Lumea în care trăim

Creştinism şi satanism (II)
Apocalipsa după Ioan?
De fapt această întoarcere către spiritual are loc de mai demult însă a fost mascată de schimbările din lumea materială. Occidentul s-a de-creştinat, masiv în ultimii două sute de ani, şi mai ales în ultimii cincizeci, dar nu s-a despiritualizat. El s-a întors către religii şi practici orientale, a rostogolit la nesfârşit ghemul schismatic aruncat pe jos de catolicism sub forma cultelor neo-protestante şi a sectelor zise creştine, dar care nu mai au, în esenţă, nimic comun cu creştinismul, a întronat parareligii şi religii noi: cultul omului, al banului, comunismul, consumerismul sau hedonismul sunt toate religii de semn negativ. Însuşi laicismul a ajuns o religie, mai intolerantă decât oricare alta din moment ce se impune prin lege ca unicul adevărat şi corect.
Cazul tipic este cel al SUA:, moonismul, iehovismul, mormonismul, new-ageismul, satanismul şi multe altele asemenea, mergând de la mascarea caracterului păgân sub o poleială creştină şi până la adularea făţişe a lui Satan, a formelor lui de manifestare sau a mijloacelor cu care stăpâneşte lumea (banul, de exemplu) sunt larg răspândite. Biserica lui Satan funcţionează oficial, are lăcaşe de cult şi un mare număr de adepţi situaţi pe toată verticala socială. În timp ce creştinismul este alungat din şcoli pe motivul caracterului laic al învăţământului, aici intră toate celelalte având ca vârf de lance vrăjitoria. Filmele ca Harry Potter, vizionate de sute de milioane de copii din lumea întreagă, respiră, într-o formă plasată între amuzament şi pasiune, exact atmosfera din societatea occidentală, cu precădere din cea americană. 
Dar vrăjitoria este, chiar în forma ei de hobby amuzant, o parte a unui sistem religios care, folosind aceeaşi materie ca şi creştinismul, construieşte pe baza unui sistem bine – rău răsturnat. Nu către Dumnezeu, ci către tot ceea ce îl neagă. Pericolul este deci ca omul să cadă şi mai mult în întuneric şi să piară odată cu stăpânul acestuia, iar acest Ev Mediu să fie, de data aceasta, unul cu adevărat întunecat, pregătit tocmai de - ce perversă şi neruşinată bătaie de joc - “maeştrii luminilor”. Apocalipsa lui Ioan despre astfel de timpuri vorbeşte.

Creştinism şi satanism

Despre ce este vorba, în final? Despre a alege între două seturi de valori, două tipuri de viziune şi de atitudine, între două comportamente, două simţiri şi trăiri, adică între două plasări în raport cu eternitatea: în afara sau înlăuntrul ei.
Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia, mai bine decât zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, yoga, zenul); ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. (…) Creştinismul e dogmă, e mistică, e de toate, dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie de fericire…Creştinismul ne dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante. (Nicolae Steinhardt)
De cealaltă parte: egoism, lipsă de responsabilitate, ură, invidie, bănuială, avariţie, lăcomie, meschinărie, rigiditate, laşitate, răutate, mitocănie, brutalitate, violenţă, opresiune, robie sub pofte, alienare, închidere în sine, devotarea totală şi necondiţionată către o persoană, spirit sau Satan însuşi, abandonarea familiei şi chiar măcelărirea ei ritualică, procrearea la întâmplare, neputinţa, refuzul ei sau sacrificarea până şi a copiilor proprii, o continuă robie. Nu avem decât a alege. Dar şi în alegerea noastră, până în ultima clipă, Domnul nu ne lasă singuri, la îndemâna diavolului, ci ne trimite îngerii săi care să ne îndrume, să ne arate, să ne şoptească. El nu ne vrea pedepsiţi, ci mântuiţi, nu ne vrea vânduţi acestuia căci: Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrânilor şi a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de râs al Necuratului.(N. Steinhardt). Pe diavol îl interesăm numai până ne cumpără; după aceea ne aruncă în iad. Dumnezeu, în schimb, vrea să sărbătorim veşnicia împreună.

Creştinism şi satanism 

Evul Mediu în sens invers
La începutul secolului trecut, mai mulţi gânditori au anunţat o schimbare profundă a lumii: „un nou Ev Mediu” i-a spus Nicolai Berdiaev, „restauraţia oridinii va fi integral creştină sau nu va fi” a fost previziunea lui Jacques Maritain sau „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi de loc”, cea a lui Malraux, ca să rămânem numai la cele mai cunoscute. Numitorul comun al tuturor a fost necesitatea, ultimativă, a ieşirii din barbaria contemporană, definită prin haos, indeterminare, dezechilibru, dizarmonie introduse în viaţa omului de artificialitatea constructului umanist.( În această perspectivă, ultima perioadă apare ca foarte asemănătoare celei care a marcat năruirea lumii antice.)
Orizontul de timp în care au situat ei necesitatea, dar şi probabilitatea, acestei treceri de la raţionalismul timpurilor moderne la supraraţionalismul specific timpurilor medievale era însă, - firesc din moment ce vedeau atât de limpede anomaliile lumii prezente şi manifestările celei viitoare – apropiat timpului în care trăiau.
Lumea modernă a părut însă a o lua mai abitir în direcţia opusă celei prezise, preferând să treacă între timp prin traumele celui de-al doilea conflict global şi prin cele ale totalitarismelor ideologice între care şi cel mai antiuman - cel comunist. Umanismul a părea că eşuat în comunism ajungând la propria sa negare după ce se întorsese deschis şi brutal împotriva omului, dar de fapt el s-a  ascuns în capitalismul neoliberal, împopoţonat cu zorzoanele preţioase ale ipocriziei, care duce mai departe esenţa umanismului – plasarea fiinţei umane în virtual.
         Atât timp cât a avut un duşman – vechea ordine spirituală a lumii – sau cât s-a bifurcat în cele două variante, capitalismul şi comunismul care au simulat înfruntarea, umanismul în formula democratică s-a autogenerat. Dar ceaţa, menită să ascundă gardul în spatele căruia fusese închis omul, a început să fie împrăştiată în momentul în care a ajuns să-i încurce pe chiar cei interesaţi să o răspândească, adică atunci când SUA, pătrunsă cel mai adânc în ţinuturile individualismului extrem, a constatat că se împiedică în însăşi construcţiile sale motivante. Drepturile individuale, de exemplu, au fost, chiar brusc şi brutal, restrânse în interior şi aproape abandonate, alături de vechiul drept internaţional, în exterior. Treptat, motivaţia, de camuflaj, a exportului de democraţie a fost înlocuită cu cea reală a interesului. După un răstimp mai îndelungat decât ar fi fost de aşteptat de la supraviteza schimbărilor contemporane, prin reflex imitativ dar şi pentru motive de eficienţă, bastioanele ipocriziei din vestul Europei au început a face acelaşi lucru: vezi măsurile de restrângere a drepturilor cetăţeneşti ca urmare a permanentelor, dar aproape niciodată concretizatelor, "ameninţări teroriste” sau denunţarea eşecului multiculturalismului, o platformă de acţiune împotriva persoanei extrem de largă, confuză şi agresivă. Restul lumii: Rusia, China, Orientul sudic şi estic, Africa, America Latină, nu se dau în vânt după ipocrizia occidentală, decât conjunctural sau sub presiunea de până acum a centrului. Individualismul extrem pune punct, probabil, definitiv pentru această umanitate, umanismului democratic născut în etapa încă romantică a masoneriei. 
Lumea încă (unipolară) actuală are deja înfăţişarea unei lumi medievale: avem un imperiu cu un centru deliberativ şi executiv, vasali şi vasali ai vasalilor şi sub toţi, masele. Dar şi vasali care îşi afirmă ambiţiile şi se pregătesc, ca în trecut pe cuprinsul unui stat, acum al întregului glob, să-şi revendice independenţa şi apoi, în foarte scurt timp, chiar statutul de pol. Cine are ochi să vadă, vede, cine are urechi să audă, aude, şi cine are minte să priceapă, înţelege.
Berdiaev şi ceilalţi au avut dreptate: orice analiză lucidă şi corectă (ce probleme trebuie să fie pe capul activiştilor de serviciu care trebuie să facă 180 de grade!) poate arăta că umanismul drepturilor divine ale omului a ajuns la o autonegare efectivă atât în sociologismul extrem cât şi în individualismul extrem şi că, istoric, lumea iese de sub totalitarismul acestuia.
Au avut dreptate şi în ceea ce priveşte respiritualizarea lumii văzută ca fundament al schimbării profunde a acesteia, cu un amendament: (aparent întârziată) ea este o respiritualizare de semn negativ. (Va urma)


DESPRE SUB-UMANITATE CU (din nou) Denis de Rougemont


La originea tuturor acestor lucruri prea vaste şi prea complexe care ne înconjoară fără a ne încadra şi ne oprimă mai mult decât ne susţin, există fără îndoială nişte raţiuni destul de precise, toate faimoasele „necesităţi” economice, tehnice, sociale, şi financiare. Însă la originea acestor „necesităţi” eu presimt obscura noastră dorinţă de a fugi în anonimul iresponsabil şi foarte vechea ispită de a ne compensa neliniştile prin acea utopie a lui eritis sicur dii
Aşa cum arată povestea Turnului Babel, care este marele mit al timpului nostru. Deşi nu este menţionat în capitolul al unsprezecelea al Genezei diavolul este în mod evident principalul antreprenor al Turnului primitiv şi al replicilor sale moderne (…ansamblul întreprinderilor noastre economice, politice şi urbane.)

Fenomenul cel mai remarcabil de la începutul ultimului secol a fost într-adevăr brusca sporire a proporţiilor, sau mai bine zis babelizarea cadrelor materiale ale vieţii noastre. Invenţia maşinilor a sporit brusc posibilităţile noastre de acţiune asupra materiei. Industria şi comerţul au atras după ele brusca creaţie a unor oraşe enorme, de zece sau de o sută de ori mai mari decât cele cunoscute de milenii. În aceste oraşe s-au înghesuit mase omeneşti informe, înecând şi dizolvând grupuri organizate în jurul unor mici întreprinderi. Bogăţiile au crescut şi ele până într-atât încât nu mai puteau fi cuprinse cu privirile: ele au devenit cifre abstracte, puteri depărtate, cărora economiştii s-au apucat să le studieze manifestările ciudate, mai misterioase decât ale monştrilor antediluvieni, cu care împărtăşesc de altfel totala instabilitate. Populaţia Europei a crescut mai mult decât dublindu-se într-o sută de ani; bogăţiile s-au înzecit; producţia sa industrială a crescut de o sută de ori. Şi în sfârşit, concursul tuturor acestor elemente a provocat crearea unor armate considerabile…
…..ameţeala vertiginoasă din Babel se înstăpâneşte asupra spiritului omenesc. Ca orice ameţeală, ea se naşte din incapacitatea de a suporta înălţimile sau dimensiunile inumane. Ca orice ameţeală ea nu se poate exprima decât în termeni de contradicţie. Niciodată omul nu a fost mai puternic şi niciodată el nu s-a simţit, ca individ, mai neputincios. Niciodată el nu a fost mai savant şi niciodată nu a avut impresia că înţelege atât de prost ceea ce se petrece în lumea sa. Niciodată nu s-a apropiat cu mai multă fervoare de ţelurile progresului său, niciodată barbaria lui nu i s-a arătat mai bine înarmată pentru a distruge aceste ţeluri. „Urcaţi spune diavolul, şi veţi fi asemenea unor zei, uitaţi-vă măsura voastră de oameni!” Dar cu cât urci mai sus, cu atât cazi mai urât. Mai căutaţi-i acum pe cei răspunzători de acestea! Nu veţi găsi decât comitete, partide, trusturi în stare de faliment, teorii, isme, iniţiale, opinie publică nemaiştiind nimic, guverne cărora le e prea frică să mai explice, să mai informeze – o fugă universală în anonimat, o enormă cacofonie dominată de zgomotul bombelor.