vineri, 29 iunie 2012

Proştii lor (adică, ei) sunt mai proşti decât ai noştri (adică, noi)

Tuturor celor care se întreabă: Voi ne credeţi proşti? sau Ei ne cred proşti? le răspund:

Da, ei ne cred proşti.
Dar ... ei da, există şi un dar salvator.
Deci: 
Dar cât de prost trebuie să fii (şi fudul, că e mare cheltuială cu această "virtute") ca să crezi că ceilalţi (duşmanii, în concepţia lor) sunt mai proşti decât sunt ei cu adevărat (şi, hai să o recunoaştem, adesea suntem destul de proşti) şi mult mai proşti decât tine?
Proşti, comunişti declasaţi, nazişti reşapaţi, infractori deghizaţi în politicieni.

joi, 28 iunie 2012

Lovitura de stat a comunism-hitlerismului în straie democrate.


 Vă propun în cele ce urmează, nesistematizat şi incomplet, pe baza situaţiei actuale dar şi a textelor şi amintirilor despre instaurarea bolşevismului şi a comunismului, pe de o parte, şi a nazismului, pe de altă parte, un mic ghid pentru desluşirea realităţii groteşti, aproape inimaginabile, în care ne găsim în România Europei anului 2012.

Statul suntem noi! - contestarea statului de drept sub argumentul prezenţei în instituţiile lui a oamenilor puşi de opoziţie, adică de duşmanii poporului.

Constituţia mamei lor de criminali sau Lovitura de stat în manieră democrată - modificarea Constituţiei pe calea forţei unei majorităţi parlamentare relative şi necalificate, în afara cadrul legal prevăzut pentru o astfel de modificare.

Legea e bună atât timp cât ne foloseşte nouă; dacă nu o schimbăm – legea e dispreţuită, considerată doar un mijloc pentru a-şi atinge scopurile.

Ura distrugătoare, insulta, invectiva, linşajul public (mediatic), înfierarea cu mânie populară – principalele mijloace pentru a cuceri, întări şi extinde puterea absolută asupra societăţii.

Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine – calificarea oricărei critici, care li se adresează, drept rea-voinţă, ură viscerală, atentat la democraţie şi la popor.

Democraţia e la noi, voi sunteţi nişte ciocoi – orice fac ei este democratic şi numai democratic, şi oricum mult mai democratic decât orice altceva făcut de ceilalţi.

Opoziţia e necesară moartă, închisă sau afară din ţară -  ce altceva ar mai fi de spus.

Noi suntem poporul, voi duşmanii lui tot ceea ce fac ei este 
indubitabil, dincolo de orice bănuială şi raţiune, pentru binele poporului, al cărui glas şi voinţă este, pe care a venit să îl slujească (chiar dacă acesta nu înţelege, nu ştie, nu vrea sau chiar refuză; în acest ultim caz poporul însuşi devine duşmanul poporului).

Noi acuzăm, nu gândim – acuzarea fără dovezi, căci acestea, se sugerează, sunt subînţelese acuzaţiei şi integrate acesteia fără a mai fi nevoie să fie probate practic – mai ales că ele sunt aduse de cei mai integri, mai devotaţi, mai inteligenţi, mai competenţi, mai responsabili fii (şi fiice) ai poporului.

Lupta permanentă, necruţătoare, cu toate mijloacele, împotriva terorismului – de exemplu, a securismului: vor acuza întotdeauna la ceilalţi presupuse practici şi acţiuni teroriste (securiste), mai cu seamă în momentele în care ei înşişi pun în operă astfel de practici, adică permanent.

Dreptatea e cu noi – ceea ce fac ei este întotdeuna drept, necesar, bun; ceea ce fac ceilalţi, opusul şi chiar mult mai rău.

Adevărul ne aparţine – iar atunci când îl schimbă de la o zi la alta o fac întotdeauna în numele lui şi pentru mai-binele poporului.

Ba pe-a mătii – răspunsul standard la orice altă idee, posibilitate, propunere, observaţie, critică.

Ai lor sunt îngeri, ceilalţi sunt demoni – greşelile lor, dacă totuşi sunt dovedite, sunt normale şi înduioşătoare erori umane, inerente unei lupte neîntrerupte pentru binele poporului; ale celorlalţi sunt grave păcate capitale pentru care nu merită niciun pic de înţelegere sau milă. Dovedirea unor greşeli este, totuşi, improbabilă, natura lor oarecum divină fiind mai presus de această slăbiciune omenească, iar cei care ar încerca o astfel de demonstraţie fiind, evident, nişte javre rău-intenţionate.

Miniuna - adevăr, neruşinarea - bună purtare, nesimţirea - bun simţ, hoţia – cinste, incompetenţa – profesionalism, incultura – doctorate şi lucrări ştiinţifice, ticăloşia – iubirea aproapelui – în virtutea acestor principii, hoţii sunt puşi paznici, mafioţii fac justiţia, criminalii devin victime ale umantarismului lor şi cu toţii sunt cel puţin eroii neamului.

Noi nu vrem puterea, noi ne jertfim pentru binele şi viitorul luminos al poporului.

Cine nu e cu noi e împotriva poporului!

Ceilalţi (opoziţia) sunt răi doar când sunt ceilalţi, când devin ei sunt buni.

Ciocu mic!

Rămâne să adăugaţi ceea ce credeţi că lipseşte, sau să îmbunătăţiţi ceea ce nu e prea fericit exprimat.

vineri, 22 iunie 2012

Victor Ponta - Curiozitate 1

Oare ce ştia VP despre moartea procurorului Panait şi nu putea să ne spună în acel moment şi nu ne-a mai spus niciodată? Ar putea să ne spună acum că tot a scăpat de umbra lui Năstase la psd? Sau nu? De ce?

Adrian Năstase - Curiozitate 1

       O curiozitate pe care, ca să nu fiu acuzat de plagiat, mărturisesc că am întâlnit-o, încercând să aflu cam caţi avocaţi a avut AN, şi la câţiva comentatori ai altor articole:

      Câţi avocaţi a avut Adrian Năstase, şi cât şi de unde i-a plătit în cei 6 - 7 ani, ştiind că, cel puţin numele vehiculate te costă sute de euro ora de consultaţie şi că reprezentarea gratuită nu se admite?

joi, 21 iunie 2012

Ministru (poezie urbană)

Sunt ministru
şi mă distrez
şi mă distrez,
toată ziua croşetez;
fac biluţe,
prind muscuţe,
şi le las în trei lăbuţe.
Primesc telefoane,
umflu baloane
şi conturi  babane,
şi sar pe cucoane.


Ce viaţă, măi Fane!
SUNT LA BUTOANE!

luni, 18 iunie 2012

ICR-ul din stradă

        Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. În trecut, prin prisma textelor scrise de el, l-am privit mai curând critic. Am polemizat pe tema lui cu diverşi prieteni care îl susţineau înflăcărat, posedaţi de magnificenţa geniului său. Sau care îl purtau prin societate ca pe nişte sfinte moaşte. Personal l-am găsit, deşi cu multe lucruri interesante, mult prea trufaş intelectualist. Ca un prinţ autoasumat al ideilor.
       Timpul a dovedit că mai curând variantă cu moaştele era cea adevărată. Când Patapievici l-a susţinut pe Băsescu în textele sale, unii dintre adulatori, în timp tot mai mulţi, l-au aruncat oripilaţi pe marginea drumului constatând că nu sunt sfinte moaşte, ci rămăşiţele unui vampir. Şi, care cum a putut, i-a înfipt şi un ţăruş în inimă ca să-l termine pe vecie.
     
       În ceea ce mă priveşte, am constatat, din scrierile scurte sau mai scurte ale ultimilor ani, fie ele politice fie de altă natură, o oarecare evoluţie (şi folosesc corect aici termenul) a gânditorului, coborât mai aproape de praful şi de noroiul cetăţii, mirosindu-le, gustându-le şi înţelegându-le altfel, dar şi ridicat mai aproape de cer, chiar dacă încă trufaş.
       M-am întâlnit cu Patapievici indirect, pe internet, cu vreo 3 luni în urmă pe când organizam festivalul filmului evreiesc, iar ICR-ul ne ajuta cu premiile pentru competiţia de film. A fost o întîlnire oarecum neplăcută, cu un Patepievici, pornit pesemne de nişte subordonaţi zeloşi şi săpători contra altora, care nu greşiseră cu nimic. Am remarcat încă o dată, dar acum legat de un HRP în interacţiune cu ceilalţi, acelaşi ton seniorial, trufaş, aceeaşi poziţionare agasantă de prinţ, de data aceasta, al oamenilor.
     
       Am aflat însă în toată această perioadă şi despre ridicarea de sub pământ a ICR-ului. I-am văzut produsele, am ascultat opiniile despre activitatea lui. Lăsând deoparte unele  episoade mult discutate , mai ales aici în ţară - poate că episoade în mod real neinspirate, poate probleme de invidie, dar în mod sigur încercări de a lovi în Băsescu - este pentru prima oară după multe zeci de ani când România începe să conteze afară cultural, să fie percepută ca un producător de cultură, nu numai ca o colonie imundă şi tâmpă. Lăsând deoparte prezenţa interbelică a unor personalităţi în diverse ţări europene, care se reprezentau mai ales pe ele, este pentru prima dată în istoria statului român când cultura iese în afară masiv, organizat, constant, inteligent; este de altfel opinia majorităţii străinilor cu care am stat de vorbă, fie din institutele culturale străine din Bucureşti, fie din corpul diplomatic, fie veniţi din afară. Produsele noastre culturale şi producătorii lor sunt în sfârşit prezentate şi prezentaţi în ton cu vremurile dar şi cu valoarea lor. Evident, se poate discuta pe multe din dimensiunile interne ale activiţii ICR-ului; pe artiştii, pe evenimentele, manifestările organizate sau numai susţinute. Există, vor exista, păreri pro şi contra. Dar un lucru e clar: aici este unul din puţinele locuri în care şi din care, după 23 de ani, s-a construit ceva.
     
       Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. Dacă l-aş fi cunoscut direct, poate l-aş fi plăcut mai mult, poate mai puţin. Dar oricât l-ar respinge cineva pe omul din lume, sau pe gânditorul, sau şi pe unul şi pe celălalt, cât de ticălos, de troglodit, de lipsit de Dumnezeu trebuie să fie acel cineva, personaj singular sau/şi colectiv, pentru a distruge o construcţie valoroasă numai pentru că nu-i place arhitectul ei? Sau de fapt nu-i place ce face respectiva construcţie? Nu-i place că ridică valori, că le dă o dimensiune internaţională, că începe să se nască mândria de a fi român raportată la acestea? Nu-i place că scoate oamenii din amoţeală, că produce modele, că îi reduce lui controlul?
     
         După cum o spun mulţi, după cum am spus-o şi eu, comunismul nu a murit; el doar s-a "mutantizat". S-a îmbrăcat, în piele de oaie democrată. Dar e uşor de descoperit. Pentru că chiar dacă îşi schimbă blana nu-şi poate schimba şi năravul. Şi miroase: a sânge, a hoit, a moarte, a neant.      
       Acţiunea împotriva ICR este una pur comunistă. De aceea ea trebuie împiedicată, iar organizatorii ei demascaţi ca turbaţi câini roşii. De aceea trebuie să ni se audă glasul. De aceea trebuie să fim în stradă. Pentru a arăta că ICR-ul este şi în stradă. Ce altă mai bună recunoaştere a meritelor acestei echipe?
 

vineri, 15 iunie 2012

Duhoarea dulce a morţii din canalele comuniste. Şi un film: Checkistul.

       Pentru a înțelege ceea ce se petrece în România de 68 de ani, cu mici întreruperi dup 89, reluat acum în forță, vă recomand un film rusesc: Checkistul. Nu e un film ușor, nu e pentru persoane sensibile, nu e de groază, e (despre) moartea pe bandă rulantă.
      
       Simţiţi cum pluteşte în aer mirosul de praf de puşcă şi de sânge de la execuţiile individuale sau în masă? Simţiţi duhoarea dulce a morţii în care se fecalele se amestecă cu sângele? Sunt canalele comunismului.  
       Înţelegeţi cum se întâlnesc peste decenii tehnicile de represiune şi eliminare: dezvăluirea duşmanului, acuzarea şi execuţia verbală, eliminarea lui fizică? 
       Nu înţelegeţi? Nu ştiţi? Nu cunoaşteţi? 
       Nu e prea târziu să aflaţi. Găsiţi - încă - în toate librăriile sute de cărţi despre represiunea, închisorile, crimele comunismului. Nu sunt fantezii, nu sunt best-seller-uri, nu sunt imaginaţii bolnave. Sunt  mărturiile a mii de oameni despre alte zeci de mii, sute de mii de oameni. Şi ăştia sunt numai cei care au trecut prin închisori. Alte milioane au fost acuzate, torturate, executate în libertate: psihic, vocaţional, prin deposedare, deportare, înfometare, schilodire sufletească.


       Nu e prea târziu să aflaţi. După aceea de-abia veţi fi liberi să hotărâţi singuri.
       Şi nu uitaţi: filmul Checkistul.
        


joi, 14 iunie 2012

Opoziţia din Hunedoara dă jos opoziţia din toată ţara!

        După lupte care au durat 23 de ani, la Hunedoara, revoluţionarii conduşi de dl Alexandru Chiş au ieşit în stradă ca să conteste instalarea primarului Arion (PDL&asociaţi) de către Nicolae & Elena Ceauşescu cu ajutorul comuniştilor hunedoreni care în felul acesta au dat prima lovitură de stat locală împotriva regimului capitalist trădător condus (chiar şi din umbră) de tov. Ion Iliescu.
       Sau nu? Pentru că dacă nu am auzit de revoluţie în Hunedoara - dar iată că există cel puţin 400 de revoluţionari în viaţă - despre revoluţionari ştiam că sunt copiii de suflet al domnului - între timp - Ion Iliescu.
       Şi mai ştiam că la mişcările de stradă din Bucureşti, din această iarnă, tot revoluţionarii - nu singuri fireşte, mai erau şi nişte ultraşi rătăciţi, fo doi mineri mascaţi, sau mascaţi în mineri, sau ... cine altcineva decâţ dl amintit mai sus să ştie ce şi cum - au făcut jocul de picioare, asfalt, incendii şi propagandă revoluţionară gen: "răscoala întregului popor".
      O ultimă întrebare despre steagurile din fotografie: de unde să aibă nişte năpăstuiţi de revoluţionari atâtea milioane?
      Şi uite aşa, azi la Hunedoara, mâine în toată ţara, dăm jos toată opoziţia.

Criza, usl-ul și Edmund Burke


Lumea noastră pare, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină: omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor.
De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă.
Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd.
Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel.
Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare.
Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu.
În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.”
Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului.
Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi. Uneori simt că nu mai am suflu; uneori simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că nu mai am logică; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urâ şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvinte. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei.
E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem Cuvântul.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...