Literare

Localul Aurora

Alte jocuri, alte povestiri

Inselătoarele drumuri

Petrache (mit modern)





Localul „Aurora”

Localul era de acum plin de fum şi gălăgie. În jurul meselor acoperite cu bucăţi pătrate de pânză, roşii şi albastre, un amestec de oameni de diferite vârste: câţiva tineri, adică până în patruzeci, dar mai mulţi cei de de peste. Erau şi trei femei: una la un colţ de masă, cu un bărbat trecut care încerca în mod vădit să arate încă tânăr, alta, părând tot atât nebună cât alcoolică, sau poate amândouă, sprijinită de un perete şi privind fix înainte, mai ales către colţul de sus al încăperii opus ei, şi a treia, Candida, la o masă cu mai mulţi bărbaţi.
Femeia cu bărbatul trecut lăsau impresia unui cuplu adulterin în căutare de refugiu de seară în acest vechi şi liniştit cartier. Că intraseră din întâmplare, sau cunoşteau zona, nimeriseră oricum destul de bine: Localul Familial „Aurora”, cum era înscris cu litere galbene tivite cu roşu pe fondul bleu-marine al firmei, avea o anume prestanţă şi bună reputaţie fiind unul din reperele de nostalgie ale bucureşteanului trecut de o anumită vârstă, un local de cartier cum fuseseră cu miile înainte de invazia blocurilor, dar cu o şansă în plus: rezistase agresiunii fiind situat în zona centrală.
Clientela, mai mereu aceeaşi, era formată în cea mai mare parte de oameni din împrejurimi şi, deci, destui pensionari. Printre mese se învârteau cei doi chelneri, nea Gigi şi Petrică, în spatele bufetului frigorific, înăuntrul căruia se răsfăţau vederii o tavă, de obicei plină cu cârnaţi proaspeţi graşi şi plini de zgârciuri, şi câteva cutii cu sardine ruseşti frumos distribuite pe şerveţele, trona Mama Adela, în faţa rafturilor pentru băuturi, altădată un tablou de etichete, gusturi şi culori, astăzi aproape goale, şi în dosul tejghelei cu chiuvetă, realiza numere de prestidigitaţie şi iluzionism domnu’ Nelu, barmanul şi totodată şeful localului. În timpul zilei, atmosfera avea creşterile şi descreşterile ei care culminau întotdeauna către seară. În general, cârciuma îşi merita numele de local familial şi poate, din motive mai puţin clare, şi de Aurora. Dar nimeni nu avea timp să caute aceste motive.
În seara aceea de iarnă a anului 1984, pe la şapte, adică cu trei ore înaintea închiderii, toate mesele erau ocupate. Ca într-un salon al unei mari case în care coborâseră ocupanţii acesteia, viaţa îşi urma cursul în încăperea în formă de L a restaurantului, săltând pe tonul discuţiilor ca pe nişte valuri nehotărâte în a-şi revendica o înălţime şi o periodicitate stabile. De la un timp însă toate celelalte zgomote din local erau acoperite de vocile tot mai ridicate şi mai vesele ale grupului aşezat în jurul celor două mese centrale unite. Poate că şi poziţia lor le sporea importanţa, dar cu siguranţă nu acesta era primul criteriu; cei zece care se înghesuiau acolo, printre care şi Candida, aveau motive personale pentru a fi voioşi şi între ele, nu chiar ultimul, cel al numărului de pahare golite. Era o seară de coniac cu Quick-cola, rafturile domnului Nelu exibând cu mândrie câteva sticle conţinând lichidul arămiu botezat “Bastion”, de fapt un amestec de alcool, colorant şi aromatizant, proaspăt primit. În unele zile aveau vin de regiune, în altele, bere la halbă, destul de lungă, dar erau şi zile fără nimic altceva decât Quick-ul care rămânea ca o cerneală pe pahar. Era deci, chiar fără nici un alt motiv decât acesta, o zi importantă.
O parte din cei zece păreau colegi de muncă. Glasurile lor, mai subţiri sau mai groase, dogite, împiedicate sau slalomând printre paharele de alcool, acoperiseră încet încet toate celelalte voci şi doar puţini din cei aşezaţi la restul meselor continuau discuţiile începute.
Femeia cea singură privea către acelaşi colţ, iar perechea intrusă părea a fi absorbită în continuare de micile ei probleme sentimentale şi doar atunci când vocile chefliilor depăşeau ca nivel auditiv sau de decenţă, anumite limite, peste faţa bărbatului trecea o umbră de încruntare nemulţumită.
Ca aspect, pe masa aceea gălăgioasă se amestecau chibrituri, brichete, ţigări BT sau Vickend luate cu 40 de lei de pe stradă, de la ţigani, sau Carpaţi fără filtru care se vindeau şi ele pe stradă, cu 10 lei cele de Râmnicu-Sărat şi cu 15 cele de Sfântu Gheorghe, scrumiere, pahare, pete umede. Mâncaseră şi un platou cu resturi, mult scrum şi mucuri acoperind câteva furculiţe, pieliţe şi zgârciuri de la cârnaţi, dăinuia încă, certificând despre faptul că acei clienţi nu erau nişte “foame-n gât” de beţivani.
Discuţia ajunsese, după mai multe încurcate ocolişuri, la unul din acele subiecte îndeobşte cunoscute de toată lumea şi, deci, abordate ca atare: „ce e femeia şi ce vrea ea”. După o serie de tatonări premergătoare, se încinseseră şi acum fiecare din cei zece încerca să dezvăluie celorlalţi secretele acelei fiinţe, numai de el cunoscute.
- Ia-n mai lăsaţi bă şi nu vă mai certaţi ca proştii că oricum toate muierele-s
curve – se auzi glasul autoritar al unuia mai vârstnic, Leonte pe nume.
- Aşa e – întări vesel un cor de voci printre care, surprinzător, şi cea a Candidei care avea probabil unele motive personale pentru a ţine isonul bărbaţilor cu atâta veselă hotărâre.
- Cum mă Leonte, adică şi nevastă-ta-i curvă? – se aruncă Dinică, cam de-o vârstă cu el, dar parcă mai verde, zâmbind cocoşeşte şi şmecheros către cei din jur care îi întoarseră privirile lor rânjite şi curioase, un fel de: Ia să te vedem Leonte!
- Da ce bă, ştiu eu ce-i face pupăza când sunt plecat? Sau vrei să-i pun video şi să te chem şi pe tine? Hahaha! – Şi ceilalţi, după el, hahaha!
- Io nu vreau mă nimic, da’ nu înţeleg, ce te-a apucat că până mai ieri erai în limbă după ele…sau te-au lăsat simeringurile? Hahaha! – Şi ceilalţi hahaha!
- Io-te că să făcu Dinică advocatu’ muierilor – sări altul din dreapta lui Leonte în ajutorul acestuia.
- Nu-s bă nici un advocat, du-te dracu cu advocaţii tăi cu tot…numa îl întrebam pe nen’tu că-l văz năcăjit şi nu ştiu ce-are; o fi păţit ceva, vreo ixpirienţă nasoală…
- Necăjit eşti tu cu tac’tu, bă Dinică, nu mă lua pe mine la mişto că dai chix…ce iexperienţă? Nici o iexperienţă, astea-s muierile şi gata; toate la fel şi ale noastre odată cu alilalte. Păi ia să spună ce-a păţit prostu’ ăsta de Claudiu! Zi mă, ce te holbezi aşa la mine, zi că poate ăştia nu ştiu! Zi-le, ce ţi-a făcut fufa aia cu care voiai să te însori!
Cel căruia i se adresase Leonte, aşezat la unul din colţuri şi tras mai în spate, fusese singurul care nu spusese nimic despre femei. Tăcuse privind către ceilalţi sau către mâinile sale cu un soi de zâmbet nelămurit. Acum erau întorşi cu toţii către el aşteptând rânjit să-l audă şi să-l sfâşie cu batjocura lor şi, pentru câteva clipe, peste cele două mese se aşternu o linişte curioasă.
- Păi…ce să zic?….Că nu e nimic…ce să fie…adică n-am ce să că…eu nu cred că femeile…
- Zi mă, îl luă altul, cum a fost cu fecioara aia a ta? – şi râseră cu toţii, mai rostogolit, ori pentru că de fapt ştiau povestea şi aşteptau, dornici de sânge, să audă detalii noi, ori pentru că le plăcuse poanta.
- Eu nu cred că e chiar aşa….şi pe urmă…
- Hai mă las-o! Să găsi acu’ mucea să ne ţină cursuri despre muieri. Te pomeneşti că nu ţi-o fi fost destul? Sau a născut şi a ta pe la subraţ şi plodu’ s-a-negrit de la lumină- îl luă de sus şi cu autoritate Leonte. S-o pui mă-n cadră şi să te închini la ea. Şi să-i agăţi şi candela de aia a lu’ ăla de-o lăsă borţoasă că am auzit că negriii.. hahaha. – Şi toţi ceilalţi: hahaha. Şi palme pe spatele lui Claudiu. Şi iar hahaha. Şi palme după ceafă. Hahaha… Apoi, văzând că nu mai e rost de distracţie, îl abandonară.
Femeia rezemată de zid îşi mutase brusc ochii dinspre tavan către grupul gălăgios, iar privirea ei părea că se dezmorţeşte, ca şi cum ceva se zbătea în ea şi încerca să fugă să se ascundă.
Cei doi amorezi tăcuseră şi priveau în jos, neînţelegând ce se întâmplă deşi auziseră foarte bine spusele acelor oameni. Rămăseseră blocaţi, părând a aştepta fiecare ca în momentul următor să li se întâmple ceva groaznic: el să fie dat în vileag că este un crai murat care mizează pe farmecele materiale ale vârstei şi funcţiei primită de la partid, iar ea că este exact ceea ce se spusese despre femei, pregătiţi să sară în picioare dar nehotărâţi dacă să-şi mărturisească vina sau să-i înjure şi să-i ameninţe cu miliţia pe derbedeii ăia. Şi, deşi nimeni nu se întorcea, era evident că nu se mai puteau dezlipi de această nouă situare a lor în coordonatele momentului, mai ales el, blestemând clipa în care se hotărâseră să intre în acel local unde păreau a fi în siguranţă că nu se vor întâlni cu nimeni cunoscut.
Bărbaţii de la celelalte mese ascultau aprobatori, indiferenţi, sau poate de o altă părere. Câţiva zâmbiseră la auzul poveştii cu naşterea pe la subţioară, poveste despre care aveau, în general, o părere materialist-dialectică. Iar dacă nu o aveau, li se părea normal să şi-o însuşească în acel moment pentru că era, desigur, o prostie în care nici copii de grădiniţă nu mai credeau în epoca cuceririi spaţiului cosmic.
Cei doi chelneri erau la bar cu şefu’; nea Gigi părea că socoteşte ceva în bonier dar de fapt se gândea că acasă e singur, că a adunat şi el un ban dar nu şi-a adunat şi de o familie şi acum, după cincizeci şi cinci, e mai greu, nu mai are timp, cine ştie peste ce baragladină”, care să îi mănânce banii şi să-l bage şi-n groapă, dă; domnu’ Nelu aranja sticlele goale într-o ladă şi socotea a mia oară câte zile mai sunt până să-i vină ARO-ul pentru care dăduse două sute de mii şpagă; Petrică, sprijinit cu coatele de tejgheaua metalică, cu faţa către sală, aştepta închiderea după care avea întâlnire cu Tinel şi Răducu. Mergeau la “fete”, la un fel de prieten; destul de curat şi fetele manierate. După ce făceau puţină conversaţie şi beau un păhărel, puneau video apoi treceau la treabă stimulaţi şi restimulaţi de gazde, de casetele porno şi de alcool.
Mama Adela se aşezase greoaie pe taburetul de lângă măsuţa cu reşoul şi fuma adânc un Kent, obişnuită de atâţia ani să nu mai ia seamă la toate prostiile din local, dar oarecum nelămurită în seara aceea, fără detaşarea obişnuită ce îi îngăduia să-şi mestece alene amintirile despre tinereţea ei şi războiul lumii, care pentru ea coinciseseră şi se amestecaseră fără putinţă de separare.
Era, în acele momente, în atmosfera cârciumei o tensiune nelămurită care părea că cere să se întâmple ceva: să se spargă un vas, să cadă unul cu un scaun sau să înceapă să cânte, să pornească o ceartă sau o bătaie, să năvălească agenţii securităţii care să îi ridice pe toţi, sau să se stingă lumina şi să se audă, ca în timpul războiului, sirena alarmei aeriene.
Multe altele s-ar fi putut întâmpla pentru a despica energia acelui nod când, neobservată de nimeni, se deschise uşa şi în pragul ei apăru o femeie. Era o femeie frumoasă, cu o privire blândă şi senină şi, undeva, în adâncuri, tristă; dar nu o tristeţe deznădăjduită. Poate că nici nu era atât de frumoasă – oricum nu în sensul fizic, atât de comun astăzi –, dar acea blândeţe şi acea bunătate nemărginite care porneau de pe faţa ei şi din întreaga ei fiinţă, o făceau să pară deosebită. Şi poate că nici acestea toate nu erau chiar aşa de evidente şi doar apariţia ei în acel moment, prin fumul care îi fluidiza trăsăturile, în mijlocul unei atmosfere oarecum brutale, opuse total celei pe care ea o inspira, îi dădea un “ce” neobişnuit. Era greu de precizat şi fiecare din cei prezenţi o văzuse altfel, dar simţise asemănător.
            Femeia străbătu lin spaţiul, parcă plutind, pînă într-un loc din care putea să cuprindă cu privirea tot localul. Intrarea îi fusese remarcată treptat şi tot astfel se stinseseră şi zgomotele şi se întoarseseră şi feţele către ea, surprizei fiindu-i dovadă expresiile sau bucăţile de expresii rămase precum săpate in carne în acele clipe ale întoarcerii: figuri care zâmbeau lucios, care râdeau, figuri încruntate, indecise sau nelămurite, guri deschise povestind, mâini ridicate în diverse poziţii, totul fix. Şi, în urmă, tăcerea totală. Se auzi un ultim mormăit al lui nea Gigi care se lovi de uimirea de pe faţa domnului Nelu, apoi nimic; poate doar sfârâitul scrumului vreunei ţigări sau picurii robinetului căzînd în albia de inox a chiuvetei.
Din acel punct al încăperii, femeia începu să cerceteze, rând pe rând, toate figurile celor care o priveau, fără a fi încurcată de liniştea şi nemişcarea din jur şi de toate acele priviri. Părea chiar obişnuită cu acest fel de a fi al lucrurilor şi, mai ales, părea a nu căuta pe cineva.
Îl privi deci pe fiecare, întârziind la unul mai mult, la altul mai puţin. Îl privi poate mai mult pe Claudiu, sau cel puţin aşa i se păru lui, dar era o constatare incertă din moment ce fiecăruia i se păru că lui i se adresase o parte mai importantă din acea lumină prietenoasă sub al cărei voal rotitor simţeau că ceva se întâmplă cu ei. Un profesor de desen, în tinereţe pictor cu perspective, recunoscu în femeie imaginea unei icoane atribuită sfântului apostol Luca. Unui fost ofiţer, membru al gărzii palatului pe vremea regelui, îi aminti de o uitată principesă străină venită în vizită la Bucureşti şi căreia, odată cu onorul îi dăduse şi inima. Claudiu se gândea la cea care îi fusese atât de dragă şi al cărei chip îi inundase sufletul. Mulţi alţii se treziseră că astfel de imagini, de mult uitate, le apar în faţa ochilor aşezându-se peste figura necunoscutei sau născându-se din ea, cum ar fi imagini-stări a ceea ce, adânc îngropat în ei, era chipul unei mame frumoase şi iubitoare, acel chip drag şi bun odinioară, acum ofilit sau mort şi de multe ori uitat. Şi asta pentru că fiecăruia i se păruse că găseşte în privirea femeii dragostea şi nu o dragoste generală ci una adresată exact lui.
De fapt, totul dură extrem de puţin: atât doar cât privirea femeii să treacă peste toate mesele şi ocupanţii lor. Şi deşi nici trupurile şi nici gândurile nu mişcaseră în tot acest interval, mai trecuse peste ei o anume speranţă, străbătându-i dulce-mistuitor, o speranţa copilărească că poate unul din ei era cel căutat. O speranţă de o secundă lungă cât timpul luptându-se cu teama îngrozitoare a imposibilităţii ei, cu brâul de gheaţă şi întuneric care înconjura existenţa fiecăruia.
Pe urmă, necunoscuta se întorsese, refăcuse cei câţiva paşi, uşa se deschisese şi se închisese la loc. Plecase. Plecase, erau siguri, pentru totdeauna. Fusese o şansă, o unică, ultimă şansă. Niciunul însă nu ştiuse ce trebuie să facă. Viaţa de până atunci, experienţa acumulată, banii, deşteptăciunea, pe care fiecare era convins că e singurul care o posedă, nu le folosiseră la nimic. Ce ar fi trebuit să facă? Să-i vorbească, să o întrebe, să o cheme? CE SĂ-I SPUNĂ? Să se ridice şi să o urmeze fără nici un cuvânt? UNDE? Atunci pe loc nu avuseseră răspuns.
Localul rămăsese prins în tăcere. Trupurile se roteau regăsindu-şi poziţiile vechi, unele mîini se întindeau după pahare, altele după ţigări, altele se aşezau. Candida plângea fără să ştie de ce, cu faţa paralelă cu fusta ei neagră şi strâmtă; amanta bărbatului important căuta ceva în geantă, Mama Adela stingea încurcată ţigara. Ce-a de-a patra femeie, cea care sprijinise peretele privind colţul încăperii, era cel mai mult schimbată: avea faţa scăldată de o lumină care izvora din interior şi câteva momente semănă, comparaţia nu este de loc forţată, cu femeia necunoscută. Dar nimeni nu vedea acest lucru pentru că nimeni nu privea spre ea. Nu văzură deci nici că a lăsat paharul neatins, prima oară într-un lung şir de seri, şi că plecase, se strecurase uşoară, aeriană parcă, printre mese şi pe uşă afară.
După un timp, în care nu se mai închegase nimic din agitaţia dinainte, se ridicaseră cu toţii solicitând plata, sesizaseră absurdul situaţiei, se reaşezaseră, plătind pe rând şi se îndreptaseră tăcuţi spre case, fiecare pe un alt drum; simţeau că în seara aceea nu se mai suportă, că prezenţa altuia le-ar aduce aminte de ei într-un fel, nu ştiau de ce, neplăcut..
·          

Candida nu a mai ieşit niciodată cu acel grup şi după câteva luni se reîntorsese la ea la ţară, apoi intrase într-o mânăstire din apropiere.
Claudiu şi-a schimbat serviciul, s-a căsătorit cu fata aceea, Dorina, şi au avut trei copii împreună. Cu Leonte nu s-a mai întâlnit până în 2000, în ziua în care, la aceeaşi biserică, ei aveau nunta celui mai mare, al patrulea, băiatul din flori al Dorinei, pe cale să ajungă un fotbalist celebru, iar Leonte nunta fetei băiatului său.  Cum meşterul nu-l recunoscuse, nici Leonte nu intră în vorbă cu el. Îl privise doar de câteva ori, încercând să ghicească pe faţa îmbătrânită de timp şi de alcool, cocoşenia celui de altădată.
Mama Adela murise de cancer, Gigi se însurase deşi fără bani (îi ţinuse parte la CEC, parte la saltea şi se trezise într-o zi că nu mai valorau nimic), Nelu îşi cumpărase ARO-ul, îl vânduse şi cu banii de pe el se apucase de comerţ, Petrică please în Italia şi rămăsese acolo.
Iar ceilalţi…O, dar pentru fiecare, ca şi despre cei pe care i-am amintit în treacăt, ar trebui să începem o nouă poveste.

Localul a decăzut tot mai mult, apoi a fost închis. La câţiva ani după Revoluţie, s-a redeschis ca un restaurant cu specific românesc şi preţuri acceptabile, căutat mai ales de cei din firmele private din cartier care mâncau aici la prânz. Acum se numeşte “Restaurantul Târnave”, iar în interior nimic nu mai aminteşte de vechiul local familial şi nici de lumea de altădată.

  •  


Alte jocuri, alte povestiri

            În jur, camera răvăşită şi tăcută. Peisaj.
            Nemişcare, linişte, tăcere. Înşelătoare. Lucruri aparent neînsufleţite. Lumina cernută de spaţiile dreptunghiulare ale oblonului, rarefiată. Lumina roşie a pick-upului, capacul ridicat, un disc împietrit. Uşa neagră cu tapet japonez întredeschisă către sufragerie. Altă uşă întredeschisă dinspre sufragerie spre culoarul băii. O alta către holul mic de la intrare. Încă una din culoarul băii către bucătărie.
            În biblioteca mică de la capătul patului, cărţi şi hârtii; unele în dezordine. Printre ele un prosop alb cu galben, mototolit. Pe fotolii şi pe scaunul din spatele mesei, haine – ţoale. Pe jos, coperţi de discuri, o pereche de pantofi de sport, două genţi lângă perete, două gantere lângă un fotoliu.
            Altă bibliotecă, cărţi în ordine şi dezordine, improvizate vaze cu flori uscate, deasupra. Lângă ea, jos, două plante uscate în ghivecele lor.
            Cele două uşi de acces, de la scara principală şi de la cea de serviciu, închise. Singurele uşi închise. De afară, nimeni nu poate pătrunde fără cheile potrivite, fără unelte de spărgător sau fără să apese butonul care activează stridenta sonerie din culoarul băii pentru ca o persoană să îi deschidă.
            Pe masă şi pe dulap, pahare şi căni. Urme de băuturi, de cafea mucegăită, în final uscată şi crăpată precum ţărâna unui ţinut arid.
Stau în mijloc neîndrăznind să mă mişc, neştiind ce să fac. E apartamentul meu dar aş vrea să nu fie. Să îmi imaginez totul despre un altul, să mă imaginez pe mine un altul, să-mi imaginez singurătatea în mijlocul acestui apartament acoperit de praf; bucuria, durerea lui sau orice altceva ar urma.
Este, totuşi, apartamentul meu, ştiu totul despre el, mult mai multe decât mi-aş putea imagina. Un spaţiu, acum, ostil. Un spaţiu mort – poate aşa l-aş percepe din afară.
Nu ştiu cum am ajuns aici; cum am pătruns în el, ce caut. Îmi amintesc nişte paşi călcând alunecători pe spaţii lungi de timp. Neputinţa atingerii de ceea ce este în jur. Îmi amintesc doar că sunt în centrul camerei, dispersat în lumina rară. Îmi amintesc de o senzaţie de blocare, o teroare gata să mă înhate de după fiecare clipă, o greutate greţoasă apăsându-mi pieptul şi maţele, imposibilitatea mişcării. Îmi amintesc de ele în chiar momentul trăirii lor. Sunt aici sau nu sunt aici, asa cum sunt sau nu sunt în general. Cine sau ce mă poate atesta? Poate depune mărturie asupra existenţei mele? Sunt dispărut, poate mort. Poate într-un port oriental, poate sub pământ. Cu numele meu sau cu oricare alt nume. Nefiindu-mi mie de trebuinţă, cui altcuiva i-aş mai putea fi?
De afară, străpung zidurile şi geamurile zgomote de tramvaie şi maşini, glasuri de oameni. De afară, de unde? De aici? De aiurea? De afară, de când? De acum? De altădată? Sunt oare iluziile momentului prezent sau realitatea altora trecute? Amintiri despre acum sau chiar concrete trăiri de altădată.

·          

Un apartament înconjurat de alte patru apartamente şi de două spaţii goale; asa-zise spaţii de aer. Unul din cele două spaţii de aer serveşte drept stradă. Celălalt pentru creşterea unor porci, găini, raţe, depozitarea gunoaielor şi bătutul covoarelor.
Cei care ocupă numitele apartamente se găsesc într-o relaţie de vecinătate: o relaţie complexă construită pe întreţeserea vieţilor lor. O relaţie omenească stabilită între oameni.
A existat un timp în care funcţionam în cadrul acestei relaţii. Acum, din nou, stând în mijlocul apartamentului meu simt, încep să aud chiar, ritmul după care viata îi poartă în zbaterea ei zilnică. Reflexele, deprinderile îşi reiau repede locul; recunosc fără să vreau ceea ce se întâmplă acolo, la ei, le urmăresc traseele, stările, chiar şi gândurile. Doar din spaţiul din stânga nu soseşte nici o informaţie. Nu se aude nimic, nu pare a exista viaţă în el. Nu se mai mişcă nici şoarecele care mişuna prin bucătărie.
În  celelalte, vecinii mei sunt în plină activitate; câţi sunt pe acasă. Îi percep sau poate numai îmi amintesc despre ei într-un acelaşi vălmăşag de senzaţii pe care le am aici în ţara fantomelor; peste tot în jurul meu, o imagine fixă sau mobilă a Ei, un soi de hologramă, cuvinte care răsună reverberate la nesfârşit, fiecare lucru, fiecare micron al acestui ţinut purtând-o; nu pot atinge nimic pentru că fiecare lucru mă doare cu durerea lui. Durerea lui care nici nu ştiu bine ce e mai mult: însingurare, părăsire, amintire…
Pe sus, pe deasupra capului meu trec paşii grăbiţi şi mari ai doctorului, paşii tropăiţi şi alergaţi ai fetei lui, paşii alunecaţi şi grijulii ai nevestei. Trecerile lor creează peste mine o reţea de trasee, o pânză de păianjen de paşi, o altă capcană….
Îi învăţase repede şi ştia chiar mai bine decât mine să le ghicească frământările interioare. O amuza pasul mare al bărbatului, aşezat cu talpa aceea uriaşă de 49. Niciodată ciorapii lui nu erau în bună stare; mereu prea mici, foarte repede degetele îşi croiau drum către afară în timp ce câlcâiele se ghemotoceau pe undeva către podul tălpii. Înaintea Biancăi mai avuseseră un copil, tot o fată, Carla, care murise într-un accident. Ea nu stătea la mine pe vremea aceea, de fapt nici nu ne cunoşteam. Deşi, fără să ştim, traseele noastre se intersectau de câţiva ani.

·          

Doctorul e un tip înalt, ciolănos, uscat; într-o oarecare măsură, plângăcios şi panicard. Nu neapărat cu adevărat; mi s-a părut mai mult un soi de protecţie împoptriva lumii exterioare. Şi mult mai puţin înaintea morţii Carlei. E un pasionat de pictură şi el însuşi pictează destul de bine. În vremea din urmă mi se plângea mereu că nu are cincisprezece mii. „Am tablouri pentru zece expoziţii dar nu am banii să deschid măcar una.” Avea, afirma el, chiar şi localul necesar dar îi lipseau mereu cei cincisprezece mii. Mai erau şi permanentele cheltuieli cu boala de nervi a nevestei şi încercările de a-i face pe plac Biancăi. Fata creştea însă artificială şi râzgâiată. Poate şi prea mult printre oameni în vârstă; mult mai în vârstă decât ea. Ne întrebam adesea cum va fi mai târziu şi făceam diverse pronosticuri ştiind că nu de ele, sau de argumentaţiile noastre, va ţine destinul ei. Era doar un joc, unul dintre ele.
Casa doctorului era aranjată cu gust: nu găseai în ea lucruri de excepţie dar cele prezente te înconjurau plăcut. O casă caldă, deschisă, veselă chiar. Foarte tristă, de nerecunoscut, după moartea Carlei. O priveam şi nu puteam crede, nu înţelegeam: era aceeaşi, de ce atunci părea atât de tristă? Ce treabă avea ea cu suferinţele oamenilor? Cum putea simţi şi trăi ea ce trăiau aceştia? Am încetat să-mi pun întrebări; îmi amintisem, năvăliseră peste mine tot felul de consideraţii despre viaţa caselor.

·          

            Mi-e teamă să stau. Covorul de sub tălpi mă doare şi el surd, pulsatoriu, cu sfâşieri lungi de fibră; fibră din carnea mea şi din altceva căruia nu ştiu ce nume să-i dau şi care se află, se tot află, imposibil, undeva în interiorul meu. Care parcă ar vrea să iasă de acolo şi nu poate. Pe care nu pot să îl nasc. Ceva crescând în mine, hrănindu-se cu mine, devorându-mă. Ca o uriaşă fiinţă parazită.
            Mă mir totuşi de durerea covorului: aveam senzaţia că, de fapt, paşii mei plutesc, că eu tot sunt undeva în aer. Durerea lui e un punct de sprijin ciudat acum când sunt complet lipsit de puncte de sprijin. Şi neaşteptat.
            Aveam o pătură mare, verde, pe care o întindeam pe jos şi spuneam că facem picnic. Ne aşezam în iarbă, mâncam, beam, ne răsuceam pe toate părţile, făceam dragoste cu nările pline de mirosul câmpului, înveliţi de cer şi luminaţi de soare. Soarele, prietenul nostru…
            Pătura verde cu negru şi roşu există încă, ştiu, deşi nu vreau să o privesc, pe pat. Odată, noaptea, deschizând o sticlă de şampanie nu fusesem desstul de atent la dop, acesta mă luase prin surprindere, îmi aruncase mâna, ţâşnise, iar sticla se răsturnase peste unul din cele două pahare pe care le aveam răspândind lichidul auriu pe jos. Am băut direct de acolo, din iarbă, împingându-ne unul altuia capul, atingându-ne cu obrajii, cu nasurile, cu buzele…
            Sosesc semnale şi din dreapta. O voce neclară, a uneia dintre fete pesemne, o muzică care porneşte şi se opreşte, diferenţe de volum, o uşă. Eva s-ar putea să fie demult în Italia şi atunci vocea n-ar putea fi decât a Mariei. Sau a mamei sale. Când le-am cunoscut aveau cincisprezece şi şaisprezece ani. De-abia mă mutasem. Eva a fost cea care a făcut primul pas sunând într-o seară la uşă şi cerându-mi o ţigară. Auziseră muzică la mine, ne văzuserăm de câteva ori de la geam şi erau curioase să-l cunoască pe vecinul cel nou şi încă tânăr. Ne-am împrietenit şi de multe ori, mai ales în serile goale de toamnă târzie sau iarnă, soseau în camera mea, cel mai des Eva, cu fermecătoarea tinereţe a feminităţii lor. Am fost foarte buni prieteni, nimic mai mult. Deşi uneori gândul…

·          

            Despre Carla se spunea că era un copil excepţional. Poate că aşa era dar poate este şi o tradiţie a se spune astfel despre oamenii care mor copii sau foarte tineri. La început nu am înţeles de ce. Mai târziu mi-am spus că este un fel de compensaţie pentru ceea ce ei nu au apucat.
            Am avut şi eu un frate care a murit copil. La şapte luni dintr-o, se pare, greşeală medicală; ceva cu un tub băgat în intestine şi care le-a perforat. Mi-l amintesc ca prezenţă dar nu cum arăta. Şi nu a rămas după el nici o fotografie pentru că noi nu aveam aparat de fotografiat şi nici alţi cunoscuţi ai noştri nu aveau.
            Se vorbea că ar fi fost un copil deosebit; aşa s-a spus întotdeauna după moartea lui. Un copil foarte dotat. Eu aveam patru ani. Eram înfiorător de gelos pe atenţia care i se acorda chiar dacă el, de câteva luni, era deja conştient de prezenţa mea şi dimineata voia să îi fie adus căruciorul lângă patul în care dormeam şi lângă care aştepta liniştit să mă trezesc, şi când am auzit că a murit am spus: Bine îmi pare! Şi îmi părea, cred, chiar îmi părea bine.
            Mai târziu, peste cinci-şase ani, mă ascundeam şi plângeam: întelesesem că fiinţa aceea mică, care mă iubea, dispăruse; dispăruse înainte să apuce să trăiască, să afle, să vorbească, să se mire, să întrebe, să alerge…iar eu mă bucurasem. Poate că, în compensaţie sunt şi cel care îl pomeneşte cel mai des. De fiecare dată când o nouă cunoştinţă pe cale de a-mi deveni mai apropiată mă întreabă despre fraţi şi surori, sau aşa, în general, despre viata mea, îi povestesc despre fratele meu care a murit atât de mic şi care era un copil excepţional. Şi povestesc cu atâta convingere încât celălalt aproape suferă. Unii poate doar se prefac; ca să-mi facă pe plac sau din politeţe. Majoritatea uită, sunt sigur, foarte repede.
            Pe fratele meu îl chema Marius.

·          

-          Pui! – mă strigă ea de la cealaltă masă la care creează nu ştiu ce model nou de
cercei, ceva cum nu s-a mai văzut.
-          Da – îi răspund şi aş vrea să adaug şi „iubito” dar cuvântul este şi aşa destul
de uzat, n-aş vrea să-l stric folosindu-l prea des.
-          În primul rând mi-e dor de tine şi în al doilea mi-e foame!
-          Nu mai avem decât lapte şi pâine – îi comunic privind-o de la masa la care mă
chinui cu o retroversiune într-un imposibil domeniu tehnic scrisă într-o şi mai imposibilă limbă română – m-aş duce să caut o conservă rusească..
-          Nu te du, vino-ncoace – îmi comandă ea şi după ton înţeleg că are chef de joacă – hai vino!
Mă apropii, ea mă prinde de tricou, mă trage în jos şi ne sărutăm. Eu încerc la un
moment dat să mă desprind pentru că mă obsedează gândul afurisitei ăleaia de cămări goale dar ea mă ţine strâns cu braţele după gât.
-          Unde vrei să fugi? – mă întreabă dezlipindu-şi puţin buzele de ale mele şi privindu-mă ghiduşă.
-          N-ai spus tu că ţi-e foame?
-          Am spus că mi-e dor şi foame…
Şi atunci abandonez alte gânduri, abandonez gândurile în general, plec pe briză, intru încet în furtună, ajung în chiar mijlocul ei. Apa e caldă, valurile uriaşe, iar sus, deasupra, soarele. Cad în adâncuri împreună cu el şi mă trezesc mai târziu în iarba aşezată pe pat, prins în încâlceala albă a trupului ei şi sărutand-o încă în timp ce spasme mici îi mai agită carnea şi răsuflarea. Stăm strâns îmbrăţişaţi, sărutându-ne încet şi lăsând mîinile să alunece liniştitoare peste pielea încă înfiorată. Pe urmă mă răsucesc, întind mâna şi îi dau un prosop alb cu galben aflat printre cărţile de la capătul patului privind-o cum se ridică şi se aşează pe el, preocupat-zâmbitoare.
-          Hai la Self, la Inter – îi propun – poate mai au ceva.
Fugim spre baie, spre haine, spre strada murdară, spre Inter pentru că ne este cu
adevărat foame. Nu prea mai e nici acolo nimic, dar puţin nimic şi cu o bere alături parcă tot e ceva. Mare minune că avea bere!

·          
            Privesc în jur neprivind în jur. E un joc pe care l-am deprins în copilărie. Atunci când ajungeam într-un loc cunoscut şi de care eram legat, închideam ochii sau priveam în aşa fel încât să nu văd nimic şi încercam să localizez totul din memorie. Acelaşi lucru îl făceam, mai mic fiind, atunci când mă ascundeam sub masa învelită în pături până când nu mai pătrundea nici un fir de lumină. Acolo mă ascundeam pentru că voiam să fug de lume dar şi din multe alte motive pe care nu mi le mai amintesc aşa cum nu-mi amintesc gândurile şi trăirile din acel loc protector. Era, poate, doar nostalgia după alt întuneric, cel de unde ţâşnisem la lumină în urmă cu câţiva ani dar, tot atât de posibil, după cel care urma să mă primească într-o altă zi.
            Privesc către geamul negru şi alb de oblonul nu foarte bine tras. În jur, o lume. Gesturi aşezându-se peste gesturi, cuvinte aşezându-se peste cuvinte, trupuri aşezându-se peste trupuri, râsete, plânsete, liniştea somnului. Nu ştie nimeni că sunt aici. Am privit îndelung, de la colţ, blocul, ferestrele lui prăfuite, oamenii ieşind şi intrând, oamenii care treceau pe dinainte. Ameţeala, vârtejul care se răsucea în mine, erau de mult prezente. Din tren, din gară, pe tot drumul. Cu pieptul încins, cu genunchii muiaţi, nu mi-era de loc uşor să înaintez. Traseul era acelaşi, îl făcusem de atâtea ori împreună ducând-o la sau aducând-o de la gară. Acum mă împresurase şi el cu fantomele lui, purtându-mi paşii pe acolo pe unde trebuia să treacă pentru că mai trecuseră, amintindu-mi, amintindu-ne.
            Am urcat tiptil, ca un hoţ, răsuflând greu şi repede, aşteptând speriat să apară oarecine şi să mă surprindă. Prins în furişare, primul gest în fata uşii a fost să sun dar degetul s-a oprit cu o fracţiune de secundă înainte de a se lăsa apăsat; înăuntru nu era nimeni care să-mi deschidă. Nu rămăsese nimeni acolo după ce plecasem. M-am trezit privind nelămurit cheia din mână. Ce caut aici? Ce mai caut aici? Nu era frică, disperarea se transformase între timp în altceva, într-un hibrid fără nume, de înnebunit încă nu înnebunisem. Sau cine ştie?
            Părea ceva din afara mea, o opoziţie care creştea însă şi în mine, o forţă care încerca să mă împiedice să intru, încrca să mă blocheze şi să-mi comute pornirea aceasta nebunească. Mai târziu am înţeles că era chiar casa, fostul meu apartament, el şi povestea pe care i-o dăruisem. Nu mă voia pentru că eu nu mai aveam ce căuta acolo. Şi poate că ar fi reuşit să mă îndepărteze, să mă gonească fără posibilitate de intoarcere, dacă nu s-ar fi auzit, rupând vraja, deschizându-se o uşă, undeva la un alt etaj.
            Mâna a pornit automat către broască, cheia s-a întors şi am intrat repede şi neauzit. Speram foarte mult să nu fi fost auzit. Am trecut iute din holul de la intrare în sufragerie şi aici am simţit, mi s-a părut că simt, miros de ţigare, nu mult atât cât să dea casei o tuşă de viaţă. Ce să fie – m-am întrebat, cu pulsul încă zvâcnindu-mi în urechi, cine poate fi aici, aşteptându-mă? Şi, fulgerător, mai repede ca raţiunea să aducă cenzura ei de imposibilitate, gândul a pornit spre Ea, ilogica speranţă a început să pulseze, ducându-mi şi doi trei paşi. În următoarea clipă am ştiut însă din nou că dincolo nu putea fi nimeni. Doar acea durere străină care se insinua simţurilor mele; nu era a mea, nu venea din mine, ci în mine se propaga, lungă, lichidă, încinsă, sufocantă. Şi am început să văd şi să simt: nu vedeam cu ochii şi nu simţeam cu pielea, sau cu nările. Era asemănător cu ceea ce se întâmplase în tren, în gară, pe drum, pândind uşa de la intrare şi zărind, printre celelalte siluete, două care mereu apăreau şi mereu dispăreau, făcându-mă de fiecare dată să tresar la alunecarea pe asudata-mi piele a cămăşii de gheaţă; asemănător dar mult mai clar.

·          

            Tatăl fetelor fusese măcelar la abator. Câştiga bine, se îmbăta des şi temeinic şi îşi bătea nevasta respectând cu stricteţe ritmul beţiilor. Dar şi acestea era întâmplări dinaintea mea pe care nu aş fi avut cum să le aflu dacă d-na Ionescu, bătrâna pe care o găsisem în apartament când mi se repartizase şi mie o parte din el, nu mi le-ar fi povestit printre alte episoade din viaţa blocului.
            - Era un om cumsecade şi bine – îmi spunea ea – da’ păcat că bea. Bea şi pe urmă o bătea. Şi alea mici, că erau numai nişte ţâmbâştoace pe atunci, urlau ca din gură de şarpe. Era o chirăială…Şi-odată îl auzeai: „Gura că vă încing şi pe voi!” Şi se făcea linişte şi o bătea pe tăcute. Noroc că l-au prins cu care furată – erau mai mulţi şi făceau speculă – şi l-au închis. A putut femeia să divorţeze şi să-şi crească liniştită fetele. Că ea avea servici bun, e contabilă. Mai încoace, când să iasă bărba-su de la puşcărie, madam Banya îi luase iar frica că dacă după ce scapă vine şi o omoară. Şi ca să fie mai sigură, zic eu, se-mprietenise cu unu’ de la securitate; bărbat mai tânăr decât ea, da’ nici ei nu-i dai anii. Ai văst-o şi-acu, ce-ai zice că-i sărită de patruzeci? Miliţianu’ avea şi el nevastă şi parcă şi un copil, că-i văzuse odată împreună madam Bogdan pe la Obor, da-i plăcea să vie…de, ca bărbaţii că din câte am auzit io şi unguroaicele astea, că madam Banya e jumătate unguroaică, sunt foarte iubăreţe..Că parcă româncele cum or fi? Fâţele astea de azi nici n-au terminat bine şcoala şi le vezi de gât cu toţi mocârţanii….Vorbesc acu’ de parcă io am fost uşă la biserică! Da chiar aşa a fost: măcelaru, după ce a scăpat a venit la ele. Madam Peleacă zicea că uite-asa un cuţit avea, da’ eu n-am văzut că n-am ieşit. A sunat, a bătut, le-a strigat, da alea dinăuntre n-au deschis şi atunci a început să se-mbrâncească în uşă s-o spargă. Şi când dădea el mai tare apare ălalt cu încă doi, l-au pus jos şi pe urmă l-au dus la parter că au ei acolo o garsonetieră cu care nu ştiu ce fac că ciufa aia de madam Bogdan mi-a spus că e pe un nume da-treţinerea o plăteşte mereu altu’. Au şi ei trebile lor, mai ales aici lângă Sinagogă. Acu’ nu ştiu ce i-o fi spus şi făcut că a plecat măcelaru’ liniştit. Şi nici nu a mai apărut un timp. Pe urmă s-au împăcat, numa ca părinţi, că erau fetele la mijloc, da’ n-a mai fost nimic între ei. Fiecare cu viaţa lui.
            D-na Ionescu, colocatara mea, se mutase după un timp împreună cu sora ei iar eu rămăsesem, neoficial, în tot apartamentul. Plăteam chiria şi întreţinerea pentru tot şi practic eram singur. Şi chiar aveam nevoie pentru că între timp apăruse şi ea pe lume. Draga de ea!

·          

            Am trecut prin oglindă ca să devin privirea ta.
            Privesc către geamul negru şi alb de oblonul nu foarte bine tras. În cadrul ferestrei, dreaptă sau aplecată a sprijin pe coate, cu faţa sau cu spatele către mine sau către dincolo, cocoţată pe pervazul lui, îmbrăcată sau goală, luminată sau desluşindu-se pe fondul alb-luminatului întuneric de afară, o siluetă, aceeaşi siluetă.
            Max Frisch: “Iau un pantof de femeie, colorat şi uşor ca o floare şi-mi afund în el nasul. Miroase a piele, atât şi nimic mai mult.”
            Alături de mine, pe masa mică, maşina de scris acoperită cu o pânză neagră, ca o oglindă într-ocasă în doliu. CA O ALTĂ OGLINDĂ.

·          

-          Ce scrii? – şi mâinile ei veneau să se aşeze pe umerii mei, îndoite şi cuminţi, în timp ce răsuflarea i se pierdea caldă şi curată în părul meu.
-          Încerc să termin odată traducerea pentru federaţia de rugby!
-          Dar cartea?
-          Dar banii? Mai am de scris, mai am de rescris şi pe urmă cine crezi că mi-o publică?
-          Cartea Româneasc           ă, nu ei te-au debutat?
-          S-au mai schimbat lucrurile.
-          Atunci hai, termină mai repede… Şi rămânea, povară uşoară, caldă şi aromată, în spatele meu urmărindu-mă sau urmărindu-şi gândurile.
Cartea o începusem înainte să o cunosc şi scria despre aşteptarea ei. Între timp
sosise iar eu eram altul, crescusem din carnea mea veche, dospisem ca un aluat, depăşisem, ca năpârlind, pielea în care mă aflasem atâţia ani, deschisesem o uşă către un alt ţinut, nou, plin de surprize şi fericire. Dar şi mult mai periculos. Ca orice spaţiu nou şi cu limite necunoscute în care ai scăpat după ce ani de zile ai fost închis în cuşcă. Mult mai periculoasă această ipostază a existentei mele; o ştiam, o simţisem de atunci. Dar ce conta?! Eram ca pescarul dintr-un basm japonez care a deschis şi a douăsprezecea uşă şi acum face pasul în ultima încăpere. Acolo, privind prin ferastra rotundă de pe peretele opus intrării vede un peisaj minunat care brusc se transformă într-unul dezolant iar el, la întoarcerea zânei, ajunge din nou pe pragul sărăcăcioasei colibe. Pierdusem finalul cărţii şi mă bucuram că îl pierdusem. Nu-mi dorisem niciodată să devin personaj al unei poveşti triste. Mai încet sau mai repede, mă deplasasem întotdeauna cu speranţa minunii în suflet. Iar minunea, în sfârşit, se înfăptuise. Finalul unei imaginare scrisori din această carte suna astfel:
            Pentru că atât timp cât tu nu vei veni pe urmel;e glasurilor şi paşilor pe care nu îi vâd trecând decât atunci când mă aplec înspre ei peste tocul acestui cadru de ferastră, pe urmele betoniuerelor, tramvaielor, bicicletelor, cărucioarelor, câinilor, prafului care-mi mătură neîncetat porţiunea de stradă, atât timp câţ nu te vei smulge din existenţa-ţi fără contur, plutindă în materia fără nume a dorinţelor şi imaginaţiei precum un suflet în eter şi nu vei intra într-un trup şi nu te vei naşte din mine şi pentru mine, atât timp eu voi deveni o privire, tot mai mult o privire, doar o privire. Şi mă născusem eu din ea şi pentru ea.
            Dar acum nu mai eram o privire, privirea aceea doar ar fi văzut; eram o carne vie.

·          

            Cei de dedesubt, familia Bogdan, nu-mi plăceau – familie de limacşi. Cu singura deosebire că erau foarte activi şi veninoşi. Hrăpăreţi şi avari. Mieroşi la nevoie, fără milă în situaţie de avantaj. Înnebuniţi după bani. Turnători, puşi pe jaf, invidioşi. Să nu aibă altcineva mai mult decât ei; să nu fure altul mai mult. Să nu fure chiar nimic pentru ca să le rămână lor.
            Odată, fiind prinsă cu nişte nereguli în administraţia blocului, ea începuse să plângă şi să se vaiere; nu plângea însă pentru că furase ci pentru că, spunea ea „în ţara asta toată lumea fură şi atunci de ce să nu poată să ia şi ei ceva”. Nu i se părea drept să i se dezaprobe şi pedepsească comportamentul; dacă, gândea ea, nu făcuse decât ceea ce făceau mulţi alţii, nu făcuse nimic rău. Însă Doamne fereşte să te prindă ei că ai furat sau chiar că ai greşit fără voie şi fără ştiinţa dar mai ales participarea lor; zbierau, deveneau apărătorii moralei, te turnau la miliţie şi chemau procuratura. Nu erau, de altfel, singuri din această ţară care gândeau astfel.
            El, mic şi cu o figură de conţopist nesuferit; inginer călătorit prin mai multe ţări în interesul serviciului, după opinia generală, securist sau colaborator apropiat şi devotat. Ea, de aceeaşi înălţime dar grasă şi de aceea părând mai mare. Libidinoşi, bănuitori, clevetitori, constipaţi, răzbunători, nemulţumiţi, îngălaţi, lacomi, amorali; sâcâitoare, bârfitoare, plimbându-şi toată ziua sânii ca doi pepeni, ascunşi de un acelaşi halat sub care, în timp ce vorbea, se frământau palmele cu degete grăsulii şi scurte. Îngălată. Tâmpă, cu doi ochi care se beleau iscoditori şi vicleni, dotată cu şiretenia instinctuală a trogloditului. După ce le-a fost luată administraţia blocului, au pornit cu bârfele, criticile, şicanele şi chiar sabotajele. Nu uitau să amintească înciudaţi că băieţii lor nu au fost buni să facă curăţenie în bloc şi să ia cei trei sute de lei pe care îi lua nenorocita de madam Peleacă. Dacă ar fi putut, ar fi fost şi preşedintele asociaţiei, şi administrator şi mecanic şi fochist şi curăţitori; numai să nu ia altcineva banii. „Ce ei nu merită?” Ei cei drepţi şi cinstiţi, dăruiţi cu trup şi suflet binelui blocului şi asociaţiei? Aveau casa ticsită de lucruri, unele aduse evident din străinătate dar nimic nu era prea mult; mai voiau, mai era loc, mai…
            De fapt, aşa cum prezenţa lor mă îngreţoşa, la fel de neplăcut este să mi-i amintesc. Dacă o fac e doar pentru a încerca să scap; pentru a reuşi să-mi adun atomii dispersaţi; pentru a-mi da un răgaz.

·          

            Şi iarăşi Frisch: „ Rămân acolo, în manta şi cu basc, cu pipa stinsă în gură; încă mai puţin decât la Pompei reuşesc să-mi imaginez că aici s-a trăit, chiar dacă ea şi-a lăsat capotul albastru atârnat în sala de baie… Pentru că aici e ca la Pompei, totul e prezent numai timpul a trecut.”
            Prima dată când a venit şi a rămas  câteva zile la mine – primele zile şi nopţi împreună – au fost şi începutul neştiut şi nebănuit al complicităţii dintre ea şi acest spaţiu. Dintre ea şi casă. O fermecase instantaneu.
            În baie erau două prosoape scoase atunci din sertarul dulapului. După ce s-a spălat, pe unul i l-am dat pentru picioare; picioare fine şi agile, orientale. Mi-a spus, în timp ce se ştergea cu el, că nu face discriminări între diferitele părţi ale trupului ei şi, în restul zilelor, l-a folosit pentru uscarea întregului corp pe un altul, un prosop adus de ea. În toată acea perioadă, nu l-am mai luat nici eu în seamă pe acel prim prosop folosit pentru ca după plecarea ei să-mi şterg zilnic faţa cu el. A rămas astfel atârnat până la următoarea ei sosire.

·          

            Nu ştiu dacă cei ce zic că moartea este stupidă şi lipsită de umor în seriozitatea cu care se ia în seamă au dreptate, cert este că moartea Carlei a fost de-o stupizenie desăvârşită. Fata era împreună cu alte sute, poate mii de copii în incinta Sălii Polivalente pregătind un mare spectacol pentru o festivitate a partidului. Copiii cântau, agitau flori şi panglici, inundau podiumul, trebuiau să fie desăvârşirea nevinovată a acelui eveniment pretins memorabil care nu era altceva decât  manifestare propagandistică, o scenetă pusă în scenă pentru ochii interni şi externi. Partidul e bun, partidul e înţelept, partidul e priceput. El are grijă de noi, ne arată calea, ne pregăteşte viitorul, ne poartă de mână până la acel viitor iar noi, nu-i aşa, îl iubim şi stăm strânşi uniţi în jurul lui, al comitetului central în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa Elena Ceauşescu. Pentru a ne arăta dragostea noi trebuia să muncim, să ascultăm indicaţiile, să fim vigilenţi şi să demascăm duşmanul, să participăm la adunări mai mici sau mai mari, mai importante sau mai puţin importante, pentru a da glas şi aplauze bucuriei şi iubirii noastre fără limite.
            Carla implinise opt ani şi participa pentru prima oară la o astfel de minciună organizată. Împreună cu colegi de la şcoala ei şi din multe alte şcoli bucureştene repetau de două săptămâni ceea ce urmau să facă acolo „cu naturaleţea spontaneităţii” dar cât mai corect. Naturaleţea şi corectitudinea erau chiar cerinţele de bază. Fiecare trebuia să ştie ce are de făcut, încotro se deplasează, unde trebuie să ajungă, unde să se oprească. Mai ales cei care urmau să ajungă în faţa prezidiului şi la cei doi tovarăşi. Aici totul trebuia să fie ireproşabil.
Între oamenii mari şi copii există însă unele diferente în ceea ce priveşte naturaleţea şi corectitudinea: oamenii mari ştiu totul despre ele în timp ce copii le au fără voia lor. E adevărat, cei mari consideră că ele se prezintă la cei mici sub o formă care trebuie corectată pentru a corespunde celei imaginate de ei.
Erau la una din ultimile repetiţii: o repetiţie generală. Totul avea să arate şi să se desfăşoare ca în ziua aceea mare, acum foarte aproape. În aer plutea febrilitatea încărcată şi tulbure a ultimilor aranjamente, atunci când totul pare a fi în neregulă şi imposibil de pus la punct. Zeci de activişti se agitau, asudau, strigau şi înjurau sau ameninţau, mânaţi de fiorul rece al apropierii zilei fatale. Chiar şi în tribună erau aşezaţi figuranţi pentru a-i desemna pe oamenii mari cărora copiii trebuiau să le dea flori, apoi să-i sărute şi să le mulţumească pentru „cea mai fericită copilărie planificată de pe planetă”. Copiii care trebuiau să ajungă în apropierea oamenilor importanţi adunaseră deja multe zile de când nu mai fuseseră acasă pentru a fi feriţi de boli pe care, doamne fereşte, să le transmită mai departe tovarăşilor. După, puteau să şi moară, nu mai era treaba partidului. Se striga mult, se punea şi se oprea muzica, se reluau comenzile. Festivitatea trebuia să fie perfectă, să funcţioneze ca un mecanism de navă spaţială.
Carla nu avea prea multe de făcut. Ea nu pleca de la locul ei, nu se suia la tribună, nu saluta de acolo, cu mâinile ridicate sus şi agitând jerbe de flori, pe cei din sală. Nu fusese reţinută nici în cantonament şi nu urma să fie dezinfectată decât în procedura simplă. Avea un loc fix de pe care făcea câteva mişcări, cânta şi aplauda, nimic complicat. Dar agitaţia, nervozitatea şi orele petrecute zilnic în acea sală uriaşă care o speria puţin, o obosiseră. O speriau vibraţiile apărute atunci când şirurile de copii coborau tropotind către spaţiul întins de jos sau când făceau salturi pe loc. O obosea şi zgomotul puternic ieşind din boxele uriaşe situate undeva sus, în spatele ei. Carla era ameţită şi, fără să ştie, sistemele ei de siguranţă îi furau gândurile şi le transformau în imagini şi amintiri. Imaginile erau închipuiri pe care ar fi putut să le picteze. Felul în care se aşezase cravata roşie a unei fetiţe îi amintea de Dino, carasul auriu cu voal şi ochi telescopici pe care îl neglijase în ultimul timp.
Sala a bubuit din nou de muzica ritmată pe care se desfăşura programul. Bubuitura a acoperit zgomotul făcut de o boxă care s-a desprins şi a căzut peste copii. Muzica şi toţi cei aflaţi la depărtare de acea zonă continuau să se agite până când un vuiet de nelinişte propagat ca intr-un joc de domino i-a făcut pe organizatori să oprească repetiţia. Carla era deja moartă. Fusese, se pare, un sfârşit instantaneu. Murise fără să apuce a mai trăi momentele de mare sărbătoare de peste câteva zile pe care le pregătise şi ea. Părinţilor li se oferiseră bani pentru înmormântare şi interdicţia de a povesti ceva.

·          

Stau pe scaunul din spatele maşinii de scris, cu mîinile aşezate pe lateralele ei arcuite ca doi umeri transparenţi de femeie. În stânga scrumiera metalică cu câteva mucuri. Începusem să fumez de curând, în timp ce lucram, furat de o imagine pe care ea mi-o oferise într-una din discuţiile telefonice dinaintea primei sosiri. Îmi spusese că încerca să-şi imagineze locul în care trăiam, să mă imagineze pe mine în acest loc, şi mă întrebase dacă am o scrumieră pe masă şi dacă fumez în timp ce scriu. Întrebarea şi imaginea mea lucrând şi fumând au rămas în mine şi m-au corupt. M-au vrăjit aşa cum mă vrăjise tot ceea ce era legat de această femeie. Am adus peste câteva zile o scrumieră pe masă şi am început să fumez din când în când câte o ţigară. Şi atunci o simţeam undeva în jur, privindu-mă.
Răceala maşinii, şi poate nu numai ea, mă ajută să mă împotrivesc presiunii acestei case care freamătă, se convulsionează, urlă în mine, îmi cere să dispar. Ştiu că dispariţia mea ar rezolva totul, că numai astfel toate fantomele ţinuturilor pe care le străbat şi la a căror nastere am contribuit în mod direct s-ar linişti întorcându-se acolo unde nu există înăuntru. Şi nici afară. A păşi pe poartă în orice direcţie înseamnă a pleca dinspre nicăieri spre niciunde şi de la oriunde spre fieunde. Doar spiritul maşinii de scris şi fantomele ei mai vechi, altele decât toate celelalte din jur, încearcă să mă liniştească şi să mă scape. Mustrătoare pentru că le-am părăsit, pentru că nu am avut încredere şi putere pentru că… Dar mustrarea lor nu este răutăcioasă, ele înţeleg, mai bine decât mine, aşa cum înţeleg literele rânduite în cuvinte şi cuvintele în fraze şi apoi frazele alcătuind cărţi, ele înţeleg situaţia mea de personaj neadecvat povestirii în care am fost vârât. Înţeleg că undeva s-a încurcat ceva, că poate nu acestea erau întâmplările mie repartizate, sau de mine meritate, că în această ciudată materie, care este timpul, bazarul meu era în altă parte. Dar unde, mă întreb eu, unde în afara piaţetei în care te-ai născut?
Stau pe scaunul din spatele maşinii de scris, mâinile aleargă pe clapele ei, fug şi eu odată cu literele negre, un ultim răgaz, o ultimă încercare de a înţelege. Şi, în timp ce alerg încolţit de dulceaţa sfâşietoare a cântecelor de sirenă din trecutul meu şi din jur, mă întreb pentru ce o fac; ce rost mai are dacă oricum toate drumurile îmi sunt închise; dacă nimic nu mai înseamnă altceva decât nimic; dacă nu vreau să trăiesc şi nu am voie să mor; dacă…
Alergi prin viaţă nu atât cu un model bine conturat în minte, pe care îl urmezi, cât cu altele de care ai vrea să,te fereşti: să nu ajungi aşa, să nu ţi se întâmple cutare sau cutare lucru. Iar faptul că ai detectat aceste zone de maximă periculozitate devine încet o siguranţă permanentă care îţi îndepărtează atenţia chiar de la ele, devine drumul propriei tale înşelătorii. Timpul trece şi într-o zi, o zi obişnuită, o zi ca oricare alta, poţi, dacă vrei sau eşti un tip religios, să-i spui o altă sfântă zi, sistemul de protecţie cu ceaţă are o defecţiune, o cădere pe reţea şi constaţi brusc şi apoplexat că eşti extrem de departe de nu mai şti care vis al anilor deja îndepărtaţi şi foarte aproape de, chiar în pielea modelelor nedorite. Te sperii atunci grozav, te agiţi, transpiri, te dai de ceasul morţii: „nu se poate! Ţie nu ţi se poate întâmpla aşa ceva! E o greşeală! O aiureală totală!” Se poate totuşi şi, în timp ce găurita-ţi barcă se chinuie să continue drumul pe agitata mare, efortul te doaboară repede, te oboseşte descoperirea făcută, te înconjuri cu grijă şi planuri pentru următorul an sau următorii cinci ani sau cincizeci şi uiţi. Uiţi până data viitoare sau până niciodată.
Ce s-a întâmplat? Nu ştiu bine, pare-se că am ratat; că am pierdut timpul, neştiind ce să caut, cum să caut şi unde să caut. Am trăit hrănit de himere, sfârtecat între poveşti romanţioase şi obsesii neîmplinite, între sublim şi ridicol, între imposibil şi noroi……
Ce s-a întâmplat? Uneori ştiu, îmi amintesc, alteori nu. Degetele fug disperate pe clape, când amintindu-şi, când uitând. Spaţiul din jur e un infern care mă îmbracă pe dinafară şi pe dinăuntru. Nu mai par a fi decât o pieliţă care desparte cele două straturi depuse pe mine, câteva rătăcite gânduri… Şi legătura asta cu maşina de scris. Ca o mumie; ca un ultim cap de pod. Ce caut aici? Cine sunt? De unde am venit? Şi cine sunt femeia şi bărbatul care trăiesc în acest loc şi par a nu mă vedea continuându-şi  nestingheriţi treburile lor, iubirile lor? Cine e cel care se joacă mereu cu luminile şi umbrele, care reia fără încetare anumite scene? E un teatru? Un cinematograf? Unde mă aflu? UNDE EŞTI?

·          

            Celălalt apartament este acum cu desăvârşire gol. Au locuit în el, începând cu anul 1936, când a fost construit blocul de un arhitect evreu, mai multe familii. Ultimii lui ocupanţi au fost doi tineri, un cuplu proaspăt format înaintea mutării aici, şi mama fetei care s-a recăsătorit la puţin timp după aceea, lăsându-i singuri. De fapt nu chiar singuri, pentru că între timp tânăra soţie îşi împlinea rolul de femeie devenind mama unei fetiţe pe care au numit-o Iulia. Îndată după trecerea barierei celor şase luni, figura Iuliei a căpătat o neobişnuită, pentru un copil atât de mic, nuanţă de gravitate, ochii ei părând adesea că privesc undeva departe, peste timpul din jur. Expresia a rămas aceeaşi până către patru ani când ceva s-a alterat în ea ca şi cum lumea gândurilor mereu în creştere o deteriora sau împiedica o neştiută comunicare ori viziune interioară.
            În anul în care fetiţa împlinea şase ani şi urma să meargă la şcoală, chiar după concediul petrecut de cei doi părinţi, din motive independente de voinţa lor, separat, şi după o scurtă, dar agitată perioadă de turburare, tânăra soţie şi mamă îşi părăsea domiciliul conjugal împreună cu lucrurile prsonale şi fără copil. Femeia nu şi-a solicitat niciodată fata care astfel a rămas să fie crescută de tată ajutându-l pe acesta să depăşească starea depresivă provocată de abandonul femeii. Omul a foat un tată bun, fiind ajutat şi de o mătuşă care stătea cu fetiţa în orele când el era la lucru.
            Zece ani mai târziu, întorcându-se de la o prietenă din apropiere, seara pe la nouă şi jumătate, Iulia s-a întâlnit cu un grup de tineri care au prins-o, au legat-o la gură şi au dus-o în micul parc din jurul bisericii Sfântul Gheorghe. Tipii erau băuţi şi mai aveau cu ei băutură pe care au terminat-o către unsprezece, între timp amuzându-se grozav şi povestidu-i şi victimei ce urma să i se întâmple. Cum lumina nu era pe stradă decât mai departe către bulevard, puţinii oameni care mai treceau prin apropiere nu puteau bănui nimic altceva decât că undeva în întunericul parcului e un grup de cheflii. Trupul întins al fetei nu putea fi zărit dar chiar dacă ar fi fost cine oare ar fi riscat. Aşa cum nimeni nu remarcase sau nu intervenise mai devreme, atunci când golanii o luaseră cu forţa pe Iulia în parc. O astfel de întâmplare era de datoria miliţienilor şi cum şi aceştia adesea nu se băgau, ori pentru că se ştiau cu golanii respectivi care bişniţăreau în zonă şi le plăteau partea şi le mai erau şi informatori, ori pentru că le era teamă, ori pentru că le era lene, cu atât mai mult oamenii, care aveau şi asa destule probleme, se fereau să-şi facă altele noi.
            Au găsit-o dimineaţa moartă, cu o sticlă băgată între picioare, cu tăieturi şi arsuri de ţigară pe trup, mai ales pe piept şi pe stomac. Tatăl s-a aruncat pe geam în curtea interioară în noaptea de după înmormântare. Făptaşii nu au fost prinşi niciodată.
            Au fost multe discuţii dacă a fost o întâmplare nenorocită sau mai mult. Bărbatul reuşise, nu se ştia cum, să trimită afară două scrisori care fuseseră citite la Europa Liberă. Fusese ridicat, anchetat dar, pentru că deja era cunoscut în lumea liberă, îi dăduseră drumul evident sub o supraveghere strictă şi sub ameninţarea pierderii serviciului sau a mutării undeva într-o zonă minieră şi a preluării fetei, în lipsa mamei, într-un orfelinat sau o şcoală de corecţie.
            Momentul maxim al înfruntării cu miliţia şi securitatea îl constituise cel al dărâmării bisericii Sfânta Vineri. 

  •  




Înşelătoarele drumuri

Mi-e bine şi mi-e linişte şi m-aş afunda în ele ca în vis. Şi, deşi binele e construit din bucăţi de nelinişte, de oboseală şi de satisfacţie, totuşi, împreună cu liniştea, dau o rezultantă care se îndreaptă mai degrabă spre acesta decât spre apăsătoarele izvoare ale neliniştii, astfel că merg, mă rostogolesc ca o bilă mare şi uşoară, pentru că nu e nici bazaltică, nici metalică, nici stejarică, mă rostogolesc prin aerul umed şi cald şi, pentru că nu intru în cele trei specii de bile mari şi leneşe pomenite mai sus sau în altele aemănătoare lor, nu fac nici zgomot, ci pur şi simplu trec prin aer, printre mobile sau imobile creaţii geometrice spaţiale, cu lege de zgomot sau fără, neintrând în contact cu ele cât timp orbitele microexistenţelor noastre periferice nu împlinesc alte legi de întrepătrundere.
Se întâmplă uneori ca prinşi în astfel de uriaşe bile cristaline, noi, creaţii amorfe şi imobile, să trecem pe lângă alte uriaşe bile cristaline în care magic se mişcă, dacă mişcare îi putem spune, permanent ciudate şi necunoscute creaturi numite femei şi, ca în anii adolescenţei, când globul de cristal prindea contur şi consistenţă şi ne rupea de esenţe, înţepenim în gândul şi ispita întoarcerii, a comunicării şi spargerii valenţelor proprii pentru gama miraculoasă a combinaţiei. E aceeaşi deplasare aeriană, mută şi rostogolită, pe lângă obiecte şi fiinţe, în curgerea care ne varsă mai departe, fără temeinicia şi îndrăzneala opririi şi străpungerii spaţiului-timp-suflet-gând-faptă-esenţă-creaţie.

I


Locuiesc într-un cartier nou al oraşului care, geografic, ar fi aşezat către est-sud-est. Am, tot timpul anului, foarte mult soare în casă pentru că stau în chiar ultimul bloc, pentru că orientarea camerelor este tot către est-sud-est, pentru că este etajul zece, cel din urmă, direct sub cer; sub vânt, sub ploi, sub soare. Iarna e frig şi vara e cald dar vă asigur că e o senzaţie deosebită să fii mereu sub cer, primul din turn, corespondentul direct al înălţimilor în relaţia cu opinia publică – care opinie publică? – şi mereu cu faţa către câmpuri. Căci, după mine încep câmpurile. Un troleibuz înconjoară acest vârf de beton, fier şi sticlă a cărui piatră de unghi este blocul meu, apoi se retrage spre limburile oraşului, neştiutor şi nepăsător că dincolo de cenuşiul asfaltului său începe o altă lume în faţa căreia el este un ultim paznic metalic, mecanic şi electric. Ca şi lumea din care vine şi în care mereu se întoarce.
            Mărturisesc: mi-a fost frică să vin aici, nu mi-a plăcut, m-am împotrivit. Locuisem numai în centrul oraşului, tot ceea ce ştiam era acolo, viaţa îmi fusese astfel structurată încât mi se părea că numai acele locuri îmi sunt potrivite. Totul era acolo mai aproape, mai comod, mai sigur şi, atunci când nu cădeau gazele şi adunam lemne pe care să le ardem peste arzătorul acoperit cu o tablă, mai cald. Dar tot acolo sunt şi ţiganii intraţi în locuinţele evreilor, celor deportaţi sau omorâţi prin închisori şi lagăre sau, pur şi simplu mutaţi la ceva mai bun. Aici erau noroaiele, singurătatea, nesiguranţa, blocul, blocurile, haosul ăsta de beton şi metal, frigul şi arşiţa, apa care nu urcă. Primăvara mi-a adus însă câmpul şi soarele. Mă trezesc întotdeauna dimineaţa devreme când zorii sunt încă palizi, cercetez cerul şi, dacă semnele îmi sunt favorabile, mă aşez la locul meu de observaţie. Momentul dinaintea răsăritului este tot atât de memorabil ca şi răsăritul însuşi. Din cauza cerului decolorat, toate par cenuşii, nici vii, nici moarte. Stranie este lipsa umbrelor pe care lumina asta palidă nu le poate da, pentru că nici ea nu are umbră, o lumină care pare a fi întâlnirea dintre două tărâmuri: al vieţii şi al morţii. Aşa o vedeau pesemne grecii la intrarea în Hades.
            Stau ca şi acum şi aştept puţin neliniştit semnele. Când le văd, neliniştea izvorâtă din teamă, trece şi o altă nelinişte, asemenea cu cea din jur, mă cuprinde. Din cenuşiu, cerul devine, către răsărit, incandescent. Aerul şi frunzele plopilor încep să se mişte. Odată cu primele săgeţi ale soarelui, o pasăre, poate chiar o ciocârlie, ţâşneşte în văzduh şi porneşte să cânte. Cerul devine albastru, alte păsări se ridică în aer, lumea din faţa mea se umple de culori. Lumina rosietică mă spală de ziua şi noaptea care au trecut, de furia, deznădejdea, spaima, neputinţa, nehotărârea, şi iarăşi neputinţa lor, adică ale mele, de tipicul aproape cazon al lagărului în care le trăiesc, de minciunile, şmecheriile, jegul sistemului; intră în mine vie şi tare, mă îmbracă într-o armură de tinereţe fără bătrâneţe. Sorb încet din ceaiul negru, care parcă mă dilată şi mai mult, şi las cerul să se prăbuşească asupra mea. Orice s-ar întâmpla, chiar dacă vom trăi până la moarte în aceaşi puşcărie, eu am învins; îi înving în fiecare dimineaţă în care mă purific, mă curăţ de zoaiele şi zgura lor, le înving viclenia, brutalitatea, dobitocia, sadismul, perversiunile şi toate celelalte fiare, le înving blocurile cu care au omorât oraşul şi au închis oamenii, din chiar vârful unui astfel de bloc. Mă mir că au uitat şi nu au zidit toate ferestrele dinspre câmpuri.
            Jos, la nivelul zero al turnului meu, oamenii şi maşinile se mişcă de mult, dar eu nu-i văd şi nu le văd şi atunci nu-i iau în seamă; nici nu există. Sunt profesor şi, până încep orele, am acest timp preţios pe care îl pot trăi aici. Acum sunt profesor de muzică dar am fost şi şofer de taxi noaptea, pentru ca ziua să o am liberă pentru studiu. Într-un fel, toate astea au trecut aşa cum a trecut intunericul de mai înainte, deşi nu au pentru mine o aceeaşi culoare întunecată ca a nopţii. Nu, pur şiu simplu s-au dus. Acum stau aici şi, pînă îmi termin ceaiul, îmi adun lucrurile şi plec, pot orice: să cânt, să gândesc, să citesc sau să-mi imaginez.

II


            Totul îmi era clar în minte da parcă l-aş fi trăit într-o multiplicare atât de amănunţită şi rapidă încât devenise continuu. Luminile, cuvintele şi mirosurile, diferitele asezări de obiecte şi trupuri îmi erau cunoscute, le adulmecam, aşteptam zâmbind în mine, dar şi in afară. Mijirea fugară de pe faţa mea sau o ispită permanentă spre zâmbet o făceau curioasă şi nelămurită: oare ce îmi spuneam?
            Era deja târziu. Am schiţat o ridicare de plecare şi mişcarea mi-a apărut ca o descompunere în care orice deplasare este purtată din aproape în aproape. Efect cinematografic, mi-am zis.
-          Ar trebui să plec, i-am spus ridicându-mă.
Ştiam ce va fi în clipa următoare, peste alte n clipe, ştiam ce fusese până atunci. Timpul nu era pentru mine o suită de momente noi pe care nu le cunoşteam şi pe care urma să le trăiesc; îl vedeam din afară într-o trăire şi repetare continuă, ceva în sensul eternităţii sau al eternizării.
Eram amândoi în picioare şi, în timp ce ea se adresa bărbatului din faţa ei, continuam să mă gândesc la timp, întrebându-mă dacă nu cumva acesta nu e altceva decât o cămaşă insesizabilă a spaţiului pe care îl îmbracă şi prin care ne plimbăm ca printr-un bazar fără sfârşit, întâlnind diverse întâmplări pe care, credem noi, le trăim; asta dacă nu cumva timpul este doar nesfârşirea spaţiului în dimensiunea sa interioară. Iar la urmă mă întrebam: sau poate invers?
Femeia din faţa mea vorbeşte cu bărbatul din faţa ei, care nu ar vrea să plece. Eu însă vreau şi cuvintele ei îmi sosesc reverberate şi îndepărtate, ca prin vată: unde să te duci… unde să te duci …unde să te duci …acum … acum … acum … rămâi …rămâi … rămâi …
Înţeleg că bărbatului i se propune să doarmă pe canapea şi în timp ce el renunţă la împotrivirea slabă pe care o schiţase, mulţumit, chiar fericit de cum i se înfăptuise scenariul, eu îmi iau rămas bun şi plec.
Afară, în întunericul aproape total al străzii, îmi dau seama că este foarte târziu şi că acasă nu pot ajunge decât pe jos sau cu taxiul. Noaptea e însă frumoasă, am băut, am fumat şi chiar dacă drumul nu e scurt prefer să merg. Îmi pot plimba astfel şi gândurile, care, împreună cu imaginile, se asază mai bine pe ecranul întunecat din faţa mea. Casa ei a rămas în urmă, mă mai întorc o dată, e luminată, lumină în camera pe care o ştiu, în geamurile mari, acoperite cu perdele aduse de soţul ei de la Paris. Lampa de sus, un Murano decent despre care el credea că este de mare preţ, nu lumina acum. Lumina care se vedea vine de la lampadarul cu însemne japoneze pe al cărui disc de bază scrie „Ambient”.
Femeia, Cina, se mişcă de colo-colo pregătind locul de somn pentru bărbatul care a rămas. Pune un cearşaf, o pernă, un alt cearşaf, o pătură. Îl întreabă dacă vrea o pijama, bineînteles dintr-ale soţului, dar nouă, însă bărbatul o refuză mărturisindu-i că nu doarme niciodată în pijama. Nu se poate, ea nu vrea să-l creadă, îşi închipuie că o refuză pentru că sunt ale celuilalt, el înţelege care e de fapt bănuiala ei şi acceptă, las-o pe pat, am să o îmbrac, ea e mulţumită, aşa cum e o femeie atunci când a făcut ceea ce credea ea că este de făcut, se duce să se schimbe şi o să treacă să-i spună noapte bună, de ce nu acum, se întreabă el, aşa ar trebui, să-şi spună noapte bună şi să-şi vadă fiecare de ale lui, despărţiţi de ziduri, uşi, mobile, ca de cele două trecuturi diferite, aşa ar fi decent, însă atunci totul s-ar închide. Ea iese dar uşile rămân întredeschise şi astfel el poate să o audă intrând în baie. Foşnetul hainelor, acel sunet atât de fragil şi atât de teribil, care intră în carne şi o răsuceşte ca un dulce burghiu incandescent, nu-l poate auzi, dar îl ghiceşte. Tot aşa îi bănuie oprirea de o clipă în faţa oglinzii, scurtul studiu anatomic, apoi lipăitul celor doi paşi până la cadă şi exact în momentul în care şi-o închipuie aplecată pentru a da drumul apei, aude foşnetul atât de cunoscut al jetului fărâmiţat.
Prin fereastra unei case îmi iese în cale „il Dilettante veneto”, Messer Tomaso Albioni mă fură din frumosul apartament în care privisem o clipă la cei doi şi mă învăluie cu seninătatea Adaggio-ului per archi ed organo. Fac încă mulţi paşi urmărit de atât de cunoscutele acorduri şi pentru câteva clipe am senzaţia că mă aflu chiar în Veneţia secolului optsprezece. Înşelătoare drumuri.

·          

            În picioare, privind către spaţiul întunecat de dincolo de uşă. Trăind felurite scene; ce e posibil să se întâmple şi ce urmează să se întâmple.
            Îşi închipuie:
            El, în uşa băii privind-o, sunetul surprizei, gestul mic al mîinii peste gură, simultan cu strângerea coapselor, sau nici un sunet, nici o surpriză, numai aşteptarea, numai o privire liniştită, care ştie. Sau:
            El capturând cu prosopul alb şi pufos semisferele strălucitoare şi încă luminoasele dâre care-i şiroiesc trupul, pentru ca apoi să se piardă în lumina şi întunericul lui, în acea sfâşietoare cădere pe care numai un trup de femeie, un trup dorit de femeie, o poate da. Sau:
            El, aşteptând-o. Rămânând pe loc şi aşteptând.
            Pentru că picioarele sunt prea grele, înţepenite de locul pe care se află, aşa cum le-a descoperit de multe alte ori, aşa cum şi-a descoperit şi cuvintele sau mâinile, rigide şi dureroase, alege, ştiind că de fapt fusese de mult aleasă pentru el, această ultimă alternativă. Cea care prelungeşte incertitudinea finalului.
            Duşul s-a oprit. Acum, Cina se şterge, şterge bine, minuţios porţiunile întinse de piele, încheieturile parfumate şi moi, fără grabă, concentrată în ritual, în timp ce gândurile ei, mai sigure şi mai ştiuoare decât ale lui, privesc sau nu imaginează viitorul.
            Clipele care urmează sunt un soi de timp mort: perechea de dinainte a privirii în oglindă, adunarea părului către ceafă şi scuturarea lui, bărbia întinsă în sus, gâtul parcurs meditativ cercetător de mâna care coboară şi se întâlneste cu cealaltă sub sâni, apoi cămaşa de noapte peste trupul reavăn, cald şi parfumat. Pielea trebuie să fie uşor zgrunţuită de senzaţia de răcoare; tot asa sânii…
            Alungă însă imaginea asta pentru că se preface a nu şti urmarea, o împinge pe uşă către culoare, o trece în baie şi o aşază pe cea căreia îi aparţine de drept. Scoate sticla de şampanie din gheaţă şi toarnă în cele două cupe. Ce ar putea fi mai bun, după un duş fierbinte, curăţitor şi moleşitor, decât bulele cristaline şi reci care pişcă? Se aude uşa şi, deşi nu vede, simte cum spaţiul de dincolo se modifică, vin împinse de ea straturi de aer parfumat, biocurenţii se apropie, îşi apropie şi întrepătrund câmpurile, se ciocnesc, se urmăresc, trec unii în alţii şi, în sfârşit, iat-o în cameră.
            De unde stă, nu vede că e în picioarele goale. Ridică ochii şi o priveşte. Cămasa e lungă, uşor vălurită, cu bretele care o lasă pe sânii plini. Părul e liber pe spate, strălucitor. Zâmbeşte.
            Şi atunci eu, care m-am depărtat de casa ei, de gândurile şi de pielea trupului ei, care rătăcesc prin răcoarea nopţii şi a drumurilor cunoscute, prin mocneala călduţă a gândurilor despre mine şi cele din jurul meu, deci de două ori despre mine, eu care mă feresc de întâlniri pentru că citesc în ochii mei tot mai puţin, pentru că îmi ştiu neastâmpărul şi setea permanentă de altceva şi de toate, eu, simţind pericolul căderii într-o mult prea frumoasă, deci neadevărată poveste de seară de dragoste, mă întorc la timp pentru a auzi:
-          La ce te gândeai?
Celălalt, celălalt bărbat, care intrase atât de bine în rolul lui, e furios pentru că ştie că de acum totul e mult mai puţin perfect. Povestea se întoarce în timp, printre noi, aş putea să-i spun, dar nu e nevoie, ştie acest lucru, sau, mă rog, îl simte. În răstimpul de câteva fracţiuni de secundă în care, alături de el, trebuie să descifrez intrebarea, să formulez şi să comunic răspunsul cuvintelor mele, pentru ca ele să-l transmită mai departe spaţiului înconjurător, mă gândesc la cel care stă în casa asta mare, plină de lucruri aduse din întrega lume, de mirosuri şi gusturi străine, mă gândesc la ce i se va întâmpla lui acum, la ceea ce în mod clar se va întâmpla, pentru că, deşi sunt aici, nu ştiu ce aş mai putea face, mă gândesc la ceea ce ar putea să mi se întâmple şi mie într-o zi şi mă întreb de ce, de ce sunt lucrurile atât de pe dos.
- Ce contează? îmi răspunde-întreabă celălalt, doar ştii bine că la mijloc nu e altceva decât un contract, unul care dă şi altul care se dă, aşa a fost întotdeauna, sunt lucruri pe care nici cea mai frumoasă teorie nu le poate schimba
            ce contează, ce contează, ce contează?…. răsună în mine, poate că aşa este, ne sunt date atât de puţine posibilităţi, sau nu ştim noi să găsim mai multe, încât ce contează? Importantă e comunicarea asta atât de rară, tot mai rară. Ce contează? - cuantă temporală cu multiple reflexe, cu acelaşi miez, cu aceeaşi direcţie de mişcare.
            Mă trezesc făcând gesturi şi ferindu-mă de a repeta gesturi. Spun cuvinte ferindu-mă de a repeta cuvinte. În fapt, tac, pentru că asa mă feresc cel mai bine. Dar chiar şi tăcerea se poate repeta. Şi atunci? Şi atunci totul nu e decât poveste, iar povestea curge, se întoarce, o ia de la capăt, se schimbă, ne vrăjeşte.
           
·          

Am cunoscut-o la o veche prietenă cu ocazia unui chef aniversar. Când am ajuns, invitaţii erau în cea mai mare parte adunaţi: personaje cunoscute şi necunoscute. În turul pe care îl dau casei pentru a-mi fi prezentată „soţietatea”, o întâlnesc şi pe Cina. E într-o discuţie cu o pereche la fel de necunoscută, schimbăm cu toţii nume pe care nu le reţinem. O privesc, mă priveşte, e îmbrăcată într-un deux-pieces elegant, dar poate prea sever, deşi cu moda de azi nimic nu mai e ceva, totul e orice, mă fură linia gâtului pierdută, zic eu, dulce pe umăr şi savantă în cocul de balerină, deşi nu e balerină, aflu mai târziu, e arhitectă şi nevastă, grea meseria de nevastă, zic, nu e foarte grea, mă informează, şi oricum soţul meu călătoreşte mult, ce şansă, toţi românii o visează, bine dar nu e de plăcere, aşa e munca, ce muncă? toţi românii si-ar dori-o, nu e chiar aşa, dar cum? e mai complicat, nu îi e deloc uşor, o spune el? da şi eu îl cred, e datoria mea să îl cred, normal, în definitiv uniţi la bine şi la rău, nu? parcă aşa e formula. Se uită mai atentă la mine dar nu se supără, mă cercetează să vadă cât e mitocănie şi cât ironie tristă, pare a-mi considera justificat teribilismul – justificat de ce? De vârstă? – toate astea se întâmplă mai târziu când, după ce am migrat fiecare pe traseele lui am ajuns în sfârşit, pe urmele ochilor care s-au tot întâlnit, să stăm de vorbă. Vine şi gazda şi stăm în trei, schimbăm acele cuvinte care se schimbă atunci când doi oameni se cunosc fiecare cu al treilea, dar nu se cunosc între ei, ne despărţim pentru a ne reîntâlni la dans şi apoi la şampania împreună cu care cântăm „Mulţi ani trăiască”. „Albert Larrive”, Produce of France, brut, Champagne, cuvee speciale, o şampanie bunicică dar nu extraordinară, cadoul pe care l-a adus Cina, din pivniţele casei? risc eu o glumă tâmpă, da, din pivniţele casei, îmi răspunde ea senină.
            Îmi dau seama că amintirile au pornit tocmai de la paharul de sampanie, celălalt bărbat îi vorbeşte (paharul lui e deja gol) sau o priveşte mângâindu-i părul, linia obrazului, un deget se pierde până pe gât.
            Da. Şampania trebuie să fi fost, cu ea am ciocnit ultima şi pe urmă am şi rămas împreună de vorbă, de data asta despre lucruri mai serioase, cum ar fi despre muzică, pe terenul meu, despre case pe terenul ei sau despre sat şi natură, teren comun. Din delicateţe motivată diferit cât şi din prevedere, ne-am ferit să vorbim despre viaţă acolo unde traseele noastre se întâlniseră dar venind pe traiectorii mult prea diferite. Şi poate nu ar fi fost nimic mai mult decât o întâlnire agreabilă, repede uitată, dacă nu s-ar fi întâmplat ca fără nici o premeditare, fără să ştim, să ne trezim privindu-ne de câteva ori în ochi direct şi adânc, aşa cum se întâmplă uneori şi pe stradă, într-o maşină, într-un magazin, să te priveşti cu altcineva pentru câteva secunde şi să ştii. O privire din afara timpului conţinând tot timpul în ea sub forma unei certitudini de diamant.
            Am plecat mai apoi împreună însoţiţi de mulţumirile gazdei, ultimile cuvinte pe scară, în stradă, despre vreme, despre unde locuim, cartiere oarecum opuse, ea are maşină şi se oferă să mă ducă pentru că la ora asta nu mai circulă nimic şi nici taxiuri nu sunt, iar locaţia prietenei comune e, mai aproape de casa mea. În maşină însă discuţia se leagă mai greu, automobilul pare ostil, e ceva care nu e nici neutru nici al amândurora, o marcă bună, de nivel mediu din vest, un vis pentru mulţi români. Fumăm şi lăsăm geamurile în jos asmândoi în aceeaşi clipă, vreau să-l închid pe al meu, dar nu o deranjează şi îl las aşa. La radio sunt ştiri peste tot, recorduri în industrie, în agricultură, în judeţe, la şoimii patriei şi-l închide enervată. Aflăm la ce oră ne trezim fiecare, ce bem dimineaţa, nici ea nu e grăbită la serviciu, dar în general zilele noastre arată altfel. La dreapta, din nou la dreapta, ajungem, motorul tace, tăcem şi noi nemişcaţi, apoi coborâm. Verificăm portierele, portbagajul, nu mai am ce să verific, aici stai, da, e multă verdeaţă, o casă frumoasă, da, e foarte bună, bei o cafea, nu, mulţumesc, ştiu că e obosită şi propun să bem altădată, la o vorbă mai lungă, poate un program cultural, cu plăcere, iau numărul de telefon pentru că am acum un motiv, altul decât cel de care m-ar putea bănui, deci să sun într-una din zilele astea, sunt iarăşi cu mâna ei în mâna mea şi, vorbind, o mai ţin, de fapt nici nu i-aş da drumul, ciudată evoluţia faţă de începutul serii, când am privit-o cu simpatie, nimic altceva.
            Pe drum mă gândesc doar la ea şi la seara trecută căutând momentul, declicul pentru ceea ce simt acum, pentru mobilizarea şi toată foşgăiala asta dinăuntru a atomilor fiinţei mele eterice, dublul corpului meu din apă şi calciu; e ceva în interiorul ei care creează în juru-i o atmosferă specială, nesesizabilă la o privire superficială sau interesată doar de forme speciale şi sex fără prejudecăţi, ca un halou în altă lungime de undă. Sunt poate de vină clipele acelea de cădere în abisul dintre ochi şi din spatele lor.
            A doua zi sun la vechea prietenă şi aflu că soţul Cinei are o slujbă mai specială, e mai tot timpul plecat, căsnicia lor a rămas mai mult de formă, deşi nu ştie ca Cina să fi avut sau să aibă pe altcineva. Nu aşa au stat lucrurile de la început, a fost totuşi ceva sincer între ei, doar mai târziu după ce el a intrat în noua muncă relaţia lor a început să se răcească. Altfel e o chestiune civilizată şi decentă. Cina are totuşi nevoie de altceva, ea e o artistă. Nu, nu e legată de situaţia materială, pur şi simplu nu a existat un motiv care să o mobilizeze, să o facă să îşi ia din nou viaţa în mâini.
            Peste două zile am bilete la un concert de jazz cu o trupă poloneză. Sun, seara e liberă şi atunci o ocup eu. Polonezii sunt buni, îi comentăm şi descopăr că ştie destule despre jazz, preferă formele de început şi orice produse actuale de calitate şi nu foarte progresive, e mai curând clasică. Vorbele, şi nu numai despre muzică, sunt un prilej de a ne apropia, de a-i vorbi de lângă obrazul sau urechea cu un mic diamant montat în aur alb, între buzele mele şi pielea ei acoperită de un delicat puf auriu, vizibil doar în contre-jur, câţiva milimetri.
            După concert aş vrea să-i propun să mai mergem undeva, dar unde, totul e închis şi atunci mergem direct la ea pentru a bea cafeaua promisă. Între timp, ei îi este foame, eu dau să refuz, mai mult pentru impresie, dar în casa asta nu se admit refuzurile, îmi arată barul, ocupă-te tu de băuturi, ea se duce la bucătărie de unde-mi strigă că ar bea puţină vodcă cu gheaţă. Îi pregătesc paharul dar sunt nehotărât ce să beau eu, tot o vodcă mă hotărăsc, faţă de multe alte băuturi din bar e de-a noastră, populară, adică o mai găsim, din când în când, în magazine, bună şi la un preţ rezonabil. Pentru că nu putem striga tot timpul sau pentru că simţisem dintr-odată spaţiul de lângă mine gol şi ostil, rămân in uşa bucătăriei. O privesc robotind, când uşor încruntată, când, privind către mine, zâmbitoare, oricum mai rapidă şi mai precisă decât m-aş fi aşteptat, cu un şorţ mare alb cu buline portocalii care îi dă un aer de graţioasă copilă înflorită.
La grătar bem un vin roşu fără etichetă, apar pe rând cafeaua, dulciurile şi şampania din care am şi acum în pahar, în timp ce vorbesc, pentru că eu, şi nu bărbatul celălalt, sunt aici, pe aceeaşi canapea cu această fiinţă care mă priveşte serios în timp ce mă ascultă, cu picoarele strânse sub ea. Iar eu vorbesc şi iar vorbesc, mă mir şi eu ce chef de vorbă am, nu mi-e nici somn, şi-atunci vorbesc, vorbesc fără încetare. Nu aş vrea, dar ştiu că am să vă dezamăgesc: nu a fost nici o clipă vorba despres sex în noaptea aceea. Am stat de vorbă – evident la un moment dat am tăcut mirându-mă cu glas tare că reuşesc să şi tac, şi a fost rândul meu să ascult şi chiar am ascultat – suficient de depărtaţi pentru a ne putea vedea în întregime şi suficient de apropiaţi pentru a ne putea atinge, iar singurele întâmplări erotice au fost privirile care uneori ameţeau în fântâna ochilor celuilalt şi atunci se trezeau cu o scuturare de cap şi atingerile palmelor care se aşezau abia atingând dar atât de grele şi calde pe mâinile, genunchiul, umărul sau părul celuilalt, într-o trecere care însoţea vorbele şi privirile. Nu ştiu dacă cineva poate să găsească sau nu ceva sexual în acea atmosferă în care şi sunetele şi atingerile şi trupurile noastre se pierdeau într-o tandreţe nesfârşită. Şi chiar dacă era, dacă veţi spune că în definitiv tot despre asta era vorba, atunci rămăsese jos de tot, pierdut într-o altă lume.
În după-amiaza următoare s-a mutat la mine. Am găsit-o în faţa blocului cu câteva valize şi sacoşe de lucruri personale, cărţi, proiecte, planşeta, discuri şi alte nimicuri îngrămădite în maşina pe care apoi am dus-o înapoi. Ne-am întors pe jos, am cumpărat lebăr, slănină şi brânză uscată şi sărată de la alimentara din colţ, tot ce aveau în afară de conserve de legume, o sticlă de vin prost de regiune, ceapă, ardei şi roşii şi am organizat cel mai formidabil ospăţ la care am participat vreodată.
Mai târziu, în îmbrăţisare, nu ne vom spune nicicum, nu vom vorbi de loc, doar degetele care vor mângâia cele două trupuri necunoscute vor citit pe buze cuvinte şi zâmbete, linişte şi fericire. În miezul nopţii, refuzăm să vorbim pentru a ne feri de lumea din afară care stă gata să ţâşnească din cuvinte şi nume, uităm totul şi a imagina devine a descoperi, iar a descoperi, a fi, de parcă nu am fi decât noi doi şi nici un timp; noi doi şi nici un timp.
A doua zi, voi căuta şi reciti, din noua postură, textul următor: „Ce este oare fiinţa pe care o îndrăgeşti şi pe care certitudinea ta o fixează într-un aci şi acum? Că ar putea fi şi alta, să n-o mai spunem, dar aceeaşi fiind, tocmai că ea e desfiinţată şi reînfiinţată de fiecare <> şi <>, că reprezintă acum-ul tău neîncetat regăsit, o prezenţă, un parfum, un element de viaţă, o esenţă, un nume. Ceea ce suntem, în esenţă, unii pentru alţii este, în ultimă instanţă, un nume.”
În răgazul celor două nopţi nu existase însă nici un timp şi nici un nume; doar noi doi.

·          

            Cele două trupuri nemişcate par a se topi în albul din jur. Bărbatul doarme pe spate, cu mâna dreaptă întinsă pe sub gâtul femeii, fierbinte şi moale aşezat pe ea. Capul şi întreg trupul sunt prinse într-o răsucire uşoară, aproape nesesizabilă pentru ochiul neobişnuit cu lumina palidă a camerei, într-o întoarcere rigidizată către dreapta, în timp ce mâna stângă curge pe lîngă trup, cu palma întinsă pe pat şi degetele desfăcute a linişte. Cearşaful alb îl acoperă până pe pântece, prinzându-i picioarele, cel stâng întins, cel drept uşor flexionat în lateral, în misterul şi necunoscutul lui pătat doar de unghiul aproape drept pe care coapsa femeii îl face cu gamba într-o desfătare geometrică şi posesivă. Celălalt picior e întins, prins pe trei sferturi de cearşaful de sub care perechea lui a evadat. Tot trupul este întins pe o parte către bărbatul de alături, într-o senzualitate senină şi tandră. O mână e prinsă sub greutatea corpului, cealaltă coboară,pe pieptul bărbatului, se încrustează pe gâtul lui şi se sfârşeşte undeva în regiunea oaselor proeminente care marchează unirea gâtului cu trupul. Sânul femeii tresare plin şi parcă veghetor, completând astfel întoarcerea posesivă şi odinioară chemătoare a trupului.
            Lumina care pătrunde tot mai stăruitoare printre storurile albe, prin perdelele albe şi lungi, aruncă pe jos dreptunghiuri deformate, albe şi întunecate.
            Patul mare, acoperit de cearşafuri albe, pierdut în lumea monocromatică a camerei ascunse de puţina lumină izvorâtă înăuntru, încearcă să ascundă şi el trupurile care-l răvăşesc, îi distrug simetria şi echilibrul.
            Rotindu-te încet, pe o aceeaşi traiectorie ascendentă, o spirală uşioară, neauzită, vezi totul din felurite părţi, sub felurite unghiuri, prin felurite straturi de aer: cele câteva piese de mobilă albe şi graţioase, hainele risipite pe ele, alunecând spre podea sau chiar odihnindu-se pe podea, oglinda, patul născut în jurul celor două trupuri care dorm liniştite, şi chiar cele două trupuri care apar diferit liniştite şi diferit înlănţuite, care pornesc diferit unul către celălalt, petele luminii de afară şi ale întunericului dinăuntru, gândurile, gesturile risipite peste tot, unele cuvinte rezonând încă şi încă, toate rămânând jos, tot mai jos, îndepărtându-se, unindu-se, ca o insulă albă într-un ocean ceţos şi întunecat, o stea, un punct alb, pe urmă liniştea.

(-I)

            Ceaiul din cana mea chinezească s-a terminat, torn altul din ceainic, pot sta liniştit în balcon pentru că astăzi nu am cursuri. Disciplina pe care o predau, muzica veche, nu este dintre cele mai importante şi orele sunt puţine. Pentru a-mi face norma, completez cu ore de pian. Studenţii nu prea vin la curs, nu-i interesează că cei vechi considerau ordinea sunetelor implacabilă şi legată de ordinea socială şi de cea cosmică, nu-i interesează credinţa în originea divină a muzicii şi în strânsa legătură dintre sunet şi întâmplările cosmice, sau că ea este, alături de celalte arte, o dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu, o frântură din asemănarea noastră cu El, aşa cum nu-i interesează nici legătura ei cu viaţa de fiecare zi a omului, cu momentele speciale ale sărbătorilor, când timpul se opreşte şi divinul se întâlneşte cu terestrul; totul este ce fac ei acum, „trăieşte-ţi clipa!”.
            De fapt mint: pe unii îi interesează, pe alţii nu. Dar nu asta e important. Am liber până la orele de pian de după-amiază, pot să-mi văd de ale mele, să gândesc jocuri noi şi să le pun în practică. Este o ocupaţie deosebit de interesantă şi intructivă pe care am deprins-o după ce am înţeles că totul nu e decât joc, o infinită structură matricială de jocuri. Dau, evident, aici un înţeles uşor diferit, mai amplu noţiunii, înglobându-i înţelesurile de încercare, de trecere. Pentru că am înţeles, mai propun şi eu un joc: jocul meu. Un joc interesant, dar şi foarte periculos, în care poţi rămâne prins ca într-un ciclu repetat la nesfârşit; este jocul cu realitatea închisă în oglinzi şi reflexiile deformate. La prima vedere, pare o fantezie, o elucubraţie întelectualistă. Dar, nu au stabilit fizicienii că, dacă privim într-o oglindă şi schimbăm în acelaşi timp semnul; sarcinilor electrice ale tuturor particulelor, lumea pe care o vedem este cea reală iar noi reflexia ei? Totul e foarte simplu: legea jocului e aruncată pe masă. Nu-mi plac însă norii care vin de peste blocul meu, de undeva din spate. Îmi vor întuneca cerul, îmi vor ascunde soarele şi mă vor întrista. E, totuşi, dimineaţa mea liberă!

(-II)

            De fapt, Cina nu era frumoasă, nu stătea in nici o casă din basme, nu avea nici maşină, cum nici eu nu sunt nici frumos, nici talentat, nici deştept, nimic; de fapt nu sunt chiar nimic, sunt macaragiu pe o macara turn pe care o cheamă „Richier” dar căreia îi spun Ricchi şi împreună suntem „Ricchi e Poveri”, grupul ăla italian, nu altceva. Singur, în cabina de sus, sunt hăituit de o mie de gânduri, noroc cu munca la care trebuie să fiu atent că altfel ar ajunge să-mi zbârnâie creierii mai ceva decât soneria macaralei. Singur cuc, acolo sus, ce să fac. Mă iau gândurile şi-mi amintesc de câte mi-ar fi plăcut: să scriu, să joc teatru şi film, să compun muzică sau să dansez… de fapt prea mi-ar fi plăcut toate, deci n-aş fi făcut nimic şi nici n-am făcut, asa a fost să fie, n-au ştiut ai mei câte talente zac în putregaiul de copil care am fost şi nu l-au dus la arte. Aşa că nu sunt nimic decât macaragiu de înaltă clasă şi altitudine, autodidact, iar pe ea n-o cheamă Cina ci Gina, şi nu ne-am cunoscut la o peterecere mondenă cu copii fiţoşi de securişti şi activişti ci la un chef ordinar de sâmbăta seara. Nu m-a dus acasă cu nici o maşină, m-a dus de braţ şi m-a sprijinit pentru că picioarele nu voiau întotdeauna să mă asculte şi să ţină firul drept al drumului. Casa ei nu era altceva decât o garsonieră într-un bloc urât, ascuns de cele mai făţoase de la şosea şi într-adevăr ea m-a luat sus să-mi dea o cafea tare care să mă pună pe picioare dar acolo nu a fost nici o masă, , nici vin, nici şampanie, doar noi doi, cafeaua pe care s-a aplecat să o aşeze pe masă în faţa mea şi animalul trezit de imaginea spatelui ei curbat şi a feselor rotunjite, atât de apropiate de mâinile mele, lupta scurtă, indecisă şi renunţarea ei, pentru că tot nu avea altceva mai bun de făcut, pentru că ne cunoşteam totuşi şi pentru că eram un bărbat, pe care îl mai şi plăcuse, iar ea era o femeie singură şi nu tocmai cuceritoare, o femeie care băuse şi ea ceva în ceasurile trecute şi era mai puţin graţioasă în fata vieţii deci îşi poate permite să accepte atacul cam brutal al unui ins ameţit.
            Pe urmă ea s-a dus la baie, iar eu am adormit şi nu m-am trezit decât peste câteva ore, cu capul plin de bile de plumb, dezbrăcat şi băgat în pat şi cu un trup lipit de al meu pe care l-am trezit şi, cu toate bilele ale, înjurându-le şi înjurându-mă, am făcut dragoste până am adormit din nou. M-am trezit către prânz, în miros de ouă prăjite şi nu ştiam prea bine dacă să-mi fie greaţă sau foame. N-am deschis ochii imediat dar Gina a ştiut că m-am trezit, poate sforăisem până atunci, şi am simţit-o aşezându-se pe marginea patului, trecându-mi mâna prin păr şi pe gât şi chemându-mă încet pe numele meu caraghios ca şi cum ar fi încercat să mă îmbărbeteze şi să mă încurajeze. Îmi adusese o cană mare de cafea fierbinte şi chestia asta m-a terminat pentru că nu mi se mai întâmplase până acum cu alte femei, nici măcar cu fosta mea nevastă, care era chiar o femeie cultă şi voia ca şi eu să devin, încât am făcut doi ani de ASE, unde nu mi-a plăcut şi m-am lăsat; nu mi s-a întâmplat, credeam eu, pentru că eu nu sunt nici frumos, nici deştept, nici nu mai ştiu ce, şi nu am decât o garsonieră într-un alt bloc urât dintr-un alt cartier.
Uneori, când simţeam că lucrurile nu mergeau cum trebuie, mă duceam la gară, mă urcam într-un tren şi acolo, între oameni necunoscuţi dar apropiaţi, care legau conversaţii, adesea intime şi directe cum rar se întâmpla în viaţa obişnuită, totul era altfel; pesemne singurătatea şi închipuirile mele de acolo de sus sunt uneori prea multe. Un prieten filosof, căruia i-am povestit toată tărăşenia asta, mi-a spus că, dacă acolo, în tren, mă simt bine înseamnă că în căutarea eului meu acolo găsesc un fel de familie şi că pentru mine, care stau atâtea ore singur în cabină şi transpir şi îngheţ, aşezarea în vagon e ca o rupere de tot celălalt eu şi ca un început de drum al meu, o dată cu al trenului. Mi-a spus că, într-o carte, Hegel vorbeşte despre ceva semănător, despre cum se poate întâmpla ca într-o zi să simţi vidul vieţii şi nimic să nu mai fie ceea ce era până atunci. Casa ta, numele tău, tu însuţi să nu mai însemni nimic. Că atunci şi tu şi toate celelalte din jurul tău devin nişte fantome. Că din toate: locuri, stări şi lucruri, nu poţi rămâne cu nimic decât cu un gust al lor şi că şi acesta e încărcat de absenţă şi că până şi clipa pe care o trăieşti, tot absenţă este. Am luat şi eu cartea şi am citit-o o dată, de două, de trei ori până când am crezut că încep să înţeleg câteceva. El spune că am înţeles chiar mai mult, chiar foarte mult, dar ştiu eu, aşa să fie? Îmi tot stă capul la ce zice cartea despre un gând dindărătul gândurilor şi demersurilor noastre, fie că filosofăm sau nu, un gând care ne poartă cu el, care, chiar dacă nu-l gândim, ne gândeşte el, ne însufleţeşte şi ne leapădă pe drum atunci când nu mai suntem în stare să ţinem pasul, şi dacă nu cumva asta e şi cu plecatul meu la drum, dacă nu cumva e gândul acesta care încearcă să mă tragă şi să-mi arate ceva ce eu nu am înţeles încă. Dar astea sunt alte gânduri, nu ale dimineţii aceleia, nici ale zilei care a urmat, nici ale mele, nici ale Ginei împreună cu care, n-o să mă credeţi, am rămas.
            S-a întâmplat aşa:
            Tot restul zilei m-am uitat la ea făcând diferite treburi pe care nu apucase să le facă în timpul săptămânii căci lucraseră în schimburi prelungite pentru planul pe trimestru, am privit-o hrănindu-mă, povestindu-mi despre cei de aseară, oprindu-se la o emisiune de la televizor, povestindu-mi despre ea, despre părinţii de la ţară şi despre cât de mult îi lipsesc locurile de acolo, ieşind şi revenind absolut miraculos cu trei sticle de bere, sau privindu-mă cu o veselie, o speranţă şi o teamă în ochi cum nu mai văzusem. Pe seară, când s-a trântit pe un scaun zicând că gata, a terminat cu toate, acum se poate ocupa iar numai de mine, m-am dus la baie, am umplut un lighean cu apă caldă, am aşezat-o pe marginea patului şi am spălat-o îndelung pe picioare în timp ce mâinile ei treceau încet, la început temătoare, apoi tot mai liniştite, prin părul meu. Am şters-o, apoi am dezbrăcat-o, am învelit-o cu cearşaful şi, ţinând-o la pieptul meu, i-am spus poveşti până a adormit.

·          

            Merg pe stradă adâncit în gânduri şi deodată scap şi merg lângă mine, urmărindu-mă pe furiş, cu coada ochiului, mă observ de pretutindeni şi încep să-mi simt şi paşii apăsându-se unul după altul, întâi călcâiul, pe urmă toată talpa, în final vârful care mai rămâne puţin în urmă într-o clipă de nemişcare şi apoi se desprinde, mă părăseşte pentru a mă regăsi la nouăzeci, poate o sută de centrimetri mai încolo. Mă privesc şi mă simt ciudat de altfel, văzându-mă de acolo, de jos, cum calc serios, grăbit, cu cuta de pe frunte dintre ochi mai adâncită. Am un avantaj: nu trebuie să mă întreb ce gândesc pentru că ştiu. Şi mai ştiu şi altele. Cel de sus, eu celălalt, nu ştie de mine pentru că el este numai parte a visului meu cu paşi, infinit de mulţi paşi. Mai sunt şi alţii, semănând între ei dar nefiind niciodată la fel, precum cei doi cu sarcinile electrice ale particulelor contrare, care se îndreaptă mereu unul către celălalt dar nu reuşesc să treacă niciodată unul de celălalt.
            Toate acestea îmi amintesc de un foarte vechi joc denumit „Mozaic”, format dintr-un număr mare de piese de diferite culori şi forme între care una este miezul, centru sau inima jocului. În afara inimii adevărate există însă şi un număr neprecizat de inimi false. Jocul începe prin căutarea centrului bun. Dacă însă alegi unul fals ajungi la un final greşit şi jocul va muri. Dacă alegi inima bună, poţi ajunge la finalul corect sau la nici un final. În a doua etapă se joacă fără miez şi se descoperă la sfârşit ce culoare şi ce formă are acesta. Jocul nu poate fi folosit de două ori.

  •  
  
Petrache (mit modern)


Petrache povesteşte, ceilalţi râd, râd până la istovire, acum numai icnesc din când în când, cu ochii bulbucaţi şi înroşiţi, singurul care râde încă e „ăl mic”, puştiul, Biţă. Se ţine de burtă şi râde îndoit sau basculându-se către înapoi, cu picioarele strânse peste mîini şi peste abdomen şi se pare că hala e gata să se dărâme peste el şi peste ei, în primul rând podul „ăl mare” şi chiar aşa se întâmplă: la un moment dat, se prăbuşesc toate peste cazanul în gura căruia povestea Petrache, iar cazanul, oricât de mare şi de tare, se mototoleşte ca o foaie de şervetel, cu bărbat cu tot. Dar nici acesta nu se lasă, se încordează o dată vârtos şi imediat sunt cu toatele la locul lor de parcă nici nu s-ar fi mişcat, iar Petrache la al lui din recipientul cu o deschidere aproape tot atât de mare cât intrarea de la Teatrul Naţional. E, ce-i drept, un cazan pentru export.
Petrache e un tip tare, poate chiar extraordinar de tare, nu prea înalt, dar vânjos, cum nu mai există altul în întreaga uzină şi slavă Domnului, personal are uzina destul. E de altfel şi singurul care lucrează cu biaxul, un polizor uriaş pentru netezit sudurile la cazane.
Prin lumina albăstruie, filtrată de fumul sudurilor, Petrache poate fi zărit adesea cu picioarele proptite solid în lături şi cu maşinăria deasupra capului, într-o permanentă luptă cu monştrii cenuşii din oţel pe care permanent îi supunea. Chiar şi acum, când povesteşte oamenilor, două mănunchiuri de lumină, porninde din luminatoarele laterale ale uriaşei hale, se încrucişează prin aerul încărcat de praf şi arsură chiar în faţa cazanului din a cărui gură pornesc cuvintele atât de înveselitoare pentru cei adunaţi acolo.
E ora pauzei de masă. De fapt, a fost ora pauzei de masă, dar oamenii nu se grăbesc să-şi reia lucrul; e frig – sub zero – nu au chef şi nici prea multă treabă, e ceva încurcat cu producţia, zvonurile dinspre birouri nu sunt prea mobilizante; nu au destule comenzi, nu au destui bani şi au mai apărut şi nişte refuzuri la export drept pentru care toţi şefii sunt în şedinţă cu cei de la partid şi din minister.. E tare frig, iar cei doisprezece care îl ascultă pe Petrache au golit deja un litru de rachiu din vin, iar acum încearcă să-i dea de cap celui de-al doilea. Aerul miroase ciudat pentru necunoscătorul din afara uzinei, dar normal pentru cei de aici; se amestecă sudura, rachiul, carnea friptă pe plitele improvizate, uleiurile, metalul, mecanismele, electricitatea. A sudoare nu miroase din cauza frigului şi a celorlalte esenţe volatile care ascund astfel această singură emanaţie organică a muncii adânc sub hainele de lucru, în pielea mai mult sau mai puţin zgribulită.
Petrache povesteşte, doisprezece oameni înveseliţi îl asculta, fiecare ascultând se închipuie Petrache. E o zi deosebită; de mult nu l-au mai văzut pe puternicul lor coleg treaz, atât de treaz; mare mirare că nu i se întâmplase nimic până acum. Se dovedise dintotdeauna un tip cu har povestitor dar acum se întrecea pe sine. Biţă, care abandonase transporturile în urmă cu câţiva ani pentru a da la română-latină, şi deci, între ceilalti, era un expert în aprecierea talentului, îl găseşte desăvârşit. Relatarea e simplă, sugestivă, expresivă, plastică. În acele clipe, Petrache e pentru el mai bun decât Creangă şi mult mai bun decât Sadoveanu; e un clasic, sau, dacă nu e încă, devenea în acele momente pentru că „ăl mic” şi-l va aminti întreaga lui viaţă şi nu va înceta să-i repovestească întâmplările; mai ales istoria pe care Petrache tocmai le-o spune, sufocându-l de râs. Şi, în timp ce râde, nu încetează să se gândească: Iată o poveste exemplară!
De fapt nu, acesta va fi un gând de mai târziu, cel de atunci este: „E groaznic Petrache ăsta, e extraordinar, e inuman, e dat în măsa!
·        

Tare fusese Petrache de mic; la zece luni mergea voiniceşte şi, ca Hercule, cu mâinile-i dolofane sugrumase un gâscan al cărui cap sâsâia ameninţător în continuarea gâtului unduind asemeni unui şarpe. Tot de mic, de pe la trei ani, devenise un aruncător redutabil atât datorită puterii cât şi preciziei cu care trimisese la ceruri diverse orătănii şi animale printre care, câţiva ani mai târziu, şi un berbec a cărui privire agresivă îi displăcuse profund. Taică-său, pe de o parte mândru de aşa voinic, pe alta supărat de despăgubirile care împuţineau agoniseala familiei, murise de gripă într-o frumoasă primăvară, lăsându-l pe Petrache, la nici opt ani, pe mâinile prea slabe ale femeilor.
Se întâmplaseră câte şi mai câte şi poate multe altele ar fi urmat dacă nu ar fi existat la şcoala din sat un profesor de educaţie fizică şi dacă acesta nu ar fi avut ideea de a-l atrage pe băiat către sport. Satul fusese, din acel moment, mult mai liniştit. Mai mult chiar, avându-l pe Petrache vedetă de necontestat în toată regiunea, localitatea devenise în curând centrul desfăşurării a numeroase competiţii sportive afiliate Daciadei dar care sucombaseră în anii de după plecarea din sat a eroului.
Temerile părinţilor de fete, în ceea ce-l priveşte pe Petrache, se dovediseeră aproape neîntemeiate; dar nu pentru că adolescentul era insensibil sau mai puţin dotat în această direcţie, cât pentru că era prea ocupat cu sportul şi pentru că în faţa fetelor devenea brusc sfios. Nu scăpă totuşi cele câteva prilejuri de a-şi afirma bărbăţia, prilejuri oferite de admiratoare – nu chiar adolescente – fascinate de muşchii tânărului şi curioase dacă aceştia sunt egal distribuiţi pe tot trupul acestuia.
Nu ştia nimeni cum începuse Petrache să bea, probabil pentru a imita comportamentul celor mari, dar în momentul plecării la oaste făcea deja acest lucru cu energia şi hotărârea care îl caracterizau, şi chiar dacă se îmbătase lemn de câteva ori, nu băutura îi afectă viaţa sportivă, ci bătaia cruntă pe care o administră odraslei instructorului judeţean de partid, o jigodie şmecherită, arogantă şi extrem de enervantă. Scăpase cu greu de închisoare, mai ales pentru că tocmai fusese încorporat şi era de mare folos unităţii militare. După armată se angajă în uzină şi se însură; din cel de altădată rămăseseră forţa lui nemaipomenită şi mai târzia atracţie a paharului.

·          

- Trebuie să vi-l închipuiţi pe Petrache – povesteşte în aceeaşi seară Biţă nevesti-sii şi unui prieten, domnu’ Paul, adunaţi fiind cu toţii în jurul mesei din bucătărie. Se ridică de pe scaun şi încearcă să-i ajute să şi-l imagineze, umflându-şi obrajii într-o tentativă neizbutită de a-şi umfla muşchii. Îl apucă râsul, se aşează la loc, dar nu rezistă mult şi încearcă din nou să-i facă să-l vadă aievea pe Petrache.
            - Are nişte braţe cât picioarele coanei Leontina, da tari, nemaipomenit de tari: oţel de scule, granit, marmură, tari domne! – şi se încordează iarăşi, reuşind să-şi stăpânească râsul, o secundă, două, cinci până când începe cu adevărat să se umfle şi în acelaşi timp să se ridice de la pământ. Domnu’ Paul râde în continuare, tot mai congestionat şi bătând cu pumnul drept în masă, iar Maricica cu un ochi râde şi cu altul plânge pentru că nu-şi dă seama ce are Biţă de gând, cât o să mai continue să se umfle şi de unde învăţase şmecheria asta nouă. Acesta ajunge la nici o palmă de tavan când începe chiar să semene cu Petrache, mai puţin hainele care, de atât umflat, au cedat şi s-au făcut fâşii. Domnu’ Paul e pierdut, a căzut cu scaunul şi imploră prin semne îndurare, zvâcnind ca un rac în clipele de pe urmă, iar Maricica nici nu mai râde, nici nu mai plânge: între timp, ochii ei mari s-au făcut cât două portocale negre iar gura ei, oricum mică, cât o cireaşă. De sus, Biţă-Petrache înţelege că a reuşit şi porneşte să dea drumul aerului cu un fâsâit adormit, învârtindu-se lent în jurul camerei, redevenind iarăşi numai Biţă. Fâsâie deodată furios şi ţiuitor şi, după câteva şuruburi, şi rotiri în poziţia adunat, aterizează râzând pe scaunul său. Domnu’ Paul înfulecă cu poftă din ultima invenţie culinară a neîntrecutei Maricica, iar aceasta scoate din cuptor micul grătar pe care sfărâie, rozalii şi parfumate, câteva bucăţi de muşchiuleţ de porc.
- Am râs toată ziua – le explică Biţă – cum îmi aminteam de Petrache intram în
criză. Când povestea că aia a ieşit cu grilajul de la geam parcă spunea că a fost la piaţă şi a cumpărat cartofi.
- Hai măi Biţă, chiar asa? – îl întreabă miloasă Maricica. Dar e groaznic!
- Groaznic pe dracu’! Pentru Petrache nimic nu e groaznic, trebuia să-l fi văzut
când venea dmineaţa la lucru mai beat decât seara. Că aşa a început: venea dimineaţa cu semne pe faţă şi pe coaste şi se plângea că nu ştie unde fusese cu o seară înainte şi cu cine se bătuse, că nu-şi amintea nimic.
Domnu’ Paul toarnă în pahare şi ascultă visător povestea lui Petrache; mai întereabă câte ceva, cere lămuriri, pune la cale planul unei povestiri, al unui roman poate. „Chiar aşa, îşi spune el, de ce nu un roman de vreo două-trei sute de pagini? Povestea are haz, are story, îl luăm pe Petrache de mic, viaţa lui legată de a satului din ultimii douăzeci şi cinci de ani, de faţa nouă a oraşelor şi satelor, puţin apel textualist la mitologie – de exemplu Hercule…”
Domnu Paul e mai mare decât ceilalţi doi şi un fel de scriitor amator cum sunt mulţi alţii în ziua de azi, răsăriţi pe întreg teritoriul ţării, participanţi sau nu la Cântarea României, dar oricum roade, în parte, ale festivalului, cărora li se tot explică că adevărata cale a succesului nu e Dumnezeu, care nu existǎ, ci racordarea la realismul socialist. Domnu’Paul e inginer dar adevărata pasiune e literatura; a citit câte ceva, dar amestecat, şi ştie din cărţi că din viaţă se nasc poveştile. În această idee, a schimbat, până la cei treizeci şi opt de ani, mai multe locuri de muncă şi chiar specializări. Pentru că îi repugnă afilierea la un curent sau perioadă e adeptul ideii că „noul val vine şi trece, chestia e să fi tu permanent noul val”.
Domnu Paul e şi un vechi divorţat, iar printre antecedentele imorale le poartă şi pe
acelea ale îndrăgostirii cu ani în urmă de nevasta unui prieten; pasiune mare care după câteva luni murea. Din această cauză mamei lui îi e frică de această nouă prietenie. Îi şi spune:
-          Vezi măi, să nu te-ndrăgosteşti de Maricica!
-          Nu-i nici o problemă – răspunde domnu’ Paul, sigur că nu va repeta greşeala
din trecut.
Şi nu o repetă; el dăruie celor doi din harul său, iar ei, cuceriţi, îl aşază la masă. Schimbul, dacă există vreunul, pare tuturor perfect echitabil.

·          

            Când Petrache, ajunge la partea cu spitalul şi cu grilajul de la fereastră, hala explodează, fiecare din cei doisprezece a devenit un iniţiator de reacţie în lanţ, Biţă e întins pe spate, aproape leşinat, în jur totul se amestecă, utilajele şi produsele ţâşnesc de la locul lor şi dansează hore şi sârbe îndrăcite, unele se înscriu pe orbite circumterestre după ce au decolat prin acoperişul halei, mii de mănunchiuri de lumină, albăstrui-ceţoase, pornesc în sus măturând înnebunite spaţiul de sub ele, a treia sticlă de rachiu li se sparge în tâmple şi în ochi, doar Petrache nu mişcă, îi priveşte grav şi atotputernic, liniştit şi mulţumit de ceea ce a descoperit, de ceea ce a făcut şi poate şi de reacţia celorlalţi.
            La un semn nevăzut al regizorului, o uşă se deschide undeva şi prin ea intră în goană maistrul, rătăcit pe timpul pauzei după o fufă de la birouri. Cu un pas înaintea lui, toate fierătaniile reintră în nefiinţă, nemişcarea este din nou stăpână pe hală, doar cei doisprezece pleacă alene către locurile lor, mânaţi din spate de glasul piţigăiat care-i ameninţă cu partidul, cu securitatea „ mama voastră de sabotori, duşmani ai socialismului” şi le anunţă o vizită a celor de sus, a directorului general şi a secretarului de partid personal. Apar şi alţi muncitori, încep să se răspândească zgomotele activităţii, pornesc maşinile şi utilajele, iese fum, se aprind stele, căzătoare ca îngerii cei răzvrătiţi pe pământ.
            În gura cazanului său, Petrache a întins un ziar, a scos mîncarea şi acum mestecă liniştit.
- Tu ce faci mă? – îl întreabă sufocat maistrul cel vrednic, absolvent al unei şcoli de maiştri, marxism, damigene şi sarsanale. N-auzi mă că vin şefii ăi mari?
- Mănânc – răspunde cu o linişte copilărească Petrache, ridicând către el ochii
lui senini şi blânzi.
- Mănânci?! Ei, ţi-arăt eu ţie derbedeule, beţivan sabotor, drojdia societăţii…
Furios, maistrul ia podul rulant, prinde în cârlig un cazan de două tone şi-l aruncă peste Petrache. Petrache îl dă gânditor la o parte ducându-şi mâna prin păr, ca şi cum l-ar fi pişcat ceva de pielea capului.
            Maistrul ia atunci un cazan de douăzeci de tone şi iar îl aruncă peste Petrache şi iar acesta îl mătură ca pe o scamă de pe salopetă. Apoi continuă să mănânce, uitând, sau poate nici măcar dichisind să se gândească la toţi acei oameni importanţi şi gărzile lor foşgăitoare care se apropie de hala lui.
            Dar nici maistrul nu se lasă; zboară până la capătul halei, înşfacă caruselulde două mii de tone şi sub el îl îngroapă pe Petrache pentru totdeauna, nimic să nu mai rămână din el, nici urmă, nici amintire.
Printre măruntaiele caruselului, Petrache mestecă cu aceeaşi netulburată cadenţă, amintindu-şi zâmbind cum, până atunci, râdeau ceilalţi de el din cauza semnelor de bătaie cu care venea de un timp la serviciu.
- Bă Petrache, pe tine te bate nevasta când eşti beat, tu habar n-ai şi zici că te-au zdrobit alţii. Care alţii mă, cine să se ia de tine? – şi dăi şi râzi că le plăcea ideea, dar nici ei nu credeau în ea că prea era fantastică. Petrache le răspundea mormăit, morocănos şi mahmur, îi mai înjura leneş şi fără chef şi încerca să-şi amintească ce făcuse cu o seară în urmă. Şi asta era ceea ce îl necăjea cel mai mult în ultimul timp: că nu-şi mai amintea! După fiecare beţie habar nu avea de ziua dinainte astfel încât acele zile se adunau într-un tunel de ceaţă prin care se plimbau fantomatice întâmplări şi personaje, ceea ce lui i se părea că a făcut sau cei cu care credea că a fost. Petrache ajunsese să trăiască într-o relitate fabricată, pentru el tot atât de valabilă cât şi cealaltă, cea percepută de cei în mijlocul cărora se învârtea. Deşi aici ar mai fi fost o problemă: care era de fapt această realitate a celorlalţi? Bărbaţii pe care îi cunoştea, cei mai mulţi colegi de muncă, beau şi ei şi, din când în când, se îmbătau la fel de zdravăn; câtă bază se putea pune oare pe amintirile şi mărturiile lor? Femeile, cu permanentele griji şi necazuri, cu aplecarea către o lume interioară a dorinţelor şi viselor, în mare parte neîmplinite, puteau amesteca detaliile celor două lumi şi sunt, în principiu, capabile de a reformula realitatea în termeni proprii. Orice i s-ar fi spus lui Petrache că e posibil să i se fi întâmplat cu o zi înainte, ce putere ar fi avut acele cuvinte în faţa convingerilor pe care, pentru a se proteja, i le furniza propria conştiinţă?

·          

            Maricica şi Biţă au douăzeci şi patru de ani. El e un înverşunat, un fanatic fără temelie, nu despică firul în patru, ia înţelesul cuvintelor asa cum pică, din fugă, nu are timp să cerceteze sub învelişul lor sonor, îşi afirmă credinţele sus şi tare şi e primul care le calcă, fără ca măcar să-şi dea seama, pentru că necercetându-le mai îndeaproape nu are de fapt nici una.
            Maricica e sentimentală şi sensibilă, uşor de panicat, imaginativă şi fantasmagorică, visătoare, bună şi iubitoare din adâncuri, neavând nici ea nevoie să filozofeze pe alte corzi decât pe cele pe care vibrează.
            Iar domnu’ Paul…domnu’ Paul este ireal şi stupid.

·          

La puţine ceasuri după ce Petrache ronţăise măruntaiele impozantului strung şi pe urmă structura şi învelişurile, terminându-l tocmai în momentul când onorata delegaţie ajunsese în dreptul cazanului neterminat pe a cărui buză de virolă mânuitorul biaxului râgâia mulţumit adunându-şi ziarul, timp în care maistrul Plocon devenise o micuţă pasăre cântătoare, iar şeful de secţie născuse o fetiţă de cinci kile trei sute din cauze de pofte şi de nervi pentru că inginera stagiară Elisabeta nu-i cedase, adică atunci când atât stomacul cât şi maxilarele lui Petrache dumicau liniştite, mîinile lui apucau zdravăn biaxul iar celulele lui nervoase refuzau stimulii exteriori pentru că acolo, în interior erau reluate cu încântare, mereu şi mereu, imaginile filmului zilei de ieri, iar maistrul Păsărică, inginerul Născătoare, directorul Generalul, secretarul de Partidul şi specialiştii de la cooperativa Ochiul şi Timpanul ţipau şi se agitau frenetic către un individ care se proptise zdravăn pe picioare, îşi pusese ochelarii de protecţie şi mânuia maşina infernală care urla mai tare decât ei toţi, decât toţi cei care ar fi încăput în uriaşa hală la fel de clandestin, deci la puţine ceasuri după ce toate acestea şi multe altele – dintre care pot fi amintite hotărârea de a-l da pe mâna securităţii şi apoi deshotărârea pentru că nu aveau cu cine să-l înlocuiască, sau întoarcerea acestuia acasă fără să fi băut, sau naşterea pe Terra a două milioane, o sută cinzeci şi două de mii, trei oameni noi şi moartea a un milion sase sute de mii, patruzeci şi patru de oameni vechi, sau o revoluţie şi două contrarevoluţii – se vor fi întâmplat, Maricica, Biţă şi domnu’ Paul au stat în bucătăria de bloc a apartamentului în care primii doi locuiau împreună cu tatăl fetei şi prietena acestuia,  au mâncat, au băut (Maricica mai puţin) şi au reconstruit realitatea lui Petrache strecurată prin trei osebite filtre. Maricica i-a servit cu minunate feluri de mâncare, jumătate reale jumătate ireale (fiind doar scorniri), bărbaţii au vorbit, au râs, s-au contrazis, domnu’ Paul l-a convins pe Biţă de neadevărul câtorva adevăruri declarate de cel din urmă, s-au reluat pasaje ale ultimei şi tristei poveşti de amor a primului, a fost aspru criticată, de către tânărul cuplu, femeia în cauză, a fost reamintită urgenta necesitate a apucării de învăţat a tânărului soţ, s-au abordat subiecte social-politice cu vehemenţă revoluţionară sau cu chibzuinţa cunoaşterii, Biţă s-a supărat din cauza apelurilor insistente ale Maricicăi la cumpătare şi s-a îmbătat tun, Maricica s-a speriat pentru că l-a supărat şi s-a necăjit pentru că s-a îmbătat şi, ajutată de domnu’ Paul, şi-a dezbrăcat bărbatul şi l-a băgat sub plăpumi.
Prietenul lor a coborât grăbit către staţia de troleibuz, a aşteptat circa zece minute, a stat în picioare în maşină, deşi aceasta era aproape goală, un obicei mai vechi pentru a vedea ce femei sunt prin preajmă, a luat metroul în care a stat la fel de drept, acasă şi-a încălzit un ibric cu lapte şi, pentru a-şi mobila cumva singurătatea a intrat în pat cu un teanc de reviste porno. Când într-un târziu a adormit, chinuit de una din crizele de insomnie din ultimii ai, l-a visat pe Petrache gol, înconjurat de fetele din reviste şi, dintr-un motiv sau altul s-a trezit dimineaţă priost dispus şi deprimat. Poate ar fi fost mai bine să se îmbete şi să nu-şi fi amintit nimic; nici de ieri, nici de alatăieri şi nimic aşa, în general.

·          

După ce multe zile, săptămâni, poate luni, Petrache tot venise, în dimineţile de
după beţii, cu vânătăi şi locuri dureroase, s-a întâmplat ca într-una din zile să apară în secţie mai rău ca niciodată.
- Bă, - l-a luat el pe unu – unde dracu am băut noi aseară?
- Măi Petrache, noi n-am fost ieri împreună.
- Cum măi Bobo, n-am plecat noi la două jumate’? Şi n-am fost împreună la băutură?
- N-am fost mă, că ieri te-ai şucărit că nu voia să meargă nimeni cu tine în Obor să-ţi iei undiţă , ne-ai înjurat şi-ai plecat singur.
- Aşa e – întăriră alţi câţiva care se strânseseră în jurul lor.
Din nou, ceea ce ştia Petrache era cu totul altceva decât ceea ştiau ceilalţi. Iar ceea
ce nu ştia nimeni era cine îl căptuşise în aşa hal. Şi atunci, fără să sufle o vorbă, Petrache a făcut o chestie extraordinară: a trecut pe la cârciumă, dar nu a băut ci şi-a clătit gura cu o înghiţitură de ţuică puturoasă şi în timpul în care a scuipat l-a WC mai multe pahare, a observat cu atenţie pe cei din jur. A mai pus şi câte o întrebare, aşa la întâmplare. Nu a aflat nimic, nimeni nu părea să-şi amintească despre vreo păţanie deosebită.
            Acasă a intrat ca şi cum ar fi fost beat zdravăn, a aruncat pe masă câteva sute care, pasămite, i-ar fi rămas din salariu şi s-a trântit îmbrăcat şi încălţat pe pat. Făcea pe mortu’ dar cu coada ochiului mereu atent la ce se întâmpla în jur. Când le-a auzit pe soacră-sa şi pe nevastă-sa ocărându-l şi blestemându-l şi-a zis că visează, sau că totuşi e beat, şi tot asa a crezut şi când „hoaşca a bătrână” a scos de după sobă un retevei cu care s-a îndreptat către el. Dar când a simţit că se rupe sub lovitură a ştiut că e treaz, si-a adunat răsuflarea rătăcită câteva clipe şi, până să apuce femeia să-l altoiască a doua oară, că se-nghesuia şi nevastă-sa cu făcăleţul, a sărit în picioare urlând, a închis uşa cu cheia, pornit să le bată, a adunat lembnele de pe jos dar când să dea nu mai avea în cine: femeile ieşiseră pe geam cu grilaj cu tot.
            Oamenii ascultau închipuindu-şi cum s-a făcut Petrache că e beat, cum s-a întins pe pat, cum a văzut-o pe soacră-sa scoţând reteveiul, cum l-a altoit şi câte bătăi trebuie să fi încasat el fără să ştie nimic – asta da minune, Petrache bătut! – cum a sărit şi a urlat ca un leu turbat. Iar când ajungea la chestia cu grilajul se prăpădeau de râs.
            - Cum măi Petrache, cum să iasă cu grilaju’?
- Uite-aşa! – şi iar le povestea ceea ce nici el nu-şi crezuse ochilor.
- Şi zici că te-a secat când te-a altoit scorpia? Era antrenată baba! – şi iarăşi se porneau pe râs.
- Şi ce-ai făcut cu ele?
- Acu, nici eu n-am fost uşă dă biserică. Le-am iertat, da p-a bătrână am trimis-o acasă. Că ea a fost cu ideea.
- Da’ mai bei Petrache?
- Bă, să ştiţi că nu mai beau!
Şi-n acel moment s-a auzit o muzică, s-a făcut o lumină mare, un vânt cald şi parfumat a trecut printre ei şi Petrache a fost urcat sus pe cer. Iar oamenii au mai râs amintindu-şi păţania care poate că nu era chiar atât de amuzantă şi atunci când o povesteau altora nu obţineau întotdeauna aceleaşi rezultate. Dar ei nici nu avea harul lui Petrache.

·        

            Domnu’ Paul a scris povestea lui Petrache şi într-o seară a citit-o la întâlnirea cu cititorii la care fusese invitat alături de alţi tineri scriitori. A trecut cu răbdarea creatorului atotştiutor peste diversele discuţii purtate în timpul lecturii dar, atunci când, după ce terminase, cineva s-a ridicat pentru a spune că DRP-ul avea o poveste cu un conflict similar, a simţit o lovitură acră în coşul pieptului, a zâmbit stingherit şi nevinovat, adică tâmp, şi a recunoscut necitirea respectivei proze. În continuare, poate influenţate şi de această dezvăluire, comentariile au fost lipsite de entuziasm, iar Domnu’ Paul a aşteptat finalul întâlnirii ca un îndrăgostit împiedicat să-şi revadă iubita.

            A doua zi l-a sunat furios pe Biţă dar acesta i-a reconfirmat existenţa lui Petrache – Dacă nu crezi vino să-l vezi! – şi a poveştii lui şi i-a declarat sub jurământ că nu citise respectiva scriere a DRP-ului pe care, de altfel, îl dispreţuia profund pentru slugărnicie, poltronie şi genocid literar.
            Şi atunci?
            Atunci, în cazul că Biţă nu minţea, însemna că nişte realităţi – cea literară a DRP-ului, cea aşa-zis obiectivă a lui Petrache şi cea obiectiv-literară a domnului Paul – se amestecaseră. Era o ipoteză mai greu de digerat – şi chiar extrem de neplăcută – dar, până la urmă, singura raţională. Ordinea în care apăruseră, cine născuse pe cine şi prin ce misterioase mecanisme şi canale, era imposibil de stabilit.
            Domnu’ Paul s-a împotrivit – dar cât va mai reuşi să o facă – curiozităţii de a citi cealaltă proză
De ce?
De teamă! Dacă acolo scria ceva şi despre…