GEOPOLITICA ŞI MIRAJUL ÎNFLĂCĂRAT - Coaliţia orientală XIV

Cu trupurile plecate în faţa Sfintei Legi, neamurile răsăritene parcurg istoria supuse şi ascultătoare, nefiind atrase de spiritul aventurii. Atât arabii cât şi ortodocşii ating cu fruntea pământul pe care au călcat odinioară profeţii lor. Acest pământ primeşte daruri înmiresmate. Parfumul Orientului e un fel de “văl al Mayei”, un gingaş acoperământ prin care se străvede textul înţelepciunii. Fără îndoială, mireasma Răsăritului este semnul unei taine care este ţinută de veacuri între hotarele acestei lumi precum un “cifru”. Aflăm din documente un lucru deosebit de interesant şi anume faptul că islamicii nu aveau voie să exporte exemplare din Coran şi nici balsamurile, tot aşa cum legile Bizanţului interziceau exportul de ulei aromat. Există deci în Orient o legătură ascunsă între Sfintele Cărţi şi taina parfumului. Să nu uităm că numele Sfintei Fecioare Maria (în ebraică “Miriam”) înseamnă “cea bine mirositoare”. De asemenea, trupul lui Hristos, înainte de a fi pus în mormânt, a fost uns cu smirnă şi aloe. Mireasma are funcţie soteriologică, ea metamorfozează sufletul fiindcă, se spune în Scriptură, Iisus l-a convertit pe Zaheu vameşul în Ierihon (“oraşul parfumurilor”). Aceeaşi tradiţie o întâlnim şi în civilizaţia mahomedană. Iată ce spune un mistic arab: Duhul meu s-a împreunat cu Spiritul Divin, precum moscul cu ambra. În Islam, la fel ca în Ortodoxie, există un cult pentru ritualul respiraţiei, la arabi eterul e “substanţă dumnezeiască”, de aici şi practicile asemănătoare cu isihasmul răsăritean.

Viaţa orientală e un nesfârşit ceremonial pe care trebuie să-l “citim” cu atenţie pentru a-i înţelege sensurile. Să privim, de exemplu, scena fermecătoare din “O mie şi una de nopţi” care descrie ritualul împodobirii prea frumoasei Zeim al-Mawasif: Însoţitoarele ei i-au dat, după baie, toate îngrijirile trebuincioase unei găteli fără pereche. I-au parfumat umerii, după aceea au îmbrăcat-o cu o rochie ţesută cu fir de aur curat şi i-au potrivit pe cap o cunună de argint ce spijinea o diademă bogată cu mărgăritare, care avea la spate un nod cu capetele împodobite cu câte un rubin mare – cât oul de porumbel. În cele din urmă, i-au împletit părul frumos şi negru înmiresmat cu mosc şi ambră, în douăzeci şi cinci de cosiţe care-atârnau până la călcâie” (A 656-a noapte). Această ceremonie savantă a gătelii e un ritual executat după canoane bine stabilite. Existau, de altfel, în Orient, numeroase cărţi cu învăţături asupra artei de a trăi. De la prepararea mâncărilor (pe baza combinării misterioase a unor mirodenii) până la împletirea savantă a părului, totul se desfăşura conform unor legi scrise ale tradiţiei. Hazardul nu-şi avea locul nici în măruntele acte cotidiene. Viaţa bazată pe învăţături definea atât Bizanţul cât şi Islamul ale căror civilizaţii “scripturale” respectau canoanele moştenite din vechime. Din acest motiv, între neamurile lui Iisus şi ale lui Mahomed, s-a înfiripat de veacuri o simpatie; dar trebuie subliniat că a fost o simpatie “clandestină”, ascunsă de priviri, deoarece o religie, cum este cea mahomedană, în care Profetul însuşi şi ginerele său Ali avuseseră, pe lângă soţiile lor legitime, nenumărate concubine, nu putea fi tolerată nicidecum, de morala creştină cu care se învecina geografic. Şi totuşi, în mod paradoxal am putea zice, între arabi şi ortodocşi a existat, cum spune Louis Massignon, o atracţie reciprocă, un soi de “miraj înflăcărat”. Colaborarea subterană dintre cruce şi semilună e una din temele palpitante ale trecutului dar şi un subiect de meditaţie pentru viitor. Să mai amintim aici faptul că în sânul Islamului s-a manifestat – precum afirmă Frihjof Schuon – o misterioasă atracţie către revelaţia creştină a lui Iisus şi asta în special în climatul persan şi turc. Axa Ierusalim-Mecca, pe care am încercat s-o divulg bazându-mă uneori pe propria intuiţie, ascunde o perspectivă geopolitică plină de surprize care poate da peste cap previziunile de până acum.    Va urma.

Alexandru HORIA

Russel Kirk: IMAGINAŢIA MORALĂ (III)

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,

cu atât mai subtil este predicatorul.

Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză,

este de obicei  metoda campionului literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand[1], mai cu seamă  despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor.

Merită remarcat faptul că cel mai influent poet al vremurilor noastre, Eliot, s-a străduit să redea poeziei, teatrului şi criticii moderne funcţiile sale normative tradiţionale. În acest demers, el s-a văzut pe sine ca pe un moştenitor al lui Virgiliu și al lui Dante. Poetul nu trebuie să-şi impună ego-ul său asupra publicului ; misiunea poetului este, mai curând, aceea de a transcede personalul şi particularul. După cum Eliot scria în « Tradiţia şi talentul individual », primul eseu găsit în Selected Essays, 1917 – 1932 (1932) : 

“Poetul nu este în niciun fel remarcabil sau interesant în emoţiile sale personale, emoţii provocate de evenimente speciale din viaţa sa. Emoţiile sale particulare pot să fie simple, sau brute, sau plate. Emoţia din poezia sa va fi un lucru foarte complex, dar nu cu complexitatea emoţiilor oamenilor care au în viaţă emoţii foarte complexe sau neobişnuite. De fapt, una dintre erorile excentricităţii în poezie este căutarea exprimării de noi emoţii umane, şi în această căutare pentru noutate în locul greşit este descoperită perversiunea. Treaba poetului nu este aceea de a găsi noi emoţii, ci aceea de a le folosi pe cele obişnuite şi, prin prelucrarea lor în poezie, de a exprima sentimente care nu se regăsesc de loc în emoţiile curente.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari,

cercetează inima omenească

pentru a găsi în ea legile existenţei morale,

cele care îl deosebesc pe om de animal.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari, cercetează inima omenească pentru a găsi în ea legile existenţei morale, cele care îl deosebesc pe om de animal. Sau cel puţin aşa era până aproape de sfârşitul secolului al optsprezecelea. Între timp, egoismul unei şcoli a Romanticilor a ascuns scopurile esențiale ale literaturii umane. Și mulţi dintre Realişti au scris  despre om ca și cum ar fi numai o brută – sau, în cel mai bun caz, abrutizat de către instituţii. (Astfel a apărut definiţia lui Ambrose Bierce[2] din The Devil’s Dictionary (1906) : « Realism, subst. O precisă reprezentare a naturii umane, după cum este aceasta văzută de broaşte ţestoase.”) În vremurile noastre, şi mai ales în America, am asistat la creşterea popularităţii unei şcoli de scriitori mai nihilişti decât au fost vreodată nihiliştii ruşi : literatura de dezgust şi de denunţare, descrisă suficient de clar în Man in Modern Fiction[3] (1958) a lui Edmund Fuller. Pentru membrii acestei şcoli, scriitorul nu este nici apărător nici tălmăcitor al standardelor, dat fiind faptul că nu există valori care să fie apărate sau explicate ; un scriitor pur şi simplu înregistrează, neobservat, dezgustul său faţă de omenire şi de sine. (Ceea ce înseamnă o lume foarte îndepărtată de cea a lui Swift – care, în ciuda aversiunii sale faţă de cele mai multe dintre fiinţele umane, le detesta numai pentru că ele erau departe de ceea ce se presupunea că trebuia să fie.)

Cu toate acestea, numele autorilor noştri nihilişti din secolul al douăzecilea bănuiesc că vor fi uitate în mai puţin de o generaţie, în timp ce vor rezista operele câtorva scriitori ai vremurilor noastre, al căror recurs este la lucrurile de durată, şi deci la posteritate. Mă gândesc, de exemplu la romanul lui Gironella The Cypresses Believe in God[4] (1951). Blândul novice care aranjează părul şi spală trupurile celor mai săraci dintre săracii vechiului Gerona, chiar dacă moare sub gloanţele comuniştilor, va trăi pentru mult timp în regatul literaturii; în timp ce sărăcăcios deghizatele personalităţi ale autorilor noştri nihilişti, care se fudulesc dezgustător ca personaje în best-seller-uri, vor dispărea în momentul în care imaginaţia publicului va vira către noi senzaţii. Pentru că aşa cum conştiinciozitatea normativă suflă viaţă în suflet şi în ordinea socială, tot aşa înţelegerea normativă dă unui autor faima de durată.

Crimele şi păcatele sunt, pentru aceşti tineri romancieri, doar nenoroc;

dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor.

Malcom Cowley[5], care scria cu câţiva ani în urmă în Horizon despre recenta recoltă de romancieri debutanţi, a observat că mai mulţi scritori cu care el a discutat nu auziseră aproape de loc despre Cele şapte virtuţi cardinale sau despre cele Şapte păcate de moarte. Crimele şi păcatele sunt numai lipsă de noroc pentru aceşti tineri romancieri; dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor. Pentru această generaţie de scriitori în ridicare, lumea pare fără scop, iar acţiunile umane fără sens. Ei nu caută să exprime nimic altceva decât un ego rătăcitor. (În The House of Intellect[6] (1959) Jaques Barzun are de spus câteva chestii foarte perspicace despre nejustificata mândrie a şirului de scriitori plini de aspiraţii ai deceniului). Iar dl. Cowley sugerează că aceşti tineri bărbaţi şi aceste tinere femei, care nu au fost introduşi în copilărie şi tinereţe în nicio altă normă în afara vagii atitudini precum că fiecare este îndreptăţit să facă ce-i place, atât timp cât nu aduce prejudicii altuia, sunt lipsiţi de disciplină spirituală şi intelectuală, fără o dorinţă reală de ceva. 

Acest tip de scriitor fără ţel şi nefericit este produsul unui timp în care funcţia normativă a literaturii a fost masiv neglijată. Necunoscând-şi propria misiune, un astfel de scriitor are tendinţa de a crede despre ocupaţia sa că este o simplă abilitate, eventual lucrativă, care uneori satisface bunul simţ, dar care nu este dedicată niciunei finalităţi. Chiar şi scrisul “proletar” al anilor douăzeci şi treizeci recunoştea un anume scop; dar acela a murit de deziluzie şi de inaniţie. Dacă scriitorii sunt într-un asemenea hal, ca o consecinţă a climatului « permisiv » de opinie care a predominat, ce se poate spune despre cititorii lor ? Comparativ, mi se pare că puţini cititori de carte din zilele noastre caută o cunoaştere normativă. Ei caută distracţia, uneori a unui personaj grosolan prin substituire, sau sunt pe urmele unei vagi « cunoaşteri » a afacerilor curente şi a curentelor intelectuale, potrivită pentru conversaţiile de la cocktail-uri.

Traducere şi note – Paul GHIŢIU

---

[1] John Phillips Marquand (1893 – 1960) – Scriitor american cunoscut iniţial pentru povestirile de spionaj Mr Moto, apoi pentru romanele satirice. A câştigat un premiu Pulitzer în 1938 pentru romanul The Late George Apley.

[2] Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scritor şi satiric american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary – Dicţionarul diavolului. Dispare fără urmă, după o scrisoare pe care o trimite unui bun prieten, Partigton Blanche pe 26 decembrie 1913, din Chihuahua (Mexic) şi în care îi spune acestuia: "In ceea ce ma privește, plec de aici mâine pentru o destinație necunoscută".

[3] Omul în ficţiunea modernă. Edmund Fuller (1915 – 2001) – romancier, istoric şi critic literar.

[4] Chiparoşii cred în Dumnezeu – primă parte a unei trilogii din care mai fac parte Un milion de morţi şi Pace după război aparţinând scriitorului catolic catalan José María Gironella Pous (1917 – 2003).

[5] Malcolm Cowley (1898 – 1989) – romancier, poet, critic literar, jurnalist.

[6] Casa intelectului. Jacques Barzun (1907 - ) – american de origine franceză, istoric al ideilor şi culturii, filosof al educaţiei.

Înţelegerea morţii

      Pericopa acestei duminici ne aminteşte, ca şi cea de duminica trecută, de un moment, pentru cei mai mulţi, teribil al vieţii noastre: moartea. Teribil pentru că, văzută ca punct al dispariţiei definitive, moartea face viaţa lipsită de sens pentru aceia care îşi înţeleg existenţa aceasta ca unică realitate.

      Nu există om care să nu creadă în ceva, oricât ar nega el aceasta, căci şi acela care zice că nu crede în ceva, crede în nimic. În ultimile secole, dar mai ales în secolul care tocmai a trecut, lumea creştină s-a întors în mare parte către idolatrie: oamenii au început să creadă în maşini, în ştiinţă, în evoluţionismul ateu, în preţul de cost, în productivitate, în automobil, în televizor, în computer, în familia homosexuală, în vrăjitorie, în extratereştri, în fotbal, în vedete, în trupul uman, în raţiunea umană, în asigurări, în diavol.

      A crede în ceva înseamnă a aşeza acel ceva în centrul de referinţă pentru gândurile şi faptele tale, a-l face sfânt pentru tine, adică a-l face definitoriu pentru existenţa ta. Evident, oamenii cred astăzi cel mai mult în ban. Şi evident, în spatele acestuia, ca şi în spatele tuturor acestor credinţe, stă diavolul care încearcă să ne rupă de Dumnezeu.

      Indiferent însă de credinţa lor, toţi oamenii mor şi atunci nici banii, nici maşinile, nici trupurile sau raţiunea nu le mai sunt de folos. Zeul lor moare odată cu ei. Iar cei care argumentează contrariul, să-şi imagineze o lume din care au dispărut toţi oamenii.

      Rămâne tot Dumnezeu. Şi tot ceea ce el a făcut pentru noi (ce sens ar avea Universul fără oameni), iar în faţa morţii, ca şi în faţa altor momente teribile ale existenţei noastre, ne amintim de El, ne întoarcem la El.

      Pregătirea pentru moarte începe cu înţelegerea şi acceptarea faptului că ea nu este altceva decât o poartă prin care au trecut toţi cei care au murit şi că faţă de aceştia avem foarte mari datorii. Cea mai mare datorie o avem faţă de strămoşii noştri prin care a ajuns până la noi dreapta credinţă. Ne-au făcut prin aceasta un aşa de mare bine, încât trebuie să ne rugăm permanent pentru mântuirea lor, căci, ca nişte oameni, vor fi avut şi ei păcate. Prin străduinţa lor de a păstra ortodoxia, adesea cu mari jertfe, noi suntem ortodocşi, ceea ce este un mare dar.

      Trebuie să ne rugăm şi pentru toate rudele după duh şi după trup, pentru binefăcători, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi cei adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii. Dincolo de moarte nu-şi mai pot ajuta cu rugăciunea lor, nu se mai pot adresa nouă. Deşi viu, în iad sufletul îşi trăieşte “moartea duhovnicească”, fiind cu totul inactiv. Numai Hristos ajuns cu sufletul în iad a fost viu, activ şi aici, propovăduind Evanghelia şi scoţându-i de acolo pe cei drepţi, căci El nu a cunoscut moartea duhovnicească cu sufletul, ci doar moartea biologică cu trupul.

       Toţi cei morţi au plecat de aici cu o povară de păcate nepocăite, pentru care nu mai pot face pocăinţă acolo. Dragostea ne îndeamnă să ne temem ca nu cumva pentru păcatele lor să fi ajuns în iad şi să ne îngrijim pentru starea lor, dacă am putea, ca şi cum ar fi a noastră. Dragostea păstrează comuniunea cu ei şi acest lucru este foarte plăcut Domnului. Dacă arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră pentru ei, arătăm că au lăsat în urma lor dragoste în sufletele noastre, iar Dumnezeu, Care nu poate fi mai puţin iubitor decât oamenii, le va arăta şi El dragostea Sa.

       Aprinzând o lumânare pentru ei, arătăm că am vrea să fie în lumina lui Dumnezeu şi Dumnezeu le va da lumină. Pomenile nu se fac pentru a le trimite în ceruri, ci pentru ca să arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră hrănită de dragostea pe care ei ne-au arătat-o în viaţa pământească şi astfel să-i arătăm vrednici de dragostea Lui şi pentru a face ca şi alţi oameni, care primesc milostenia de mâncare, haine sau altceva, spunând “Bogdaproste”, să se roage astfel lui Dumnezeu pentru sufletul celui pentru care se face milostenia.

       Cum nu ştim care din morţii noştri au fost mântuiţi sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie şi la parastase cu dezelgări. Iar pe cele ale lumii acesteia să nu uităm a le trata cu importanţa pe care ne-o arată această perspectivă a vieţii de după moarte.

LIANTUL ASCUNS (Coaliţia orientală XIII)

         Pe de altă parte, trebuie spus că natura sofianică a orientalilor e incompatibilă cu ideologiile, cu modelele abstracte. În timp ce lumea apusului evoluează ideologic, Răsăritul înaintează în istorie sapienţial. Orientul nu naşte idei ci soluţii. Aici trebuie să lămurim un aspect care ţine de vocaţia răsăriteană preponderent “autofagă” (termenul e sugerat de poetul Ion Barbu). Această “autofagie” orientală dezvăluie un mod de viaţă diferit de cel apusean. Orientul este “autarhic”, el nu caută în afară răspunsuri la întrebări pentru care îşi conţine răspunsurile în propria istorie milenară; de obicei fiinţele tinere, în special copiii, pun mereu întrebări, sunt avide de informaţie. Bătrânii au ajuns la înţelepciunea răspunsurilor, a soluţiilor. Această autarhie orientală a făcut ca în lumea creştinismului răsăritean să existe biserici autocefale; prin aceasta eclesiologia ortodoxă se delimitează de centralismul catolic. Autocefalia nu e nicidecum o trăsătură negativă, cum spun unii teologi occidentali, ci, din contră, e un semn de înţelepciune. Bisericile răsăritene trăiesc prin “autoalimentaţie” harică. În general, Orientul se hrăneşte din propriile sale revelaţii cuprinse în Cărţile Sfinte, el urmează neabătut firul tradiţiei, respectând cu fidelitate cuvântul sacru. Am vorbit despre asta pe larg într-unul din capitolele anterioare. Pentru popoarele islamice şi ortodoxe, istorie este “grapheim” de aceea ele parcurg Legea scrisă cu supunere (mahomedanii) şi ascultare (creştinii). Acest lucru a născut în Orient, aşa cum spuneam, morala “trupurilor aplecate”, adică o psihologie colectivă care diferă de elanul faustic apusean. Iată un motiv de veşnică neînţelegere între neamurile răsăritene şi cele occidentale. Colectivismul islamic, la fel ca sobornicitatea ortodoxă, nu aderă la principiul individualismului de factură protestantă.

         Un alt lucru care trebuie subliniat este cel referitor la tradiţia culturală. Cultura Răsăritului este a Cărţii Sfinte, în timp ce Apusul generează biblioteci, sau, cu alte cuvinte, cursuri alternative. Cartea Sfântă înseamnă o singură cale” revelată de Dumnezeu, în schimb biblioteca înseamnă o infinitate de drumuri, o infinitate de opinii şi adevăruri relative. Orientul nu înaintează prin hazard, ci prin necesitate. Iisus a scris pe nisip o frază pe care a şters-o vântul. De două mii de ani, Orientul creştin încearcă să identifice această propoziţie tainică, să reconstituie literele dispărute în nisip, pentru a întregi textul Evangheliei. Această obsesie a literalităţii dumnezeieşti, pe care am amintit-o într-un capitol precedent, constituie liantul ascuns dintre ortodocşi şi arabi, două lumi care se hrănesc autarhic din cuvântul sfânt. Departe de a fi “livreşti”, precum neamurile bibliofile occidentale, popoarele răsăritului se închină la Carte în forma ei revelată, textele Bibliei şi ale Coranului alcătuiesc împreună, cum spune misticul musulman Ibn Arabi, un colier al înţelepciunii” orientale. Spiritul “iluminist” de formulă enciclopedică nu e preţuit în lumea Răsăritului fiindcă nu exprimă “sophia” tradiţională. Tensiunea dintre Orient şi Occident este cauzată de războiul nevăzut dintre mesajul Cărţii Sfinte şi informaţiile aleatorii ale bibliotecii, dintre principiul drumului sacru şi perspectiva diversă a cunoaşterii moderne. Aceeaşi tensiune e valabilă şi în domeniul politicii. Orientul e, prin natura lui, teocratic, în timp ce Occidentul e bazat pe democraţie.     Va urma.

Alexandru HORIA