Cu A. Schmemann despre - LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

1. Cele două sensuri ale Sfintei Împărtăşanii

Dintre toate rânduielile liturgice aparţinând Postului, una este de o importanţă crucială pentru înţelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în multe feluri o cale spre înţelegerea tradiţiei sale liturgice. Această rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând. Indicaţiile sunt clare: nu se săvârşeşte nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului, cu o singură excepţie — la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade într- una din aceste zile. Miercurea şi Vinerea este totuşi rânduită o

slujbă de seară specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numeşte Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite.

Atât de mult s-a uitat sensul acestei rânduieli, încât în multe parohii, în special în acelea care au fost expuse pentru o perioadă îndelungată influenţelor apusene şi latine, aceasta pur şi simplu nu s-a respectat, iar practica specific latină a liturghiilor zilnice — „particulare" sau „de pomenire" — se continuă de-a lungul întregului Post. Dar chiar şi acolo unde această rânduială se respectă, nu se face nici un efort pentru a pătrunde dincolo de ascultare formală şi de a înţelege semnificaţia ei duhovnicească, „logica" profundă a Postului. Prin urmare, este important să explicăm aici amănunţit semnificaţia acestei rânduieli care transcende cadrul Postului şi pune în lumină întreaga tradiţie liturgică a Ortodoxiei.

În termeni generali vorbind, avem aici expresia şi aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totuşi, pentru a înţelege semnificaţia acestui principiu, trebuie să începem nu cu postirea ci cu Sfânta Euharistie. In tradiţia ortodoxă, care este profund diferită în această privinţă de teologia şi practica euharistică a catolicismului apusean, Sfânta Euharistie şi-a păstrat întotdeauna caracterul său sărbătoresc şi luminos. Ea este, întâi de toate, taina venirii şi prezenţei lui Hristos printre apostolii Săi şi, prin urmare, ea este — într-un sens foarte real — sărbătoarea învierii Sale. Cu adevărat venirea şi prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie constituie pentru Biserică dovada învierii Sale. Bucuria şi „arderea" inimilor trăită de apostoli când, în drum spre Emaus, Hristos însuşi li S-a descoperit la „frângerea pâinii" (Luca, XXIV, 13-35) constituie pentru Biserică izvorul veşnic al cunoaşterii sale „experimentale" şi „existenţiale" a Învierii. Nimeni nu a văzut cu adevărat învierea lui Hristos, totuşi apostolii au crezut în ea, nu pentru că cineva îi învăţase aşa, ci pentru că ei au văzut pe Domnul Cel înviat când „uşile fiind încuiate" El a apărut printre ei şi a luat parte la masa lor. (Mai multe în pagina Ortodoxie)