compania de apa. N-avem bani sa cumparam in cantitati europene?
Pai n-avem ca suntem angajati la companiile lor in tara noastra. Nu cumparam medicamente cu sacul? Pai nu cumparam pentru ca fabricile noastre au fost cumparate de ei si inchise, iar acum statul importa medicamente de la gigantii lor farmaceutici la preturi astronomice. Consumam putina benzina? Pai cum sa nu, doar ne vand austriecii benzina noastra. Ni se propune ca sa ne vindem noua insine gazul la un pret mai mare, aliniat european."


Mai multe despre necuminţenia şi lipsa de civilizaţie a românilor în textul Ipocrizie europeană - varianta statistică de pe blogul asybaris.blogspot.com

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (5)

Dragi prieteni şi membri,
 
Mulţumim pentru prezenţa de marţi la lansarea filmului Demascarea de la Librăria Sophia. Dacă aveţi prieteni în Cluj vă rugăm să-i invitaţi luni, 28 februarie, ora 17.30, la Biblioteca Centrală Universitară (Str. Clinicilor nr. 2) pentru lansarea întregului proiect în care este inclus şi filmul sus numit.
 
După cum am anunţat dăţile trecute, pe adresa fundaţiei vin foarte multe mesaje de la oameni bolnavi care ne solicită ajutorul. Pentru că material posibilităţile noastre sunt limitate ne-am gândit că îi putem ajuta cu rugăciune. Astfel că, ne-am bucura dacă i-aţi pomeni. În fiecare lună vom încerca să vă trimitem un tabel cu numele dumnealor.
 
  1. Interviu cu autorii filmului Demascarea;
  2. Ispita în rugăciune;
  3. Părintele Rafail Noica – Întrupare, Filocalie şi premisă eshatologică.
 
Cu preţuire,
 
Irina Coşoveanu


Tabelul cu persoanele pentru care să ne rugăm se află în pagina Rugăciune de toată trebuinţa.

Creștinism și satanism

Evul Mediu în sens invers
La începutul secolului trecut, mai mulţi gânditori au anunţat o schimbare profundă a lumii: „un nou Ev Mediu” i-a spus Nicolai Berdiaev, „restauraţia oridinii va fi integral creştină sau nu va fi” a fost previziunea lui Jacques Maritain sau „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi de loc”, cea a lui Malraux, ca să rămânem numai la cele mai cunoscute. Numitorul comun al tuturor a fost necesitatea, ultimativă, a ieşirii din barbaria contemporană, definită prin haos, indeterminare, dezechilibru, dizarmonie introduse în viaţa omului de artificialitatea constructului umanist.( În această perspectivă, ultima perioadă apare ca foarte asemănătoare celei care a marcat năruirea lumii antice.)  (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)


Dragostea Înfricoşătoarei Judecăţi


Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi nu de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare” altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.
Dragostea
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor” în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. În fine cei din a patra categorie, sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.
Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.

vineri, 25 februarie 2011

Pomenirea mortilor - Mosii de iarna

În sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec la carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi) (anul acesta 26 februarie)  Biserica Ortodoxă face pomenirea celor trecuţi la cele veşnice.   Este sâmbăta cunoscută şi ca Moşii de iarnă. În fiecare biserică se oficiază Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului pentru cei adormiţi.

Despre natura răului în filmul „Soare înşelător” de Nikita Mihalkov


Aţi văzut "Soare înşelător"? Cred că nu vă pare rău. 
Nu l-aţi văzut? Alergaţi să-l vedeţi. 
Câteva lucruri despre acest film într-un eseu teologico-cinematografic excelent.

Despre natura răului în filmul „Soare înşelător” de Nikita Mihalkov
Gheorghe Fedorovici
 
"Să nu-ţi fie teamă de duşmanul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţămîntul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp."
N. Mihalkov

Cu toţii sîntem familiarizaţi cu tipul de reprezentare a răului specific filmelor americane, unde acesta apare ca o realitate bestială, sîngeroasă în mod gratuit şi în mare parte previzibilă. Desigur, există mult rău în situaţiile ipostaziate de genul „thriller”; Răul are însă un caracter mult mai subtil, mai insidios. Scripturile ne previn neîncetat că Răul îmbracă haina mielului, fiind cu atît mai greu de identificat cu cît îşi poate schimba părul şi, temporar, chiar şi năravul. În fapt, Răul nu doreşte nimic mai mult decît să fie identificat cu vreo instituţie sau persoană diabolică din istorie, tocmai pentru a ne lăsa iluzia că a fost prins, izolat undeva în trecut şi chiar lichidat; astfel, noi am nutri iluzia că ne aflăm în siguranţă şi că putem respira liniştiţi. Acest adevăr elementar legat de caracterul disimulat al răului ne este reamintit de N. Mihalkov printr-un film realizat cu peste zece ani în urmă şi care a fost difuzat recent de postul TVR2 al Televiziunii Române. În lumina recentelor (dar poate că nu şi tardive!) dezbateri care au loc în România în privinţa răului produs de comunism şi a responsabilităţii fiecăruia, e de prisos să mai subliniez actualitatea şi urgenţa temei propuse de filmul lui Mihalkov pentru noi, românii timpului de-acum.
Realitatea descrisă de filmul lui Mihalkov se regăseşte punctual în literatura memorialistică dedicată acelei perioade. Pentru a risipi totuşi impresia că, cel puţin în cazul de faţă, istoria ar înceta să mai fie credibilă din momentul în care ia o formă artistică, am considerat util să ilustrez analiza filmului cu unele citate edificatoare din volumul al doilea al memoriilor Nadejdei Mandelştam (publicate în România de către editura Polirom în 2003, respectiv în 2005). Textele ei reprezintă comentariul inestimabil al unui martor care a ştiut să salveze lucrurile esenţiale din cea mai teribilă situaţie prin care a trecut omenirea de la Potop încoace. În plus, autoarea nu încetează să spună că nu se poate ajunge prea departe fără o evaluare a cauzelor unui naufragiu de asemenea proporţii şi a pierderilor provocate de acesta. Un astfel de bilanţ nu poate fi făcut decît „într-un singur punct temporal, cel de unde se vede clar; toate celelalte dau o perspectivă falsă. În perioadele de efervescenţă şi de decădere, sensul trecutului recent se limpezeşte pe neaşteptate deoarece încă nu există indiferenţa viitorului, dar a căzut argumentaţia zilei de ieri şi minciuna se deosebeşte net de adevăr. Trebuie făcut un bilanţ cînd epoca maturizată în sînul trecutului şi care nu are viitor este complet epuizată, iar cea nouă încă nu a început. Acest moment scapă aproape întotdeauna din vedere şi oamenii pornesc în viitor fără să fi înţeles trecutul. Aşa a fost întotdeauna, aşa va fi şi acum.”[3] Nu putem decît să nădăjduim că acest moment de cumpănă nu a fost încă pierdut de societatea românească.
În Rusia Sovietică a anului 1936, într-o duminică de vară, familia legendarului Kotov este surprinsă de vizita lui Mitea. Cu ani în urmă, Mitea, un student extrem de înzestrat, fusese răsfăţatul profesorului său (tatăl Marusiei) şi dacă nu ar fi plecat la fel de brusc pe cît a revenit, i-ar fi succedat ca stăpîn al casei prin căsătoria cu Marusia. Întoarcerea lui Mitea este însă doar aparent întîmplătoare: agent NKVD, Mitea trebuie să împiedice fuga sau rezistenţa lui Kotov care urma să fie arestat în chiar după-amiaza acelei zile. Astfel, Mitea duce pînă la capăt şirul trădărilor posibile: după ce îi trădase în timpul Războiului civil pe albii de partea cărora luptase, după ce, aflat în misiune în Occident, a continuat să-i trădeze pe cei din propriul său grup (intelighenţia rusă din exil),[4] acum o trădează tocmai pe femeia pe care se presupunea că o iubeşte, participînd la asasinarea soţului ei. Planul este dus la capăt fără ca cineva dintre cei din casă să bănuiască ceva (o favoare cerută de Kotov, dar care i-a uşurat oricum sarcina lui Mitea). Întors la locuinţa sa din oraş, Mitea se sinucide în baie în timp ce un fulger globular străbate scena pentru ultima dată.
Fulgerul globular nu este însă decît simbolul cel mai „vizibil” al răului travestit în bine: la prima vedere, el pare să nu fie altceva decît un glob de foc nevinovat şi jucăuş. În realitate, este o „drăcovenie” care apare din senin (asemenea intervenţiei grupului din Apărarea civilă care goleşte plaja sub pretextul unui simulat atac cu gaze, asemenea sosirii lui Mitea[5]), se furişează pretutindeni şi, sfredelitoare, te găseşte pretutindeni. Iar cînd dispare, o face luînd cu sine o viaţă – a unui copac sau a unui om. Căci într-o lume în care răul tinde să fie total, nimic nu mai este ceea ce părea să fie: cele mai nevinovate apariţii se dovedesc a fi cele mai distructive, natura este înşelătoare, oamenii au mai multe chipuri iar acţiunile lor au alte scopuri decît cele aparente. Astfel, acţiunea Apărării civile nu a avut ca scop instruirea populaţiei în vederea unui caz real de atac cu gaze; trebuia împiedicat în primul rînd sentimentul că ar putea exista vreun loc în ordinea fizică sau spirituală care i-ar putea fi inaccesibil Partidului. Întreaga operaţiune nu a avut un alt efect decît pustiirea plajei de care, acum, se bucura un singur om – şeful grupului de voluntari civili. Odată cu scoaterea măştii (de gaze), acest individ simplu ne arată atît care a fost scopul diversiunii cît şi care este obiectivul liderului într-un sistem comunist: rezervarea privilegiilor pentru un număr cît mai redus şi concentrarea puterii.[6] Prin urmare, acei „tovarăşi de drum”, precum Kotov, care credeau că puterea trebuie să revină poporului, nu erau decît nişte idealişti periculoşi care trebuiau lichidaţi din momentul în care puterea a fost obţinută.
La rîndul ei, cu natura se petrece ceva ciudat: fulgerul globular creează impresia prezenţei unui soare alternativ, dar care „arde” ucigător. Soarele însuşi (sursa luminii, a ceea ce dă sens capacităţii naturale de a distinge) riscă să fie acoperit spre finalul filmului de portretul uriaş al dictatorului care răsare efectiv peste lume, devenind astfel garanţia unică a adevărului singurei realităţi cu drept de existenţă.[7] Nu întîmplător toate acestea se petrec într-o zi de duminică: sărbătoare a soarelui, apoi a Domnului, ea este transformată acum în sărbătorire a Stăpînului de la Kremlin, a Noului Soare, a Noului Domn. Este inevitabil atunci ca indivizi precum şoferul care traversează întregul film în căutarea unei destinaţii precise, să rătăcească. Căci, într-un astfel de univers, vechile adrese îşi schimbă numele, atunci cînd nu dispar de-a binelea. Sentimentul camionagiului derutat este în acelaşi timp unul de familiar şi de străinătate totală: totul pare să fie la fel şi totul este diferit.[8] Într-un univers intrat în travesti nici o hartă nu mai este valabilă, lumea devine un imens labirint din care singura ieşire şi destinaţie sigură nu poate fi decît moartea.
Masca s-a pus peste lume fiindcă mai întîi s-a pus peste oameni. Trecînd prin încăperile casei la fel de incontrolabil şi de exploziv precum fulgerul globular, Mitea îşi „dezvăluie” identitatea într-un mod teatral, intonînd aria „Vesti la Giubba” din opera Pagliacci de R. Leoncavallo[9] în timp ce îşi dezbracă travestiul care îi îngăduise intrarea nestînjenită în casă. Ironia scenei este deosebit de severă, fiindcă subiectul operei este complet răsturnat: pe de o parte, infidelitatea este în realitate a lui Mitea (respectiv a „Paiaţei”) şi nu a Marusiei (a „Columbinei”); pe de alta, toţi cei din jur au impresia că-l recunosc pe Mitea cel de odinioară, deşi textul ariei îi avertiza că ei asistă de fapt la un travesti în plus. Atunci cînd masca devine interioară, dedesubtul fiecărui costum se află un altul[10] – în cazul lui Mitea, e vorba de costumul cel mai adecvat rolului cerut de epocă, şi anume cel alb al (falsei) impecabilităţi. Astfel, obsesia legitimizării unei minciuni face ca adevărul să fie total pervertit atît faţă de ceilalţi cît şi în propria conştiinţă a autorului acestei mistificări.[11]
Indignarea lui Kotov, nemulţumit că este deranjat în ziua pe care voia să o petreacă exclusiv cu familia, arată că el pur şi simplu nu înţelegea încă[12] adevărul simplu că o astfel de dorinţă era ea însăşi o infidelitate faţă de un sistem care nu putea funcţiona decît în măsura în care era efectiv prezent pretutindeni şi în permanenţă. Sistemul comunist nu era perfect cît timp evadarea era cu putinţă, cît timp oamenii îşi puteau dori să evadeze.[13] Într-adevăr, Mitea este uimit să constate că, avînd doar două ceasuri la dispoziţie, Kotov propune un joc de fotbal, distracţia obişnuită a familiei în zilele de duminică. Or, dacă într-un sistem bazat pe teroare generalizată, o soluţie este posibilă, ea pare să fie aceasta, ne spune Mihalkov: chiar dacă voi fi lichidat peste două ore, aceasta se va întîmpla de-abia peste două ore. Asupra acestui interval care îmi este stabilit „de sus” eu nu pot interveni cu nimic în privinţa duratei lui, ci doar asupra felului în care mi-l voi petrece. Iar în acest răstimp, care îmi va fi cu atît mai limitat cu cît îl voi sustrage mai mult sistemului, bunătatea, dragostea, buna-dispoziţie sînt oricînd posibile.[14] Ca şi Nadia, nici Kotov nu cunoaşte vreo limbă străină; astfel, el este structural inapt să-şi pună o mască fericită, să înşele. Kotov nu poate vorbi altfel decît aşa cum a vorbit dintotdeauna.
Soluţia lui Kotov este însă inaccesibilă lui Mitea, expertul în roluri, povestitorul de poveşti abil revizuite; odată cu familia, credinţa şi patria, el şi-a pierdut şi sufletul, adică capacitatea de a crede într-o posibilă recuperare sau în ceva care să dăinuie. Sinuciderea lui nu face decît să ilustreze caracterul autodistructiv al răului. Sistemul însuşi îi epurează de altfel în mod sistematic pe cei care „ştiu că ştiu”; e de presupus că dacă gestul său de auto-suprimare ar fi întîrziat, Partidul s-ar fi ocupat de „problemă” la timp.
Deşi foarte tîrziu, Kotov a înţeles totuşi cine sînt în realitate cei pe care i-a slujit. Cît despre Mitea, el nu şi-a făcut iluzii nici o clipă; excelent prestidigitator, el a fost chiar mai util puterii decît Kotov, fiindcă putea să dispară şi să facă să dispară fără urmă oameni şi lumi întregi. În film, cei doi nu sînt propriu-zis opuşi unul celuilalt, căci amîndoi erau netemători şi în amîndoi sentimentul responsabilităţii mai funcţiona încă. Contrastul este realizat de fapt între cei doi pe de o parte şi agenţii care veniseră după Kotov pe de alta; speriaţi (transpirau cu toţii abundent), aceştia funcţionau pur animalic, instinctual. Deşi se pretind a fi de la Filarmonică, nu o pot păcăli pe micuţa Nadia, care îl întreabă pe unul dintre ei: „De ce ai fugit de la Grădina zoologică? Nu ţi-a mai plăcut mîncarea pe care ţi-o dădeau?” Asemenea copilului din povestea lui Andersen, care îl deconspiră pe împăratul despuiat[15], Nadia are discernămîntul şi curajul caracteristice inocenţei pentru a arăta cu degetul spre agenţi: Hic sunt leones!, aici nu mai sînt oameni ci fiare, neoameni care şi-au pus măşti de oameni.[16] Într-adevăr, cel mai subtil şi mai teribil travesti pe care l-a produs sistemul comunist este cel prin care bestia pretinde că este om nu doar faţă de ceilalţi oameni, ci chiar în proprii ei ochi.
Şi cu toate acestea, din punctul de vedere al lui Mihalkov, nu acesta este nivelul ultim al răului; agenţii amintiţi ţin de o patologie a răului a cărei anomalie maximă este dată de indiferenţă – faţă de ce s-a întîmplat, faţă de ce se întîmplă. Căci unul din agenţi încă mai simte nevoia unei justificări, chiar dacă una formală: „dacă nu-l ucideam noi (pe camionagiu), ne ucidea el.” Această perspectivă este în fond una riguros creştină, de vreme ce indiferenţa suspendă memoria, responsabilitatea, recunoştinţa şi căinţa, nevoia de a ierta şi de a fi iertat – adică tocmai acele atribute care determină calitatea umană a indivizilor acestei specii. „Indiferentul” este de altfel anunţat în film de tînăra studentă instalată în „Vila nr. 9”, fostul conac devenit „casă de creaţie.” Viitoarea locatară (căci familia lui Kotov va fi deportată) reprezintă noul tip uman, care îngăduie „relaxarea” forţelor de represiune.[17] Indiferenţa face ca masca să se lipească de faţă[18], cu riscul de a nu mai putea fi scoasă vreodată. Indiferenţa este răul absolut care ne aminteşte de căscatul enorm al omenirii din care Dostoievski ne previne că la sfîrşitul timpurilor va ieşi Antihristul.
Gheorghe Fedorovici

Post-scriptum
În primul volum al memoriilor ei, Nadejda Mandelştam are un capitol întitulat „Bomboana de ciocolată”. În acest capitol, autoarea evocă gestul unei femei care reuşeşte să arunce o bomboană prin ferestruica zăbrelită a unui marfar umplut cu deţinuţi politici aflaţi în drum spre unul din lagărele sovietice de exterminare. Volumele Nadejdei M. sînt astfel de „bomboane” destinate tuturor celor care trăiesc nepăsători faţă de evenimente şi de sensurile lor; asemenea oameni ignoră faptul că trenurile nu-şi schimbă destinaţia doar pentru că, între timp, au devenit mai confortabile. În egală măsură, paginile ei sunt destinate şi tuturor celor copleşiţi de dimensiunile acestei nepăsări, resemnaţi înainte de vreme şi gata să spună, precum proorocul, „numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!” (3 Regi 19, 14)
Prin iubirea lor de adevăr, bine şi frumos, o mînă de oameni ne-a încredinţat, nu cu mult timp în urmă, de prezenţa neîntreruptă a rezervei providenţiale a celor „şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul lor lui Baal.” (3 Regi 19, 18) Acestor martori ai strălucirii chipului lui Dumnezeu în om într-un moment al istoriei cînd Baal părea să fi biruit le este dedicată poezia următoare.
Bomboana de ciocolată
Lui Osip şi Nadejdei Mandelştam
De ce să numeri zilele rămase?
Cei vii nu se numără, decît morţii
Ce ne mai fac parastase
În nord, la capătul căii ferate.
Aminteşte-ţi, dar făr’ a socoti
Cîte gînduri de apă sărată…
Nu-l desface încă pe „a fi”
Din staniolul lui „odată”.
Murmurul stăruitor
A strîns la timp întreaga bogăţie
A vocalei „o” tăiată-n două
De cărarea zîmbetului recunoscător.
Mierea nouă prelinsă apoi
De pe bărbie-n noroi,
A pătat vagonul de marfă
Şi, trecînd peste prag,
Inundă şi-acum meleaguri rănite,
Trasînd harta altui arhipelag.
Deşi risipită, s-adună iar
În stupii ce cresc din leşuri hulite.
__________________
NOTE:
[1] Utomlennye solntsem (titlul englezesc: Burnt by the Sun). Produs de Michel Seidoux şi Nikita Mihalkov în 1994. Regizat de N. Mihalkov. Distribuit de Sony Pictures Classics. Cu: N. Mihalkov (Serghei Petrovici Kotov, eroul Revoluţiei), Oleg Mencikov (Dimitri sau Mitea, agentul NKVD şi rivalul lui Kotov), Ingeborga Dapkunaite (Marusia, soţia lui Kotov şi fosta iubită a lui Mitea), Nadia Mihalkov (Nadia, fiica lui Kotov şi a Marusiei). Un interviu cu regizorul filmului, propriile lui însemnări împreună cu alte informaţii legate de film se pot găsi la adresa
http://www.sonypictures.com/classics/burntbysun/burntbysun.html
[2] Parafraza unei zicători ruseşti. În interviul publicat la adresa menţionată mai sus.
[3] N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 502.
[4] În maniera lui Serghei Efron, soţul poetei Marina Ţvetaeva. Mihalkov arată astfel că toate categoriile sociale au contribuit la instalarea şi dezvoltarea Terorii şi că fără această complicitate generalizată Teroarea nu ar fi fost şi nu ar fi în genere cu putinţă.
[5] În realitate, aceste fenomene se petrec doar aparent din senin. Căci, aşa cum o află din presă Philippe, fostul tutore al lui Mitea, „fulgerele globulare sînt efectul unor operaţiuni diversioniste bine organizate”, traseul acestor „musafiri nedoriţi” fiind determinat de „activitatea obiectivelor aflate în apropierea lor.” Fenomenele naturale exprimau astfel tipul de providenţă creată de ordinea comunistă, a cărei atenţie era atrasă în funcţie de modul de viaţă al fiecărui individ. De această „providenţă” ascultă Mitea atunci cînd, într-un exerciţiu de ruletă rusească, o lasă pe ea să decidă dacă va împlini sau nu misiunea încredinţată. El îşi va afla confirmarea acestei decizii într-un alt momentul tensionat, cînd, la sfîrşitul zilei va zări portretul lui Stalin înălţîndu-se de la pămînt.
[6] După cum menţionează N. Mandelştam, soţul ei, poetul Osip Mandelştam evita să stea de vorbă cu servitorii (vezi în Speranţă abandonată, p. 186.) care aveau să devină noua ierarhie, cea a slugilor devenite stăpîni. Frica permanentă determinată de ilegitimitatea noilor stăpîni precum şi grosolănia sufletească care îi împiedica să se bucure de bunurile confiscate îi făcea pe aceştia să-şi urască victimele şi mai mult. În ultimă instanţă, revoluţiile nu sînt făcute decît de servitori. Aici nu este implicat statutul social al unor indivizi resentimentari, ci acea dispoziţie mentală care contestă legătura intrinsecă dintre ordine şi superioritatea (autoritatea) legitimă. În urma revoluţiilor se instalează o ordine politică care se ticăloşeşte tot mai mult, pînă cînd societatea resimte nevoia unei restauraţii – altfel sucombă. După cum au arătat printre primii Chesterton, Dostoievski, Berdiaev, O. Mandelştam şi încă alţi cîţiva gînditori creştini, răul este auto-dezintegrator iar anarhistul are în primul rînd o viziune metafizică a realităţii. Pentru a fi sigur că nici o restauraţie nu-i va pune capăt, răul urmăreşte contaminarea întregului univers cu un virus incurabil, care este cel al „amorţelii, maladia epocii” (ibid., p. 588). Căci oamenii „pustiiţi sufleteşte” nu vor avea decît o singură aspiraţie: „moartea, golul de aer, autodistrugerea, vidul, neantul… O astfel de atracţie există. Ea este absolut reală şi pentru răul care se autodistruge, şi pentru cei care şi-au pierdut credinţa în nemurire.” (ibid. p. 468)  Istoria ne arată însă că societăţile au putut fi salvate (i.e., restaurate) chiar atunci cînd părea că salvarea nu mai era cu putinţă. Prin urmare, afirmaţia „Iisus Hristos este singurul revoluţionar din istorie” este una pe cît de spectaculoasă, pe atît de falsă: Hristos restaurează, nu revoluţionează. Lumea durează în ritmul facerii şi al re-facerii. Revoluţia nu are altă viziune decît cea a neantului. Iată de ce O. Mandelştam vorbeşte într-una din poeziile lui despre „Moscova budistă.” 
[7] De fapt, portretul lui Stalin se ridică abia la apusul soarelui, la sfîrşitul zilei. Odată cu acest pretins soare, drumul omenirii prin istorie intră în beznă. Nu întîmplător, filmul începe cu un element nocturn, şi anume cu imaginea stelei roşii din vîrful Kremlinului.
[8] Un astfel de sistem politic n-ar fi fost posibil fără „specialiştii care schimbă stîlpii indicatori […] pentru ca şirurile de vehicule s-o apuce pe un drum nou.” N. Mandelştam,  op. cit., p. 200. Şoferul însuşi se plînge, deznădăjduit: „Toţi ăia cărora le-am cerut să mă îndrume sînt nişte mongoli!”. Kotov este singurul care, avînd memoria vechilor direcţii, se oferă să-l orienteze pe bietul camionagiu – un motiv în plus pentru care trebuia eliminat.
[9] Descoperind infidelitatea soţiei sale, Canio observă îndurerat că trebuie să-şi pună costumul de paiaţă pentru a interpreta în continuare rolul identic din piesa pe care trupa sa de actori tocmai o reprezentau: „Dă replica! Cuprins de nebunie, Nici nu mai ştiu ce zic, Ori ce fac! Ştii însă că trebuie să joci, străduieşte-te din răsputeri! Dar ce, te crezi om cumva? Tu eşti Paiaţa! Îmbracă-ţi costumul, Pudrează-ţi faţa. Oamenii plătesc şi rîd cînd le place. Iar dacă Arlechino o cheamă pe Columbina, Rîzi, Paiaţă, şi toţi vor aplauda! Da, cu faţa sfîşiată de durere, Rîzi, Paiaţă, De iubirea ta frîntă! Rîzi de durerea ce-ţi otrăveşte inima!”
[10] După modelul celebrei păpuşi ruseşti Matrioşca.
[11] Masca apare ca rezultat al „certitudinii profunde în nesiguranţa oricăror convingeri, în absenţa oricărei credinţe şi în incapacitatea omului de a creşte, de a deveni mai profund şi de a-şi apăra tot ce a obţinut.” N. Mandelştam, op. cit, p. 322.
[12] Avea să înţeleagă în maşină, după ce este bătut şi asistă la uciderea camionagiului bramburit, că ideea în numele căreia luptase era în realitate momeala cu care nişte criminali cîştigaseră sprijinul popular. Plîngînd, înţelege că nu mai are nici un sens să-l sune pe „tovarăşul” Stalin şi că nu există nici o neînţelegere la mijloc.
[13] Proprietatea privată trebuia distrusă şi pentru a anula, odată cu ea, existenţa unui spaţiu de intimitate, de viaţă personală.
[14] Vezi N. Mandelştam, op. cit, p. 370: „Dacă nu m-au omorît, înseamnă că am cîştigat la loterie o bucăţică de viaţă şi trebuie să o folosesc cît mai bine. Dacă pînă la urmă tot îmi vor face de petrecanie, tot eu sînt în avantaj, fiindcă am obţinut ‚o zi în plus.’” Dar şi p. 404: „Oamenii inteligenţi care s-au temut dinainte, dîndu-şi seama că după flori urmează fructele, n-au îndrăznit să facă nimic: nici să gîndească, nici să iubească, nici să respire, dar n-au scăpat de ceea ce le-a fost scris.”
[15] Soluţia propusă de Mihalkov este diferită totuşi de cea a Nadejdei M: pentru Mihalkov, într-o bună zi un copil va spune adevărul. Nu întîmplător, presimţindu-şi sfîrşitul iminent, Kotov va face dragoste cu Marusia pentru ultima oară. Numele fetiţei, care „simte” adevărul, este lipsit de orice echivoc (Nadia este diminutivul de la Nadejda, rom. „speranţă”.) Cealaltă Nadie însă, octogenara soţie a poetului exterminat, ne avertizează că nu ne putem permite o asemenea aşteptare încrezătoare: căci o societate devenită indiferentă este asemenea unui văzduh vătuit care va împiedica pur şi simplu propagarea vocilor inocente. Din punctul ei de vedere, nu poate exista decît un singur moment în care adevărul dezvăluirea adevărului are sens. După cum explică Nadia Mandelştam într-un pasaj, copilul din povestea lui Andersen a strigat „regele e gol” în singura clipă în care această dezvăluire a putut produce o iluminare. Dacă acest strigăt ar fi răsunat mai devreme sau mai tîrziu, el ar fi fost ignorat sau înăbuşit.    
[16] Este vorba despre cei care „miros a cîine şi a lup, din rasa oamenilor cu ochi de copil şi periculos de goi”. (N. Mandelştam, op. cit., p. 417) sau de „hiena însiropată”  care, atunci cînd joacă rolul omului, vorbeşte mieros, iar atunci cînd redevine o funcţie în sistem este rapace şi criminală (ibid., p. 560).
[17] Vezi ibid., p. 360: „Amatorii regimurilor de beton armat nu-şi dau seama că stabilitatea şi capacitatea de a acţiona a societăţii nu este direct, ci invers proporţională cu intensificarea tendinţelor dictatoriale ale puterii, iar unitatea de gîndire este indiciul mortificării, nu al vieţii.”
[18] Ibid., p. 321. Mai pe larg despre funcţia şi valorificarea „măştii” tot aici, la pp. 310-324. În ultimă instanţă, „poporul nu crede în nimic şi nu se interesează de nimic. Unii, după ce s-au întors de la lucru, dorm, iar alţii se aşază la coadă la berărie.” (p. 468)

Sursa: www.nistea.com

joi, 24 februarie 2011

Părintele Petroniu Tănase a plecat la Dumnezeu

ATHOS: DOLIU LA SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU




Marţi 22 februarie 2011, în jurul orei 16.00, s-a mutat la cele veşnice Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, fostul egumen al Schitului românesc Prodromu din Sfîntul Munte Athos. 
Născut în anul 1914 (Fărcaşa-Neamţ), s-a călugărit de tînăr în lavra Neamţului, a trecut pe la Mănăstirea Antim din Bucureşti (unde s-a apropiat de mişcarea spirituală a Rugului Aprins), iar din 1978 a luat calea Athosului. De puţină vreme se retrăsese din stăreţie, iar nou egumen al Schitului a fost ales Părintele Atanasie Floroiu.
Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor.


Unul din ultimele interviuri cu Părintele Petroniu pe blogul lui Răzvan Codrescu (vezi în blogroll).

Jurnal sentimental - Diavolul şi dreptul Barack Obama

"Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, 
nelegiuiţii mişună pretutindeni" - Psalmul 11, Al lui David
 

 Dacă cineva se mai îndoia de faptul că această lume este în stăpânirea unui duh al distrugerii şi că ea este condusă către dispariţie iată o nouă dovadă.
Trezindu-se Barack Obama într-o dimineaţă, s-a uitat pe fereastra Casei Albe şi a văzut că pe Pământ e pace, prosperitate şi mulţumire, şi deci el nu mai prea are ce face, ceea ce l-a necăjit.
Cum, eu nu mai am nimic de adus în dar omenirii? - se întreba el, cu ochii înţepaţi de lacrimi şi cu gâtlejul tremurând. Nu se poate. Trebuie să mai fie ceva!
Şi a început să se învârte în jurul biroului pe şanţul deja cunoscut din grosul covor persian. Din păcate, nu prea avea idei şi oricât se chinuia, nu găsea nimic cu adevărat memorabil. Vocea, care îi aducea atâtea idei şi-l făcea sclipitor în prezenţa celorlalţi, tăcea.
La un moment dat, a observat indignat, cum, chiar pe peluza impecabilă din faţa reşedinţei, un câine vagabond, o javră murdară cu blana în năpârlire atârnându-i din cea în creştere, încerca să-i facă ceva lui Bo, first dog al Americii. Aşa că Mr. President a chemat paza că să alunge golanul (evident că el nu a putut să pronunţe echivalente americăneşti ale românescului câine vagabond , ci mai corecta exprimare homeless-american) şi în timp ce agenţii secreţi se agitau caraghios încercând să prindă patrupedele şi-a dat seama (vocea i-a şoptit) că indignarea nu-i vine de la faptul că şi homlesul era mascul ca şi Bo, cât pentru că nu era prea curat. Şi această descoperire pe care i-a relevat-o vocea a crescut sun şoaptele acesteia până când a început să devină idee. Apoi a devenit Ideea. Aşa că l-a chemat pe grămăticul de serviciu şi, urmând întru totul indicaţiile vocii,  i-a dictat un text care spunea că el, Presedintele Barack Obama consideră ca legea federală care interzice căsătoriile între homosexuali este neconstituţională şi că a transmis avocaţilor din guvernul american să nu o mai susţina în tribunal.
Apoi vocea l-a mângâiat blând pe neuronii obosiţi şi l-a trimis să-şi facă jogging-ul în timpul căruia putea să nu se mai gândească la nimic. Nici măcar că, nu peste mulţi ani, cu ajutorul egoismului tot mai înverşunat, al izolării şi alienării, al drogurilor, al pornografiei, al homosexualităţii, al televizorului şi calculatorului,  adică al înlocuirii realului cu virtualul, americanii vor dispărea.
Noapte bună America, Obama aleargă pentru tine.

miercuri, 23 februarie 2011

Jurnal sentimental - Rusia și duhul morții

O treime dintre ruși cred că scenariul din Egipt se poate întâmpla și în Ruisa.
Președintele Medvedev zice că nu e încă cazul dar nu se știe în viitor.
Atentate (Câte reale, câte puse la cale de serviciile secrete rusești?). Victime. Motive pentru intervenții militare în Caucaz fără probleme de genul drepturilor omului, drepturile combatanților etc.
Revolte, luptă de gherilă în Caucaz. Reprimare, teroare, mii de localnici, poate zeci de mii, cine știe cu siguranță, omorâți din nou. De ce din nou?
Păi să ne uităm în istoria recentă:
- sute de mii de caucazieni omorâți în execuții, adesea, comune = genocid
- sute de mii de caucazieni deportați - mutări masive de populație
Numai între 1944 și 1948 circa 700 de mii deportați și 145 de mii omorâți - ca civili, nu ca militari.
Dar sunt cecenii, inguseții, oseții, cerchezii etc., popoare ale republicilor încă ocupate, ruși? Sunt ei slavi?
Și atunci?
Sunt georgienii, azerii, armenii, uzbecii, kirghizii, turcmenii etc., ruși? Sunt ei slavi?
Nu, sunt populații urmașe ale indoeuropenilor viețuitori acolo cu multe mii de ani înaintea sosirii slavilor.
Și atunci?
De ce tot ei sunt de vină? De ce ei sunt teroriști? De ce nu se vorbește oficial la ONU, în UE despre genocidul îndreptat împotriva popoarelor ocupate de ruși? Ca și împotriva moldovenilor români, basarabenii? Pentru că Rusia e o mare putere? Ca în cazul marilor mafioți, marilor șefi de clanuri de care se tem toți și care îi cumpără pe toți? Nu e același lucru? Ce e imoral la cel mic e moral la cel mare?
Nu ar fi mai simplu să-i lase în pace?
Se pare că nu ar fi. De ce? Pentru că, oficial micile  republici caucaziene sunt rusești: Nimeni nu contestă acest lucru; adică niciun stat.
Pentru că acolo trăiesc acum și ruși, care trebuie protejați! De ce? Poate nu vor păți nimic. Dar, dacă se tem, să se întoarcă în Mama Rusia. Pentru că sunt coloniști, sau urmași de coloniști.
Și atunci de ce ar mai avea rușii a se teme? Doar de conducătorii lor, firește. Dar asta e altă treabă, e a lor, din familie, din casă.
Nu din casa altuia: Pentru că, în definitiv, ce au avut rușii de rând a câștiga din această istorie: moarte, ură, durere, ură, sânge, ură, războaie, ură, teamă, ură. Nimic altceva decât o suferință și o ură nesfârșite.
Cum spuneam mai demult: Îl iubesc pe Dostoievski, pe Mihalkov, pe Serafim de Sarov, pe Natașa, pe Ivan ... dar mă îngrozește duhul acesta al morții care animă Rusia.

Primim de la Fundația Arsenie Boca

Judecata milostivă - partea a doua

Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e Botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui care, dacă se întâmplă să vină necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi, în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii. Sfântul Chiril ne învaţă: Dacă cineva nu primeşte Botezul nu se mântuieşte, afară numai de mucenici care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă, cei ce se botează în vreme de pace şi să se boteze cu sângele lor, cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte şi mucenicia botez, când zice: „Puteti să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez?”. E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni, care merg cântând la moarte, dar pentru Împăratul cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte. Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.”
 
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.
 
Cu preţuire,
 
Irina Coşoveanu
 

Jurnal sentimental - Democrația de operetă a lui Katz, Marx, Lenin, Ana Pauker & comp.

Vesticii reproșau comunismului (nu mai amintesc ceea ce reproșam noi comunismului) printre altele: încălcarea dreptului la libertatea gândirii și a conștiinței, a dreptului lalibertatea opiniei și a exprimării.
Un obscur ong, numit pompos Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului, condus de un și mai obscur și controversat personaj Maximilian Katz (vezi afaceri du vămi și duty/free/uri, șpăgi și guvernul Năstase etc.) face ordine în gândirea, conștiința, opinia și exprimarea românilor tot așa cum o făceau și comuniștii pe vremuri și, mai nou, după multe alte excese, vrea capul părintelui Iustin Pârvu, al celor care l-au vizitat la spital și i-au cântat printre altele, Sfântă tinerețe legionară, a tuturor celor din biserică care nu-l condamnă și dacă se poate a Bisericii Ortodoxe Române în întregime, a cărei existență nu e deloc corectă politic.
Similitudinea dintre acest tip de execuții publice arogante și obraznice și excesele demonice ale comunismului nu face decât să ne reamintească faptul că între vigilentul și acuzatorul Katz și părinții, apoi practicienii de frunte ai comunismului, cel puțin din primele lui decenii și guverne, e vorba de o uimitoare coincidență de origini etnice. Și nu putem să nu simțim cât de bine i s-ar potrivi acestui domn rolul real de comisar al revoluției, cu mâna pe pistol și cu capitalul sub cap sau acela de șef cu reeducarea la Pitești.

marți, 22 februarie 2011

Ce nu ştie Oprescu sau Incredibilul s-a născut în România

Pe calea Plevnei, ca în multe alte zone ale Bucureştilor, în această toamnă s-au îngropat sau s-au dezgropat şi reîngropat nişte cabluri pentru înlocuirea cablurilor aeriene care ofereau imagini de coşmar deasupra capetelor noastre. În cele mai multe locuri, canalele au fost astupate parţial. Pe Plevnei, au rămas la faza de fără asfalt.
De atunci au fost multe zile însorite, parţial însorite, noroase, dar uscate. Aşa cum au fost şi ultimele zile. Dar ce zgomot se auzea în aceasstă dimineaţă, ce zumzăit de maşinării, roabe şi lopeţi? Ei da, exact astăzi, cu o precizie atmosferică de 100%, prin ger şi fum şi mii de baionete de fulgi, nişte oameni turnau peste apa amestecată cu zăpadă şi noroi, asfalt.
Poate nu credeţi? Ia priviţi, incredibilul, imposibilul, inimaginabilul românesc în acţiune.

Jurnal sentimental - Ţiganii lor şi ţiganii noştri

 Epuizaţi de muncă, Voicu şi Păun au intrat în grevă
Oripilaţi de televiziunile la care s-au lipit de ecran, mai ales Voicu, contribuind la creşterea ratingu-ului, parlamentarii Mădălin Voicu şi Nicolae Păun au intrat în grevă parlamentară nemulţumiţi, zic ei, de "asocierea numelui interlopului Bercea Mondialu cu etnia".
L-am văzut şi eu în poze pe Bercea Mondialu şi drept să spun nu seamănă de loc (ca să mă citez) cu Albă ca Zăpada. E un ţigan urât şi gras, standard de interlop - nu ştiu dacă aţi observat, dar toţi interlopii ţigani şefi şi şefuleţi, tineri, maturi, bătrâni sunt graşi şi urâţi; spre deosebire de alţi ţigani care sunt şi frumoşi, drăguţi, plăcuţi, şterşi sau urâţi.
Şi pe urmă, cele câteva mii, poate zeci de mii, de clanuri şi clănuleţe de interlopi care fac comerţ cu droguri, cu sex, cu pornografie, cu fier vechi furat ... nu sunt ele ţigăneşti? Nu sunt continuarea unui specific - clanul - ţigănesc, în care relaţiile dintre şefi şi executanţi sunt încă de tip sclavagist?
Nu sunt aceşti interlopi principala cauză pentru care etnia rămâne separată, neintegrată, pentru care copiii nu se duc la şcoală, nu vor să muncească, nu au alt viitor decât acela de infractor?
Nu i-am auzit pe Voicu şi Păun să demaşte această situaţie, să nominalizeze personaje, să lupte pentru cei cu adevărat exploataţi şi nenorociţi de barosanii graşi şi urâţi. Nu i-am văzut luându-se la trântă decât cu statul român - un stat prost, dar prost pentru toţi - şi cu românii majoritari care, zic ei, îi dispreţuiesc pe ţigani - poate pe cei amintiţi mai sus, că pe ceilalţi, care învaţă şi muncesc, am exemple că îi chiar respectă cu laude. Evident este vorba despre românii care şi ei merită respect, tot mai puţini din păcate.
Infracţiunea nu este un brevet ţigănesc; infractorii sunt de toate rasele, etniile, naţionalităţile. Românii sunt şi ei, într-un procent uriaş, infractori - de la politicianul mafiot şi funcţionarul necinstit, la tâlhar şi criminal. Dar au un alt specific infracţional: acţionează singuri, în echipă, în bandă. Clanul rămâne un trade-mark criminal ţigănesc. Iar Bercea Mondialu este un reprezentant de frunte al acestei mărci specifice etniei. Asta e.

Aşa că, dacă nu le place, le sugerez domnilor parlamentari - care oricum nu s-au evidenţiat prin contribuţii legislative deosebite - să pornească un lobby susţinut pentru demolarea clanurilor infracţionale şi salvarea semenilor lor din acest fund de istorie şi de existenţă. Asta dacă au şi sânge nu numai vorbe.

Jurnal sentimental: Băsescu Mondialu'

Ca să înţelegeţi politica mondială, să facem puţină istorie:
La început e vorba de Mircea Băsescu. Acesta, după cum cum uitasem, e naşul unui copil de-al lui Bercea Mondialu. Bercea s-a jucat cu sabia, a fost arestat şi judecătorii l-au închis. În motivare, aceştia arată că Bercea se aştepta să nu păţească nimic pentru că avea protecţie băsesciană. O parte a presei - majoritară - prinde prilejul şi trage în Băseşti. Mircea iese şi acuză presa (mă rog, o parte a ei) de linşaj mediatic. (De parcă Realitatea şi Antenele ar fi presă. Sau Bercea Mondialu, Albă ca Zăpada.)
Apoi Traian Băsescu, încolţit de mai toată presa zice că ce s-a întâmplat e un exemplu că el nu se bagă şi că poliţia şi justiţia îşi fac, cel puţin din partea lui, treaba libere.
Dar aceeaşi parte cafenie a presei macină şi macină. Ştirea - şi mai ales comentariile ei - ajunge în toate căsuţele din toate cotloanele.
Dar ajunge şi în afară. Unde produce un mic cutremur.

Cameron (îngrijorat, către Sarkozy): Ai auzit?
Sarkozy: Ce să aud?
Cameron: Acel "jitan", "that gipsy", Bercea Mondialu', îţi aminteşti de el... cum nu? Angela, tu? (Angela confirmă, ipocrit jenată, că-şi aminteşte) Ăla care... (îi face un semn cu ochiul). A fost arestat zilele trecute. Şi, să vezi bombă, e finul lui Băsescu!
Sarkozy (trecând de la agasare, la  un rânjet de satisfacţie): Ha, ha, ha (o imitare destul de nereuşită, evident) Băsescu-Mondialu, ha ha ha ... i-am spus eu... ha ha ha ...

Morala: Dacă te bagi în troacă te mănâncă porcii!

luni, 21 februarie 2011

Revoluţiile arabe: Israelul sau Iranul

Multă lume s-a străduit să arate că nu există nicio asemănare între ceea ce se întâmplă acum în lumea arabă şi ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în urmă cu 20 - 22 de ani.
Părerea mea este că dacă la faţă lucrurile par a fi diferite, în esenţă ele se poate să fie extrem de asemănătoare.
Aşa că întrebarea este: Israelul şi SUA (cu cine le mână pe ele în luptă) sau Iranul şi China?
Acum poate că e puţin mai clar de ce zic că schema e asemănătoare, numai că, spre deosebire de "revoluţíile" din Est, a intrat în scenă internetul, iar la regizori ar putea să mai fie unele modificări.
Am să revin.

ABULADZE ŞI SENTIMENTUL CĂINŢEI

Pentru că am vorbit mai devreme despre acest mare regizor, puţin cunoscut la noi înfara iubitorilor de film de calitate, iată un text al Elenei Dulgheru apărut în Luceafărul din 21 mai 2003. Poate că el îi va face şi pe cei care nu l-au cunoscut să dorească să-l întâlnească.

Abuladze şi sentimentul căinţei


Căinţa lui Tenghiz Abuladze este un film despre care s-a vorbit nedrept de puţin (cel mai adesea, în şoaptă) - odinioară, din arhicunoscute motive politice, actualmente, întrucât rarele nostalgii ale mass-media cinefile s-au îndreptat spre alte nume-reper ale cinematografului cu majuscule.
          Unul dintre marii contestatari ai filmului sovietic, Abuladze a fost o personalitate discretă în spaţiul civic, lăsându-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei. Cu toate acestea, cuvântul său era suficient de incomod pentru ca autorităţile să nu-i permită realizarea, de-a lungul întregii vieţi, a mai mult de şapte pelicule. Tot atâtea ca şi Tarkovski. La fel ca şi Serghei Paradjanov, compatriotul său georgian, Abuladze apelează la tradiţie pentru a descoperi valorile autentice, pe care societatea "omului nou" le pusese la zid, creând implicit o relaţie polemică cu prezentul. La fel ca Tarkovski şi Paradjanov, Abuladze contestă sistemul din afara sistemului, fără ipocritele autocritici cerute de aparatul de propagandă. Ce poate fi mai contestatar pentru revoluţiile culturale (făcute cu secera şi ciocanul, cu televizorul ori cu sticla de Coca-Cola) decât a vorbi cu reverenţă despre bogăţia de valori şi tradiţii ale "întunecatului" ev mediu? Toţi cei trei cineaşti sfidează cultura oficială în primul rând prin limbajul filmic, dar şi prin evocarea unor lumi şi tematici prin excelenţă "nonprogresiste". (Mai multe în pagina Filme)
         

Cu Sf. Ignatie Briancianinov despre: Însemnătatea postului pentru om


(Predică în Duminica Sfântului Grigorie Palama)

Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).
Iubiţi fraţi! Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o Insuşi Mântuitorul cu privire la saturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.   (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Filme ruseşti (4) - Căinţa

Îl uitasem pe georgianul Tenghiz Abuladze, autor au unei trilogii cinematografice deosebite Ruga, Copacul dorinţei şi Căinţa dar şi al altor 10 filme care merită cu toatele văzute. Căinţa a primit premiul special al juriului la Cannes în 1987 şi îl semnalez în mod deosebit dată fiind şi perioada religioasă în care ne aflăm - pregătirea pentru Postul Paştilor - deşi el nu este, în primul rând, un film religios.
Le-am trecut în listă pe toate trei şi pe un al patrulea, Copiii altora.
Lista este încă în completare. O găsiţi în pagina Filme.

duminică, 20 februarie 2011

Filme ruseşti (3)

Am mai introdus pe listă vreo douăzeci şi ceva de titluri, în mare parte Mihalkov, Tarkovski, Gherman dar şi filme ale unor regizori mai tineri sau mai puţin cunoscuţi la noi.

Jurnal sentimental - "Despre Opoziţie" sau "Cum i-am dat Puterea lu' Domnu' Goe"

"Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni" - Psalmul 11, Al lui David


Pentru că mă tot iau de Opoziţie, s-au putea ca unii să creadă că vreau să apăr pedeleul. Nimic mai greşit.
Fac acest lucru dintr-un principiu străvechi, acela că ai ceea ce creşti. Adică, după cum îţi educi copilul, acesta va fi, la extreme, un  nenorocit sau un om de valoare. Iar Opoziţia este, politic vorbind, copilul pe care trebuie să-l creştem pentru a administra, la un moment dat, Puterea.
Din nefericire, în aceşti 21 de ani, noi am avut permanent o Putere nenorocită. De ce? Pentru că, printre altele, dar deosebit de important, atunci când ea fost Opoziţie, adică atunci când trebuia să crească, să se educe, să se coacă, noi i-am dat hamburgeri, coca-cola, telenovele, manele, romanele Sandrei Brown, sport pe calculator, etnobotanice, reviste sexi şi porno şi tot aşa, în loc să o supraveghem, să-i dăm două palme sănătoase, când o prindem cu minciuni, şuturi în fund, când o prindem cu furăciuni, în genunchi pe coji de nucă, când face măscări; să o punem să-şi facă lecţiile, să dea examen la morala aplicată, să-şi cureţe "dosarele de cadre", să înveţe administraţie, să înveţe să gândească şi să muncească.
În schimb, noi i-am luat de buni, morali şi deştepţi în comparaţie cu proştii, corupţii şi ticăloşii de la putere şi am făcut din ei nişte Domni Goe. Ăsta e adevărul, am adus permanent la putere o opoziţie tip Domnu Goe de care apoi am fost nemulţumiţi cum conduce şi am înlocuit-o cu imaginea ei complet identică, aflată în vacanţă şi beneficiind de toate graţiile şi drăgălăşeniile noastre.
Opoziţia a fost şi este bună doar pentru că este opoziţie. Fals, complet neadevărat. (Asta este de fapt în mare parte şi şmecheria, viciul de fond al acestui sistem de putere reprezentativă.) Pentru că este opoziţie, Opoziţia este mai rea - de aia a şi ajuns acolo - decât guvernul şi atunci trebuie educată şi disciplinată pentru ca data viitoare să fie mai bună. Atunci când nu mai conduce, nu înseamnă că e în vacanţă, ci, pedepsită, în şcoala de corecţie.

Veţi zice: Mamă, ce distracţie pe cei de la guvernare! N-aş crede.
1. Pentru că nu am afirmat niciunde că ăştia trebuie lăsaţi în pace - pe ei trebuie puse legile, amenzile, puşcăriile, pentru că ei semnează, ei trebuie să răspundă.
2. Pentru că văzând de ce vacanţă nenorocită se bucură ceilalţi vor fi mult mai atenţi ca să nu le ia cumva locul.

Bibliografie: 
1. Fă-ţi vara Opoziţie ca să ai iarna Putere!
2. Bate Opoziţia ca să priceapă Puterea!

Şi ar mai fi....