sâmbătă, 23 octombrie 2010

Social - politic:  Campaniile la români

Poliţia rutieră n-are treabă cu telefoanele mobile

La care se vorbeşte în trafic. Evident. Căci la telefoane vorbesc şi ei, poliţiştii.
La rutieră este ca şi în restul naţiunii: se trăieşte în campanii. Campaniile se fac când se supără şefii supăraţi de alţii. Eventual de ziarişti. Sau de şefii lor. Sau când au acţiuni de imagine. Ca toată lumea, că aşa e moda.
Pedepsirea şoferilor care vorbesc în timp ce conduc a devenit demult o amintire a unei astfel de campanii. Vezi peste tot,  dar mai ales pe trecerile de pietoni, în intersecţii - sau poate acolo ticăloşia şi iresponsabilitatea respectivilor sare şi mai tare în ochi - şoferi care se chinuie să tragă de volan, de schimbător şi de semnalizare cu o singură mână, ori cu dinţii şi picioarele, care privesc alb undeva în orizontul convorbirii telefonice, care au tot mai puţin habar de ceea ce este în jurul lor. 
Si ne mai mirăm de tot mai multele accidente de pe trecerile de pietoni şi din intersecţii. 
Dacă în perioada de început a telefoanelor mobile, atunci când apăruseră şi dispozitivele hands free, vedeai - amuzat, căci imaginea era comică - oameni care vorbeau singuri în maşină, acum îi vezi vorbind în telefonul ţinut în mână - şi eventual trecut dintr-una într-alta pentru manevrele rutiere - sau sub capul îndoit peste un umăr .
Studiile au arătat că o convorbire telefonică poate afecta atenţia respectivului, funcţie de ceea ce se discută, cu de la 20 la 95%!!! Adică, practic, unii dintre aceştia, care se ceartă, care negociază, care cuceresc sau sunt cuceriţi etc. habar nu au pe ce lume se află. Ca şi în cazul drogurilor. Această deteriorare a atenţiei suprapusă peste handicapul de a acţiona vehicolul cu o singură mână, măreşte posibilitatea accidentelor acestor criminali pe roţi de mai multe ori. Şi posibilitatea, din nefericire, devine realitate.
Astăzi un om de lângă mine a fost foarte aproape de a fi lovit de un şofer care a trecut liniştit pe zebră deşi înaintea acesteia oprise regulamentar un ditamai autobuzul. Evident şoferul vorbea la telefon. Nu peste multe minute, puţin a lipsit să nu arunc cu o carte după un altul care a trecut la fel de liniştit pe zebră. Păcat de carte. Dar dacă aş fi avut o cărămidă, sau un pistol? Oare o să ajungem să mergem cu bâtele după noi?
În fiecare zi văd repetându-se scena vorbitului la telefon în trafic pe trecerile de pietoni şi în intersecţii de mai multe ori. Nenumăraţi rămân cei care pot fi zăriţi în aceeaşi ipostază peste tot în trafic. Numai poliţia rutieră nu-i vede. Şi aşa devine părtaşă, complice la crimele nesimţiţilor iresponsabili de care vorbim. 
Fiecare pieton mort, în condiţiile în care el era în regulă, înseamnă o complicitate a poliţiştilor cu criminalul. De ce? Pentru că nu îi văd sau îi iartă - sensibilizaţi de emoţia întîlnirii cu hârtii din plastic, sau poate din revoltă faţă de viaţa lor mizeră, sau din revolta faţă de putere, sau din indolenţă, sau din nesimţire, mai contează? - pe cei care trec în goană pe trecerile de pietoni - cu sau fără telefon -, pe cei care gonesc peste tot, pe cei care se urcă cu maşinile pe trotuar silindu-i pe pietoni să meargă pe jos, pe cei care fac raliuri noaptea, pe cei care îşi bat joc de alţii în trafic, pe cei care nu au, nu au avut şi nu vor avea de gând să respecte regulile de circulaţie şi codul bunelor maniere în circulaţie.
Personal cred că examenul de şofer se ia mult, mult prea uşor. Că ar trebui să fie foarte sever, dublat de o extrem de serioasă şi decisivă examinare psihologică. (Şi o fi legea ştirbă, dar domnii de la circulaţie, după cum am putut afla în ultimii ani, au strâmbat-o de tot livrând carnete pe bandă rulantă tuturor celor care plăteau, analfabeţi, dezaxaţi, orbi, bolnavi. ) Cu atât mai mult sunt de condamnat purtătorii de caschete - câţi nu le-au aruncat - care după ce le dau drumul criminalilor în stradă nu fac mare lucru pentru a ne apăra de ei. Nu le pasă.
 Şi mai bănuiesc că dacă nu dorm bine noaptea nu este din cauza morţilor şi invalizilor pe care îi au pe conştiinţă ci pentru, eventual, casele, vilele, maşinile, plasmele......
Îi rog să mă ierte pe cei care nu se înscriu în tabloul de mai sus, dar pesemne că sunt foarte puţini, pentru că se văd rar, foarte rar. Şi după cum se circulă, nu au niciun efect.
 

luni, 11 octombrie 2010

Ruşinea de noi înşine

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.
Există o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.
Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.
O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.
Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.
O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.
Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.
Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi - să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, - chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem. Adică din Rai.
Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.
Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.
Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.
Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat - repede - în conflict cu realitatea, pentru că devine - mai repede - nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.
Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul - viaţa - împreună.
Nu ne placem - deşi habar nu avem pe cine nu placem - şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu...
Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist....
Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ....
Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem - şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? - ştie doar Cel care ne-a creat şi care - ATENŢIE - apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

joi, 16 septembrie 2010

"Orice altceva am crede, nimic din ceea ce facem nu este important dacă nu este important pentru ceilalţi. Şi asemenea faptelor, nici noi.                                                                                   



O dovadă despre cum înţelepţesc nevoile - şi sărăcia - materia şi despre cum este cu adevărat materia - slabă, oarbă şi surdă, coruptibilă, fără voinţă şi fără putere în faţa plăcerilor etc.. - dacă mai era nevoie (dar, nevoie e întotdeasuna) - avem de la prietenii noştri, animalele de casă.
Sfrijiţi şi amărâţi, jigăriţi şi fantomatici, şi cîinii şi pisicile fără stăpân - dar şi câte din cele cu stăpâni haini - sunt gata să mănânce orice şi asta mai ales la ţară unde chiar şi cele din curtea unor aşa-zişi gospodari sunt în această situaţie. Şi fac asta mai ales dacă nu au avut şansa (sau neşansa cum se întâmplă cu mulţi vagabonzi care privesc cu dispreţ bucata de pâine aruncată de o mână miloasă) să dea de ceva mai bun - cărnuri, adică.
Ia un astfel de animal pe lângă casă şi dă-i mâncare bună. După un scurt timp va uita în castron pâinea sau mâncarea fără carne pe care o hăpăia la început cu lăcomie. Şi dacă a apucat pe lângă masa ta şi a mirosit şi gustat cele care se perindă pe acolo, uită şi de mâncarea bună. Pentru că o vrea pe una care i se pare şi mai bună - vrea ce mănânci şi tu. La început s-ar omorî pentru un os sau o bucată de carne fiartă. Mai târziu descoperă că grătarul e mai bun decât cea fiartă cu orez, că mezelurile sunt mai bune decât carnea simplă şi aşa mai departe.
O foamete zdravănă îl poate însă înţelepţi din nou.
Tot aşa şi cu oamenii.

miercuri, 15 septembrie 2010

Bogăţie - sărăcie

Bogăţia, cea râvnită de noi toţi, e poate printre cele mai grele şi periculoase încercări (ispite) ce sunt date omului.
Bogăţia nu te face mai înţelept, nici mai bun, nici mai talentat.
Nici sărăcia.
Dar în sărăcie poţi mai uşor să îţi regăseşti - descoperi - înţelepciunea
Bogăţia înşală, seduce, vrăjeşte, moleşeşte, corupe, viciază, distruge, putregăieşte, deşertifică...
Sărăcia abrutizează, dar te ţine în realitate, îţi ţine ochii larg deschişi asupra ta şi asupra lumii, nu mistifică...
Iar cei care săraci fiind sau ajungând, îşi pierd şi bruma de înţelepciune şi omenie pe care le aveau, aceia, ca bogaţi, nu ar fi cu nimic mai buni decât nu sunt ca săraci. Invers, e posibil.
Dar bogaţii dau - unii dintre ei. 
E adevărat. dar important e şi cum dai, cu ce scop, ce urmăreşti să câştigi. Chiar dacă dai nu devii mai bun dacă nu dai din suflet, cu milă, cu sentimente pentru cei cărora le dai. De aceea mai valoros e banul dat de un sărac decât sacul cu bani dat de un bogat dar dat cu interes lumesc.
Şi una şi cealaltă sunt periculoase. Din ambele situaţii te poţi sminti. În ambele te poţi pierde (dar şi găsi). Mai multe şanse ai însă în sărăcie.  

marți, 14 septembrie 2010

Omul vrăjit (idei)

Povestea omului vrăjit este cea a hainelor împăratului. Numai că este vorba nu despre trupul nostru fizic, ci despre trupul sufletului nostru.
 
"Şi intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.
Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor." (Matei 22)

Viaţa pe care o avem ar trebui să o folosim pentru a ne înveşmânta sufletul cum se cuvine pentru Împărăţia lui Dumnezeu în care El ne-a chemat şi ne aşteaptă. Şi noi ce facem? Ne lăsăm amăgiţi, ne lăsăm păcăliţi şi în loc să-l înveşmântâm cu strai bogat îl dezgolim, apoi îl tăvălim prin noroaie şi gunoaie, prin rahaturi şi putreziciuni.
Şi atunci când ne uităm în oglindă nu-i vedem nici goliciunea, nici murdăria, ci ni se pare - ameţiţi de aburii vrăjilor - că suntem asemenea împăraţilor.
Cât despre "întunericul cel dinafară" , altădată.

miercuri, 25 august 2010


Omul vrăjit (III)

Amăgitorul

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar omorâm ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ? – cei care o trăim pentru că mulţi alţii nu reuşesc să se dezamăgească nici până la capătul zilelor.
Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, a omului terestru, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare (şi astfel aflăm că ne construim viaţa pe eroare, şi atunci şi ea este eroare). Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Înşelătorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.
Şi asta de la început.
Prima amăgire, marea amăgire, teribila amăgire de la care viaţa noastră a fost complet schimbată a fost cea din Grădina Raiului, când diavolul ne-a făcut să credem în posibilitatea unei alte grădini ; o grădină în care noi să fim stăpâni, în care să putem şi să ştim tot ce putea şi ştia Dumnezeu – în care puteam, adică, să fim dumnezei.
Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, a greşelii.

Seducătorul
Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne-am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să mizăm fără pic de minte destinul nostru, viaţa noastră ? Cum ? Simplu : prin seducţie, un alt cuvânt deosebit de important pentru existenţa noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim următoarele explicaţii :
A seduce : 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc.
                    2. (Despre bărbaţi) – A abuza de buna credinţă a unei femei, ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii sexuale, cu promisiuni înşelătoare ; a ademeni, a înşela, a amăgi.
Iată că ne-am întors de unde am plecat! Iată deci ce-am păţit, iată cum s-a construit amăgirea noastră şi mai apoi existenţa noastră! Căci lăsând de-o parte chestia punctuală cu relaţiile sexuale (deşi este vorba în final tot de stabilirea unor relaţii intime între diavol şi noi, mai importante chiar, căci sunt relaţii sufleteşti, relaţii de prietenie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit noi, toate au fost aplicate asupra noastră – e adevărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuziasm, cu plăcere. Seducţia a fost de la început principala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, adică departe de Dumnezeu.
Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima ciocnire din viaţa omului între drept şi strâmb, adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pierdut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe chiar duşmanul Adevărului, Înşelătorul, Amăgitorul, Seducătorul care l-a făcut să creadă că el îi este prieten şi aliat şi să uite, de fapt, pe adevăratul Părinte şi Aliat. L-a uitat, l-a refuzat, l-a renegat şi apoi l-a şi minţit – ca pe un duşman, ca pe cineva care îi voia răul – pe Dumnezeu.
După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legaţi în lumea amăgirilor,  diavolul a mers mai departe ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicţionarelor şi realităţii înconjurătoare, amăgirea şi seducţia.
Le practicăm cu toţii, chiar şi cu cei care ne sunt cei mai dragi, dar există două tipuri de activităţi în care amăgirea şi seducţia sunt aproape însăşi esenţa şi care au contribuit cel mai mult la construirea lumii de astăzi : negustoria şi politica. Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) şi omul politic sunt, cei mai mulţi dintre ei, chiar fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu toţii ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altceva ; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o mie de ani : numărul mărfurilor a crecut de mii, poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre tipuri de articole şi nu despre cantităţi. Şi chiar şi în acele vremuri, unele erau necesare dar altele nu.)
Negustorii ne vând altceva decât este în pachet ; politicienii se străduiesc să pară altfel decât sunt în pachet ; şi unii şi alţii ne vând cel mai adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpărăm – fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) – şi negustorii şi pamenii politici creează în jurul produselor lor poveşti, le îmbracă în haine strălucitoare, le ascund defectele şi inventează calităţi incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farmecul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să  credem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vorbele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de virtual, de amăgire.
În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne ameţesc. Pentru că ei nu vor oricum şi orice putere, ei vor puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emoţiile, sufletul. Vlaga, viaţa.
Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit ca pe un fum viaţa  unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui.

Văjitorul
Aşa face. Ca un vrăjitor . Pentru că el este Vrăjitorul.
Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt mult folosit astăzi, magie.
Ce este vraja ? Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. Vraja este amăgire, iluzie.
Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, practicând-o, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii ; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere,  a nimicului.
Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa (în timpul) noastră în locul realului, a adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii ; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic. (Va urma)
 

sâmbătă, 17 iulie 2010

Omul vrăjit (2)


Şi, citindu-l, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că lumea actuală porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sunau descrierile acuzatoare ale pagânilor ocupaţi, civilizaţi şi prea adesea creştinaţi cu sabia, tunul sau mărgelele şi sticla de alcool.
Mi-au rămas aceste lucruri în minte (într-o perioadă destul de aglomerată în care nu am putut să trec mai departe de acest prag) împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până într-o altă zi în care un alt gând a venit să echilibreze oarecum situaţia. 
- Da, spunea el, om fi noi aşa, dar ceilalţi nu au, în afara eroilor mitologici, eroi religioşi sau( pentru a preîntâmpina acuzaţiile de parti pris sau de fundamentalism sau de cine mai ştie ce chestie incorectă politic) atâţia eroi religioşi: atâţia mucenici, atâţia cuvioşi, atâţia sfinţi, atâţia jertfiţi pentru credinţă de buna voie şi fiecare faţă în faţă cu destinul lui teribil (mult mai mulţi cei fără  nume decât cei numiţi, pomeniţi şi cinstiţi) şi nu în aşa-zisele războaie religioase în care, sub această etichetă mincinoasă s-au acoperit crima şi jaful la nivel de stat şi popor contra altor state şi popoare, nu de puţine ori chiar în interiorul lor.
Următoarea firească întrebare a fost: 
- Dar de ce sunt aici şi cei mai răi şi cei mai buni? C e au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor. Şi chiar pornisem să caut răspunsul - mă rog, un posibil răspuns mulţumitor, deşi eram destul de conştient că nu am informaţiile necesare pentru o astfel de evaluare - când am înţeles brusc, ca şi cum cineva mi-ar fi şoptit, că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie ci despre credinţă, adică despre creştinism, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi ai primelor secole. Că eram trimis pe un drum greşit, îmbâcsit, confuz şi mincinos aşa cum suntem trimişi mereu, mai nou zi de zi, chiar clipă de clipă.
Am înţeles că tinţa nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul. El trebuia compromis şi batjocorit de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea (şi nu mai avem aşa de mult până acolo). 
Iar asta arată încă o dată, altfel, dar tot tragic, că creştinismul este singura credinţă adevărată, singura relaţie ne-mincinoasă cu Dumnezeu, singura noastră reală cale de comunicare şi de întâlnire cu el. Şi că, de aceea, aici s-a concentrat atacul diavolului.
Dacă de cei de alte credinţe era oarecum sigur, aici era în nesiguranţă totală, aici pierduse pe toată linia, aici fusese descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici oamenii primiseră trusa de prim ajutor, tratamentul vindecător dar mai ales cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru pierderea oamenilor. Şi atunci, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu aceasta numai că pe dos.
Datorită Adevărului în creştinism au apărut şi apar sfinţii, din cauza minciunii aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti.
În realitate nu oamenii au fost sau sunt diferiţi, ci credinţa dată lor, astfel că duşmanii acesteia au adus la lumină  şi ceea ce este mai bun în om dar şi ceea ce este mai rău .


Va urma.

marți, 13 iulie 2010

Omul vrăjit

Omul vrăjit

Citeam, nu demult, în cartea arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea i se reproşa viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine în raport cu cele păgâne - era vorba de întîlniri cu oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre sau aride ale Orientului nordic şi extrem, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi mult diferite de cele ale semenilor lor întru religie din zonele bogate, din oraşe, din ţinuturile primitoare. (Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere.... Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...
După ce primea găleata cu reproşuri, arhimandritului Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, i se spunea că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor  ce se revendică creştini şi de care ei, "sălbaticii" fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele Spiridon, tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.
Şi citindu-l nu am putut să nu fiu de acord că cu cele spuse acolo.
Va urma.
  

duminică, 6 iunie 2010

- Astăzi e Duminica Sfinţilor Români!

- Cine sunt aştia?
- Ce e cu ei?
- Lasă că chestia asta cu sfinţii e o prostie, dar şi români?
- Nişte papagali, cel mult. Şi voi!
- Nişte handicapaţi, inadaptaţi, obsedaţi ori nebuni de-a binelea.
- Termină, domnule cu prostiile astea!
- Ne dau de mâncare? Dau copiilor mei pâine?
- Bă, habotnicilor!
- Lasă-mă domnle că am treabă!
- Adică cine? Ştefan cel Mare?
- Ţara arde ...Aţi auzit de criză? CRIZĂĂĂ!!!
- Nu există Dumnezeu.
- Nu există sfinţi.
- Oamenii sunt naşpa.
- Românii sunt cei mai naşpa.
- Românii sunt indolenţi, inculţi, needucaţi, leneşi.
- De la Mioriţa ni se trage.
- La ce folosesc? Ha, ha!
- Am rate la bancă.
- Astăzi oamnii s-au deşteptat, ştiinţa a ajuns pe nişte culmi nebănuite, mâine o să facem noi oamenii, nişte oameni perfecţi, fără boli, poate chiar nemuritori.
- Suntem totuşi în secolul 21!
- Eu vreau o maşină!
- Am auzit da....
- ..........

Auzi şi ve-i auzi astfel de comentarii - şi chiar unele mult mai tari - în fiecare zi. Cineva lângă tine, în dialog cu tine, cineva dintr-un ziar, cineva de la o televiziune, cineva de la un radio, cineva din  mai toate ziarele, televiziunile şi radiourile, cineva dintr-un ong progresist, cina din familie, cineva din tine va spune o frază asemănătoare. Cineva îşi va bate joc, cineva îşi va afirma crezul masonic, luminist, umanist, marxist, leninist, materialist, neo-marxist etc., adică diavolesc, cineva va arunca cu pietre, cineva va înjura, cineva nu va crede. Schimbă asta cu ceva ordinea acestei lumi? Schimba asta cu ceva ceea ce tu deja ştii? Schimbă asta cu ceva relaţia ta cu Dumnezeu? Îi desfiinţează necredinţa lor pe sfinţi? Schimbă victoria luminii asupra întunericului?
Nu, şi dacă vezi că nu le poţi schimba ideile, lasă-i, are Dumnezeu grijă de ei.
Noi să ne amintim de sfinţii noştri, chiar dacă nu le ştim numele, să ne gândim la ei aşa cum ne gândim la cineva drag din familie, un prieten, un mentor, un iubit, cu aceeaşi duioşie caldă şi cu recunoştinţă pentru că au existat şi există pentru noi, bucuria lor. Să fie şi ei bucuria noastră alături de toţi ceilalţi la care ţinem.

miercuri, 2 iunie 2010

Ceilalţi, adevărata bucurie



          Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ea ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, viaţa are, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. Rămâne aşa pentru că la fel suntem şi în urgie, numai că atunci e  acoperit de aceasta şi nu e liber, ca mai târziu, să treacă din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo să înflorească.  
          A fi viu rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, în orice  situaţie, chiar atunci când eşti făcut literalmente ţăndări sau eşti cu pistolul în ceafă, la o distanţă infinită de a fi mort - întrebaţi-i pe foştii deţinuţi politici. Doar sfinţii, martirii, mucenicii, ştiuţi şi neştiuţi, au simţit şi gîndit altfel această distanţă, pentru că ei întrezăreau, pregustau, uneori ştiau, cam cum e viaţa cea adevărată, care, după cele ce am făcut pe aici, ne poate aştepta după moarte.
          
         Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, prezenţa sau absenţa lor - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să existăm, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă. 
          Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!

Cine e de vină în România [Despre dispariţia neamului românilor (3)]


joi, 20 mai 2010

Rugăciunea lui Iorga



       După ce am scris cele din postarea anetrioară, într-o formă mai scurtă,  într-un caiet de gânduri, pe care nu-l mai deschisesem de mult, am descoperit la sfârşitul acestuia – ce mai, mi-a căzut pur şi simplu sub nas că sincer nu aş fi căutat - printre alte hârtii, o jumătate de pagină cu următorul text:

       Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
       Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă
ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine!
 
                                                                                                  
                                                                                  Amin !
                                                                                    
                                                                       NICOLAE IORGA

            Cum, evident, gândurile mele plecau şi de la criza economică prin care trecem, descoperirea mi s-a părut cel puţin neîntâmplătoare. Şi mi-am dat încă o dată seama că în momentele grele, care ne privesc pe toţi, uităm să facem ceea ce, pentru noi şi ai noştri, chiar dacă magic şi nu mistic întotdeauna, facem: să ne rugăm. Aşa cum mi-a reamintit, aşa cum ne reaminteşte, prin mine, Nicolae Iorga. Să ne rugăm şi apoi să căutăm ieşirea la lumină. Înafara slujbelor din biserică, noi nu ne rugăm – nu ne mai rugăm – pentru ceilalţi, pentru neamul nostru, aşa cum făceau părinţii, bunicii, străbunicii, stră-stră-stră …moşii noştri.
            Am învăţat în schimb, de la stăpânitorul acestei lumi, să ne lamentăm, să strigăm, să acuzăm, să urlăm, să nu ascultăm şi să ne pierdem încet-încet minţile, uitând, cei care mai ştiu, că viaţa noastră nu este numai o conversaţie intimă cu Dumnezeu în tainiţa sufletului nostru, ci şi un dialog la lumină prin felul în care ne aşezăm faţă cei de lângă noi.
            Şi procedam aşa pentru că  mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură ….

Despre dispariţia românilor

marți, 18 mai 2010

Apăraţi familia, salvaţi România!

COMUNICAT


Forul Ortodox Român (FOR) şi Alianţa Familiilor din România (AFR) atrag atenţia întregii clase politice că este direct responsabilă pentru gravele ameninţări şi loviturile neîncetate la care este supusă familia în România.


Din cauza problemelor de ordin material, dar şi a celor de ordin moral şi legislativ, instituţia familiei riscă să dispară sau să se transforme într-o curiozitate inutilă în cadrul societăţii moderne. Iar în absenţa familiei româneşti solide, însuşi viitorul ţării este pus sub semnul întrebării.


FOR şi AFR protestează împotriva preconizatei măsuri guvernamentale de reducere a indemnizaţiei pentru creşterea copilului nou-născut. Această măsură descurajează serios natalitatea şi riscă să provoace încă o creştere a valului de avorturi – prin care România deja ocupă un trist loc de lider în lumea civilizată.


Potrivit studiilor demografice, populaţia din România se află într-o scădere dramatică, ceea ce face acţiunea guvernului şi mai condamnabilă, întrucît duce la îmbătrînirea populaţiei, la scăderea forţei de muncă şi de aici la consecinţe economice şi sociale grave.


Pe de altă parte, FOR şi AFR îşi manifestă îngrijorarea faţă de lejeritatea cu care autorităţile tratează fenomene deosebit de dăunătoare familiei, ca prostituţia, pornografia şi propaganda deşănţată a unor practici sexuale aberante – care iau amploare în contextul relativizării valorilor, al slăbirii credinţei şi al unei legislaţii şubrede, deloc româneşti – deci necreştine şi nereprezentative – în setul ei intim de valori.


Pe marginea acestor pericole conjugate la adresa familiei, FOR şi AFR organizează o conferinţă de presă miercuri 19 mai a.c., ora 16.00, la sediul FOR din Bucureşti, str. Vulturilor nr. 8.


La conferinţă participă, alături de reprezentanţii FOR şi AFR, şi doi invitaţi special: omul de presă Liana Stanciu şi prof. univ. dr. Pavel Chirilă.


Pe linia continuării protestului, vineri 21 mai a.c., începînd cu ora 17.30, FOR şi AFR cheamă lumea creştină, dar şi toate forţele sociale asumate la un Marş pentru Familie, pornind de la Biserica Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, până în Piaţa Unirii.




Persoane de contact:


Bogdan Mateciuc (AFR), tel. 0745 783 125


Iulian Capsali (FOR), tel. 0722 593 033

Sclavii fericiti ai noului Imperiu


(Această postare reprezintă o continuare la cele 4 articole despre nevoia de o politica construită pe valori creştin-ortodoxe, publicate în ultimele numere ale revistei ROST www.rostonline.org , şi ea va fi continuată în postări ulterioare)

             Să citim cele ce urmează prinşi fiind în apele tulburi şi învolburate ale ceea ce este cunoscut îndeobşte sub numele de criză dar care este de fapt o rearanjare, o redistribuire a banilor şi puterii de la cei mulţi la cei aleşi, un pas important şi tot mai transparent către lumea de mâine (dimineaţă).

Noul Imperiu

              Dezvoltarea economiei din ultimele secole a condus la dependenţa economică totală a omului faţă de stat. Primul pas în această direcţie este distrugerea "gospodăriei naturale" ţărăneşti şi crearea pieţelor regionale. Un om care nu e inclus în relaţii comerciale active cu oraşul nu mai este în stare să-şi hrănească familie. Pasul următor este crearea pieţelor multinaţionale. Un oraş, sau o regiune, care nu participă la cooperarea multinaţională dă faliment şi, oricum, îşi pierde atât independenţa economică cât şi pe cea politică. În secolul al XX-lea s-a constituit sistemul economiei mondiale şi o ţară întreagă, care refuză să joace conform regulilor pieţei mondiale, nu poate să-şi mai asigure independenţa.
            Din punctul de vedere al eficienţei economice, este un sistem extrem de lucrativ. Dar el are o consecinţă care poate fi decisivă pentru sfârşitul istoriei: omul şi-a pierdut deprinderea vieţii independente. Gradul lui de dependenţă faţă de lumea exterioară nu s-a diminuat, ci a crescut de multe ori. Omul contemporan este ameninţat de pericole de care omul societăţilor tradiţionale nu trebuia să se îngrijească. El este dependent nu numai de starea vremii şi de stihiile naturii, ci şi de furnizarea de benzină şi gaze, de căldură şi energie electrică şi, în ultima vreme, de fluxul informaţional. Suprimarea uneia dintre arterele care alimentează un apartament, un oraş, o regiune sau o ţară duce la moartea lentă a locuitorilor acestora chiar în condiţii meteorologice care ar fi îmbogăţit o gospodărie tradiţională.
            Ştergerea graniţelor statelor naţionale se petrece într-un mod foarte original. Statele îşi pierd suveranitatea. Şi cine le preia puterea din mâini? Structurile de guvernarea internaţională, apatride, dar având interese financiare şi politice în întreaga lume. (Diaconul Andrei Kuraev)


            Arhitectura globalistă contemporană se construieşte, evident, după alte măsuri decât cele ale democraţiei. Iar modelul parlamentului universal, alcătuit din persoane cu drepturi egale de vot, a rămas, în continuare, o utopie. Dimpotrivă, are loc o anume diminuare, un recul al autorităţii şi influenţei largilor forumuri politice, în paralel cu întărirea comunităţilor mai înguste, elitiste.  (...) Are loc o regrupare a potenţelor conducătoare dinspre structurile politice spre centrele de putere economică (de tipul FMI sau al Băncii Mondiale). Eroziunea instituţiilor democratice se manifestă tot mai distinct. Democraţia, ca formă de conducere a maselor, cedează locul unui alt tip de guvernare: neodemocraţiei, ca putere a banilor, manifestată în principiul decizional specific organizaţiilor de acest fel: UN DOLAR, UN VOT. Pe baza acesteia, sub acoperirea lozincilor democratice, în lume se conturează profilul unui regim oligarhic internaţional, care preferă acţiunea de pe poziţii de forţă. ( Alexandr Neklessa - politolog)


Societatea occidentală este din punct de vedere economic o societate a totalitarismului financiar. Acest totalitarism este realizat şi apărat de un mechanism uriaş format dintr-un gigantic sistem financiar, condiţionat înainte de toate de un număr incomensurabil de operaţiuni cu bani care au cuprins toate aspectele oamenilor şi ale societăţii. Este mecanismul unei subunităţi a aspectului lucrativ al societăţii – activitatea financiară -  care a devenit un fenomen supraeconomic şi suprapolitic. Este un capital uriaş care a pus stăpânire pe toată societatea şi este despotic faţă de ea. Nicio putere dictatorială din lume nu se poate compara cu el, în această calitate. (Alexandr Zinoviev - Sociolog, matematician, scriitor etc.)

Şi sclavii săi


            Mentalitatea oamenilor din noile vremuri va fi caracterizată de credinţa organică în rolul înfloririi economice, ca garanţie a libertăţii omului. Limitele bunăstării lumeşti se vor identifica, în mod ascuns, cu măsura acestei libertăţi. iar dezvoltarea personalităţii şi statutul ei vor fi puse în relaţie directă cu propăşirea economică. De aceea, o ameninţare a standardelor de prosperitate obţinute va fi percepută ca un atac la adresa spaţiului cucerit, ca o rodare a continentului libertăţii de către apele întunecate ale arhaismului, care îl înconjoară. Ergo, pericolul falimentului valorilor fundamentale este real şi trebuie evitat cu orice preţ. din acest moment, liberalismul va începe să suporte metamorfoze semnificative şi, eliberându-şi potenţialităţile radicale, va începe să-şi epuizeze toleranţa specifică (care părea să-I fie organică)… Versiunea renascentist-iluministă a umanismului a rămas un pom înflorit, cât timp a rămas într-un anumit context. Dar numai acum, în pragul unei lumi secularizate la maximum, postcreştine, orizonturile lui îndepărtate se descoperă la modul cel mai paradoxal: umanismul începe să  se manifeste ca o concepţie antiumanistă despre lume”. (Neklessa)  - Va urma
              

marți, 6 aprilie 2010

Devoratorul de timp

     Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante: a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnicii şi l-a pus să muncească cât mai mult pentru a le avea. Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva decât gândul la Dumnezeu, astfel încât, atunci când ajungem la capăt să nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
     Pentru aceasta el a creat şi aşezat peste lumea reală o lume virtuală în care ne plimbă printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă şi ne spune: 
    " Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu stăpânul acestui palat şi al acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim la moarte."
      Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
     Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
     Dar timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie la computer, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy" adică de "fiţe"; fie la locul (locurile) de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, diavolul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm. 
     Ce nu ştie însă întunericitul, singura lui nelinişte, este însă cât timp mai avem - pentru că pe asta o ştie doar Dumnezeu. Şi astfel putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim chiar în ultima clipă, atunci când se pare că soarta ne este pecetluită, că timpul ni s-a oprit.
     Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta. Pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, drept care nu putem amâna mereu refuzul vrăjilor diavolului şi recuperarea timpului nostru. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt nu. 

duminică, 28 martie 2010

Fericitul chinuitul şi moartea

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi (necinstiţi, păcătoşi – n.rd) se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă şi mai cumplite decât sărăcia. Începutul omiliei Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica a şasea a postului, numită şi a Floriilor, nu are nimic de a face cu numele  şi cu ceea ce se spune de obicei la cuvântul ei de predică şi la fel întreaga omilie; el ne zugrăveşte tabloul realităţii în care chiar vieţuim şi în care şmecheri, escroci, tâlhari, criminali, unii doar de după 1990, alţii de dinainte, continuă să fure, să adune, să ia de la gura celor tot mai în nevoie. Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? – se întreabă atunci cei din urmă, sau măcar o parte dintre ei. şi, la prima vedere, par a avea dreptate. Dar chiar au?
Tema reală a acestei omilii este moartea şi opţiunea noastră pentru ea sau împotriva ei. Fiecare dintre noi se află în faţa acestor două posibilităţi: crede în moartea veşnică sau viaţa veşnică. Despre realitatea morţii veşnice suntem pe deplin încredinţaţi, căci ea ne înconjoară ca un întuneric nesfârşit cercul de lumină care e viaţa pământeană, cerc care devine tot mai mic pe măsură ce ne apropiem de celălalt capăt, pentru a dispărea odată cu finalul nostru. Dacă moartea veşnică e adevărul atunci nimic nu contează; nici chiar viitorul copiilor noştri pentru că omenirea o poate sfârşi oricând, fie că ne autodistrugem, fie că ne ciocnim cu un corp ceresc, moare soarele sau universul (toată materia urmează această lege implacabilă). E situaţia în care nu credem în nimic sau credem doar în plăceri, în care putem face orice căci nici o altă regulă decât eu-acum nu mai este valabilă. Dar dacă viaţa veşnică e adevărul şi procedând greşit o ratezi? Dacă acesta e adevărul? Dacă neglijând sau refuzând acest adevăr trăieşti în răspărul lui şi pierzi şansa vieţii veşnice? Dacă merită să renunţi aici şi acum la tine pentru a-ţi asigura un loc în lumina veşniciei? Acesta este şi credinţa autorului omiliei care ne spune că mai bucuroşi trebuie să fie cei care suferă, care trăiesc în lipsuri pentru că: Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii primesc pedeapsa deplină în cealaltă lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu spune, şi n-o spunem nici noi, că cei bogaţi sunt răi şi cei săraci buni. Sunt, după cum bine ştim, amestecaţi, şi doar faptele lor îi deosebesc. Ceea ce vrea să ne spună este însă că nu avem a ne plânge de răul pe care îl suferim, aşa cum nici cei ce suferă binele nu au a se încânta de el. Pentru că binele e mare încercare (de îl primeşti şi nu îl dai îndoit mai departe, devine grea şi nesfârşită povară), iar răul e ajutor pentru veşnicie. Suntem păcătoşi cu toţii pentru că am coborât cu toţii de la starea de om la cea de mai rău decât animalul, dar bine va fi în veşnicie pentru cei care se silesc să o cucerească (şi care înţeleg că necazurile pe care le au sunt în plus, sunt ajutorul lui Dumnezeu care se adaugă eforturilor personale). Viaţa aceasta nu e întâmplare cum spun unii; ea are menirea să ne pregătească pentru viaţa cealaltă, e un examen. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate de minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. şi dacă nu ne încearcă Dumnezeu, trebuie să ne luăm noi la trântă cu ostenelile, ascunzătoare de atâta dulceaţă, a ascultării Lui. Pentru că altfel….

vineri, 26 martie 2010

Prietena mea, vânzătoarea de la alimentară

Cristi Teodorescu povesteşte pe blogul lui cum a încălcat legea în 87 şi a cumpărat un miel de la un consătean de-al lui Mircea Nedelciu, din Fundulea. Citindu-i postarea mi s-a părut ca exagerează cu ideea că în primăvara lui 1987 se găsea în alimentară carne de nutrie şi am pornit să-i răspund. Scriind, mi-am amintit un episod propriu legat de acele vremuri şi de mâncare. Iată comentariul făcut la postarea lui:
Cristi, eşti sigur că era prin ‘87? Ca din câte îmi amintesc, prin alimentare nu mai erau decât conserve şi, rar, pe sub mînă mai ales, câte un pui rebegit, o brânză sărată şi uscată, sau un salam de vară pe care îl puneam la uscat în cămară învelit în făină (asta vara, când era cald şi se scurgea, că iarna se usca de frig.
Şi apropo de vremurile alea şi de mâncare:
Stăteam pe Sf.Vineri, la trei minute de Universitate. Pe 21 decembrie (’89, desigur) eram acasă aşteptând înfrigurat (de emoţie, nu de frig că era o vreme caldă) în faţa televizorului să se întâmple ceva. Şi, hop, că se întâmplă. Îmi trag canadiana pe mine şi fug către Universitate (neştiind că acolo aveam să mă şi opresc). Clocoteam însă să spun cuiva cunoscut că se întâmplă ceva, că a pornit. La cine crezi că m-am oprit şi pe cine am anunţat? Pe vânzătoarele de la alimentara din colţ, pe care le mai ţineam de-o vorbă ca să fim prieteni şi să-mi dea şi mie câte ceva – atenţie, fără bani în plus, doar pe prietenie. M-am întâlnit cu una din ele peste nişte ani. La început, n-am mai recunoscut-o, în schimb ea ţinea minte extrem de clar cum am năvălit în alimentară şi le-am spus:
- A-nceput?
- Ce?
- (Aici nu mai ţin minte dacă am zis revoluţia!?, sau ceva cum că cade Ceauşescu. Mai curând a doua, că de revolutie nu ştiam încă)

Sfaturi pentru vicioşi

    
    Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Nicolae STEINHARDT

Când vorbim cu Dumnezeu, Satana se depărtează



Postul e lupta cu ispita, iar ispita are mii de feţe; dar fie că e poftă a pântecului, fie că e trufie a cugetului, ispita înseamnă o părăsire, o neglijare a celor ale sufletului pentru cele ale trupului, o înlocuire a lui Dumnezeu cu lumea.
Viaţa aceasta se ţine cu pâine dar important este “să mănânci” doar pentru că e necesar să menţii biologicul în funcţiune, nu să devii sclavul lui; şi tot astfel cu toate celelalte trebuinţe sau datorii ale firii noastre omeneşti. Păcatul lui Adam a fost “întreruperea postului”, căci Dumnezeu îi ceruse să se abţină, adică să postească.“Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit şi el dar a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai.” – spune Schmemann. Iar cuvintele lui Hristos: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu şi Satana nu poate fi biruit decât cu post şi rugăciuneDacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o şansă de a evita această ispitire. (…) Din această cauză, mai înainte de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. “înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu – şi numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii”. De aceea avem nevoie de rugăciune ,despre care Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că “de îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească dacă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga”. Puterea rugăciunii este aşa de mare că “de-ar veni atunci chiar Satana el va trebuie să se depărteze”, căci “nu cutează duhurile cele rele a ne stingheri când noi vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă (…) Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. (…) scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni (…) a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite”. Nimic nu-i este imposibil rugăciunii, cel mai credincios tovarăş şi cea mai tăioasă armă în lupta împotriva căderii noastre în ispitele diavolului şi depărtării de Dumnezeu. Dar mai e ceva, un secret al acestei rugăciuni pe care tot Sf. Ioan Gură de Aur ni-l dezvăluie: rugăciunea trebuie să nu zacă “numai pe buze”, ci să “se suie în sus din adâncul inimii” şi mai sus se înalţă ea dacă inima este adunată în evlavie şi nu împrăştiată în patimi.

Ioan Ghişe sau Despre excelenţa rebutului în politică


       Domnul Ghişe Ioan, senator român în viaţă, pretinde un statut aparte, un respect aparte, un tratament aparte. De ce? Pentru că e senator. Pentru că, pus pe o listă de partid şi, mai nou, pe o listă de candidaţi de la partide, dar tot de partid - ale cărei decizii le şi aplică - a ajuns într-una din, după manifestare şi receptare populară, cele mai jalnice instituţii ale României - Parlamentul - altfel, expresia de culme a democraţiei reprezentative. 
       Domnul Ghişe nu e singurul. Majoritatea parlamentarilor români simt cum - de îndată ce trec pentru prima oară poarta Parlamentului - asupra lor coboară un ceva magic ce-i transformă din oameni în supraoameni, din nimeni, în semizei. Şi, odată transformaţi, se poartă ca atare şi cu semenii lor şi cu legile acestora peste care trec plini de măreţie. Semi-docţi, sferto-docţi, ba unii chiar analfabeţi, repetenţi civic şi moral, rebuturi profesionale, oportunişti şi fripturişti, mincinoşi, hoţi ... devin într-o clipă la creme de la creme, aristocraţi, sau, în formularea apdatată, VIP-uri.
      Cum nu toţi se trezesc vorbind în public - ba cei mai mulţi chiar se feresc, sau, mă rog, nu sunt întrebaţi - şi cum dacă nu eşti şi fudul nu eşti senator destul, nu toţi ajung să obţină condiţia de excelenţă pe care domnul Ghişe, o merită din plin. Cum? Ce a făcut pentru asta?
      Păi: ca fost colaborator-turnător s-a albit; ca primar al Braşovului (1996-2004) a fost oprimat politic de chiar colegii lui de partid - sau de alianţă -, consilieri majoritari în consiliul local, şi împiedicat să facă ceva pentru oraş. Drept care omul trăgea o conferinţă de presă şi le spunea cetăţenilor: Nu pot, că nu mă lasă ăştia. Din eroism sau masochism, faptul că n-a putut prima oară nu l-a împiedicat să mai vrea odată. Şi iar nu a putut. Întrebaţi braşovenii!
      Între 1990 şi 1996 consilier local şi deputat. Din 2004 deputat. Din 2008, senator. Vreo urmă ceva? Poate de melc. Asta dacă nu le punem la socoteală pe cele din studiourile lui Vântu şi Voiculescu. Dar acolo era în misiune. Şi oricum, au dezinfectat. 
       Un campion al chiulului parlamentar. Un investitor: a mărturisit în direct că a investit 30.000 de euro în campania electorală şi că nu vrea anticipate. Nu ne-a spus şi cum intenţionează să scoată  profit din această investiţie. Altruist, a investit pentru a se putea lupta în Parlament? Păi dacă chiuleşte, cum să se lupte? Sau ştie şi face el ceva ce noi nu ştim? Şi pac, pac, pac (vorba lui Gigi) banii se întorc mulţi, mult mai mulţi.
      Un supărat, mereu încruntat, mereu nemulţumit; un justiţiar, un moralist, un plictisit de câtă inteligenţă şi dreptate are el şi n-au ceilalţi. O justiţie oloagă, o morală uscată.
      Momentul său de glorie, scânteia pentru care merită premiul de excelenţă, îl constituie însă recentele declaraţii despre diferenţa dintre oameni şi parlamentari, despre atacul mişelesc la statura parlamentarului, despre ticăloşia procurorilor şi îngereasca nevinovăţie a colegului Voicu; chintesenţă a mârlăniei, obrăzniciei , cinismului, aroganţei şi dispreţului care sunt pare-se natural  alăturate unor (Multor? Celor mai multe? - Voi spuneţi, eu doar scriu!)  situaţii de ales al poporului.

joi, 25 martie 2010

România şi capitalismul-comunist


         
          De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal (naţional) care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicol condus de un şofer care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti douăzeci de ani, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de ducerea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu
Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.
Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti, funcţionari afacerişti şi infractori afacerişti, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea pentru interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.
Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.
Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor care au deţinut puterea în această perioadă au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.
În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte cazuri cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist
 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.
Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.
Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul.De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mnâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-I îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe ratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele pomenite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

marți, 9 martie 2010

De pe piaţa prostituţiei politice

Cazul 1 - Sub fusta Constituţiei
Viteaz cum îl ştim de pe maidanul cu politicieni, olimpian în discurs, pudic în raport cu funcţia pe care o mai ocupă, competent în materia Constituţiei, sclavul drepturilor omuluipreşedintedesenat, legat de mâini şi de picioare de regulamente, dl. Geoană, candidat perdant profesionist, se înfăşoară în fustele doamnei mai sus amintite şi ne anunţă că aceasta nu-i dă voie să nu mai fie ultimul lucru care este. Şi de aceea votează împotriva discutării propunerii de introducere pe ordinea de zi a cererii revocării sale. Democraţia este salvată, dreptatea triumfă, poporul exultă. Pe de altă parte, vedeţi de ce nu învinge guvernul pdludmr criza!

Cazul 2. Mielul lui Vanghelie
Cu figura lui blândă, cu ochii lui umezi de naivitate şi nevinovăţie, victimă neajutorată a prigoanei politice, pupilul mesainicului Vanghelie, senatorul Cătălin Voicu va fi judecat de colegii lui, senatorii (în ciuda răuvoitorilor care spun că este incorect) înainte de a fi judecat de prietenii lui, judecatorii. Aşa cum au mai fost judecati si alti senatori si alti deputati. Având în vedere locul de frunte ocupat de justiţiabilii români pe piaţa cu pricina, alături de parlamentarii români, vă putem furniza următoarele asigurări:
- Nu va fie frică, nu va fi nici un abuz, maleficii procurori DNA vor fi înfrânţi. În jurul senatorului Voicu se vor ridica nu unul, ci două ziduri inexpugnabile de apărare. Uniţi în cuget şi-n simţire, atunci când e vorba de politicieni şi mafioţi, parlamentarii şi judecătorii se ridică ca unul, mobilizaţi de eroicul strigăt de luptă: Pe-aici nu se trece!
- Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost prigoniţi politic şi nu prigonitori, pentru că lor le-a fost refuzată cererea de a fi judecaţi de colegii lor academicienii şi de membrii marii lor adunări naţionale.
- Se pregăteşte Vanghelie.
- Prigoana politică este reală şi la vedere: în Parlament. Îi prigonim pe-ai noştri să nu ajungă în justiţie şi să-şi repereze onoarea şi îi favorizăm pe-ai voştri pentru care facem chiar noi sesizări penale. Deşi, cel mai adesea, îi prigonim pe toţi ca să nu ajungem să fim chiar noi favorizaţi. 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...