AM PRIMIT DE LA FUNDAŢIA ARSENIE BOCA

Dragi prieteni,

 

Săptămâna aceasta avem mai multe veşti bune:

 

Pe data de 15.02.2011 (marţi), ora 18.00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept (B-dul Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, sector 5) vă invităm la lansarea filmului Demascarea, de fapt a întregului proiect numit Fenomenul Piteşti care cuprinde cartea Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate – ediţia a II -a, filmul mai sus menţionat şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro. La această lansare vor participa supravieţuitori ai închisorilor comuniste, Sorin Lavric (filosof), Ioan Stanomir (preşedinte executiv al IICCMER) Cristian Filip (preşedintele fundaţiei), Nicolae Mărgineanu (regizor) şi Alin Mureşan (istoric). Vă aşteptăm cu drag!

 

Cartea, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate o puteţi achiziţiona de la sediul fundaţiei noastre începând de luni, 07.02. Volumul este rescris aproape în totalitate faţă de prima ediţie care a apărut în 2008. Are peste 80 de pagini în plus, fotografii cu peste 30 de victime şi ofiţeri de Securitate, şi, pentru prima dată, lista nominală a tuturor celor care au trecut prin Piteşti . Cei dintre dumneavoastră care au comandat cartea sunt aşteptaţi la sediu!

 

Sâmbătă, 12.02.2011, ne-am propus să mergem la copiii din Valea Screzii/Valea Plopului! În urma discuţiei cu părintele Tănase am aflat că acolo e nevoie de o combină figorifică (mai multe nu considerăm că le-ar strica). Dacă cunoaşteţi pe cineva care poate dona un astfel de obiect sau dacă aveţi chiar dumneavoastră, vă rugăm să luaţi legătuaţi cu noi!

Există şi posibilitatea de strânge bani pentru a cumpara combina. Dacă se vor strânge suficienţi o putem achiziţiona chiar sâmbătă, 12.02. când vom merge la copii! Părintele Tănase ne poate indica şi magazinul din care o putem cumpăra, care se află în Vălenii de Munte! În ceea ce priveşte deplasarea noastră, ne-am propus, ca şi dăţile trecute, să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.

 

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 10 februarie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.

 

Ne-am bucura dacă aţi spijini proiectele noastre prin sistemul 2%! Cea mai simplă acţiune de ajutorare, fără a scoate bani din bunzunar, este de a ne direcţiona 2 % din impozitul anual pe venit. Pe site-ul nostru găsiţi o scurtă prezentare a modalităţii de ajutorare. Click aici pentru a se deschide pagina!

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Istoricul Alin Mureşan despre fenomenul Piteşti şi urmările lui de azi;
2. Mănăstirea Bănceni – sfânt lăcaş de închinăciune al românilor din Ucraina;

Cu prietenie,

 

Irina Coşoveanu

 

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2

Interfon 2, Sector 1, Bucureşti

Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150

E-mail: birou@fundatiaarsenieboca.ro

Web: www.fundatiaarsenieboca.ro

DESPRE SUB-UMANITATE CU (din nou) Denis de Rougemont

La originea tuturor acestor lucruri prea vaste şi prea complexe care ne înconjoară fără a ne încadra şi ne oprimă mai mult decât ne susţin, există fără îndoială nişte raţiuni destul de precise, toate faimoasele „necesităţi” economice, tehnice, sociale, şi financiare. Însă la originea acestor „necesităţi” eu presimt obscura noastră dorinţă de a fugi în anonimul iresponsabil şi foarte vechea ispită de a ne compensa neliniştile prin acea utopie a lui eritis sicur dii… (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)
 

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt

"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.

Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale.....  ( Mai multe în pagina Ortodoxie.)

Despre sub-oameni

DESPRE SUB-OAMENI CU Soren Kierkegaard ...

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru  că  mulţi alţii au scris despre această fiinţă a tenebrelor contemporane voi da mai întâi cuvânt unora dintre aceştia.

"….prin opoziţie cu distincţiile operate în Evul Mediu şi în epocile care discutau la nesfârşit cazurile de posesiune, adică ale indivizilor particulari, care se lăsau pradă răului, aş vrea să scriu o carte despre posesiunea diabolică din timpurile moderne şi să arăt cum umanitatea care se dăruie diavolului în zilele noastre o face în masă. Pentru asta se strâng oamenii în turmă, pentru ca isteria naturală şi animală să-i poată cuprinde, pentru ca să se simtă stimulaţi, înflăcăraţi şi scoşi din ei inşişi. Scenele din Blocksberg sunt corespondentul exact al acestor plăceri demoniace care constau în a te pierde pe tine însuţi, a te lăsa să te volatilizezi într-o putere superioară, în care, pierzându-ţi eul, nu mai ştii ce eşti pe cale să faci sau să spui, nu mai ştim ce anume vorbeşte prin noi, pe când sângele ne curge mai repede prin trup şi ochii ne strălucesc, devin ficşi şi pasiunile fierb.” 

.... şi Denis de Rougemont
 

"Kierkegaard a înţeles mai bine decât oricine şi înaintea tuturor principiul diabolic care creează masele: fuga de propria persoană, dorinţa de a nu mai fi răspunzător, deci vinovat şi de deveni deodată participant la puterea divinizată a Anonimului. Or Anonimul are multe şanse de a fi cel căruia îi place să spună: Eu nu sunt Nimeni…

Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei însişi, de ei şi de vocaţiile lor.

 Astfel oamenii din vremea noastră, împinşi de „complexele lor de vinovăţie” şi fugind de mărturisirea greşelii lor, merg să se ascundă printre arbori, în mulţime. Adică în locul în care prin excelenţă pot spune că altul a fost vinovat! Şi locul unde sunt, e sigur, cel „mai departe de faţa Domnului Dumnezeu”.

Trebuie să mărturisim că aproape toate invenţiile noastre tehnice, cea mai mare parte a idealurilor noastre, evoluţia generală a timpului favorizează acest Plan  în mii de feluri. Totul concură, în vieţile noastre, să ne priveze de sentimentul de a fi o persoană responsabilă. Noi trăim cu toţii, din ce în ce mai mult, într-o lume a transei colective….. La cinematograf, individul modern se obişnuieşte să trăiască, prin delegaţie, aventuri care lui personal nu i se întâmplă. Radioul, presa, mitingurile uriaşe îl invită să ia parte în mod sensibil – în imaginaţie – la marile evenimente care opun una alteia Naţiunile, abstracţiile acestea personificate şi Revoluţiile, întrupate prin şefii lor. Totul în acestea  contribuie la a-l smulge din viaţa proprie în care nu i se va întâmpla niciodată ceva asemănător. Cât despre inconvenientele şi plictiseala acestei vieţi anume, altădată judecate ca fiind normale, ele par din ce în ce mai inacceptabile pe măsură ce se răspândesc noţiunile Progresului indefinit, confortului cu orice preţ, succesului rapid şi pe masură ce se risipeşte credinţa într-o lume de dincolo care, altădată, îi îngăduia să rabde relele cu răbdare. Pe de o parte, individul modern este îndemnat să-şi judece viaţa ca fiind meschină şi să fugă de ea; pe de altă parte, el este aspirat de marile emoţii colective. Aceasta repulsie şi această atracţie joacă în acelaşi sens. Ele îl împing pe om să caute prilejurile de a fi deposedat de sine însuşi. Ele fac din fiecare din noi un supus predispus hipnozei colective, o victimă virtuală a pasiunilor de masă. Pretutindeni unde un individ ajunge să se dezguste de viaţa sa personală, totalitarismul găseşte un candidat.

Mulţimea nu se află numai pe stradă. Ea este în gândirea oamenilor timpului acesta al nostru, ea îşi are sursele în cel mai intim motor al existenţelor individuale. Şi numai acolo poate fi ea demascată."

 

Întâmpinarea DOMNULUI

“În această zi, la patruzeci de zile după mântuitoarea întrupare şi Naştere a Domnului nostru Iisus Hristos, cea fără de împreunare bărbătească, din pururea Fecioara Maria, Domnul nostru Iisus Hristos a fost dus în Templu de preasfânta lui Maică şi de dreptul Iosif, după obiceiul Legii celei vechi. Atunci, bătrânul Simeon, căruia îi era făgăduit de Duhul Sfânt să nu vadă moartea până ce nu va vedea pe Domnul Hristos, luându-L în braţe şi mulţumind lui Dumnezeu, mărturisind a strigat: - Acum eliberează pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace! Şi cu multă bucurie s-a mutat după aceasta de la cele pământeşti, la cele cereşti şi nesfârşite.” (Vieţile sfinţilor de peste tot anul)

DESPRE SUB-OAMENI CU Ortega y Gasset

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora.

Omul masă

Conceptul de mulţime este cantitativ şi vizual. Traducându-l fără a-l altera, într-o terminologie sociologică, am descoperi în el ideea de masă socială. Societatea este întotdeauna unitatea dinamică a doi factori: minorităţile şi masele. Minorităţile sunt indivizi sau grupuri de indivizi calificaţi în mod special. Masa este ansamblul de persoane nu neapărat calificate. Aşadar, trebuie evitat a înţelege prin „masă” numai sau în primul rând „masele muncitoreşti”. Masă este „omul mediu”. Şi astfel ceea ce era o simplă cantitate – mulţimea – se converteşte într-o valoare calitativă: este calitatea comună, ceea ce aparţine tuturor şi nimănui, este omul ca om nediferenţiat de ceilalţi semeni şi care repetă un tip genetic.
Omul masă  este golit în prealabil de propria-i istorie, fără măruntaiele trecutului şi, prin aceasta, ascultând de toate disciplinele aşa-zise „internaţionale„. Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, constituită din simple idola fori; este lipsit de un “înăuntru”, de o intimitate inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil. Iar de aici provine permanenta sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are doar apetituri, crede că are numai drepturi şi nu şi obligaţii.
La rigoare, masa se poate defini ca fapt psihologic, fără a mai fi nevoie să aşteptăm ca  indivizii să apară constituiţi în aglomeraţie. Văzînd un individ, putem şti dacă este masă sau nu. Aparţine masei orice individ care nu-şi atribuie valori – bune sau rele – din motive speciale, ci se simte „ca toată lumea” şi totuşi nu-i încercat de nelinişti, ci dimpotrivă, se simte în largul său cînd se găseşte asemănător cu ceilalti. Închipuiţi-vă  un om modest care, încercând să-şi evalueze valoarea, se întreabă dacă nu are vreun talent pentru cutare sau cutare lucru, dacă nu cumva iese în evidenţă prin ceva anume, dar constată că nu posedă nici o calitate deosebită. Acest om se va simţi mediocru şi vulgar, slab înzestrat, dar nu se va simţi „masă”.
Dacă indivizii care formează masa s-ar considera deosebit de înzestraţi, nu am avea aici a face decât cu un caz de eroare personală, şi nu cu o zguduire sociologică. Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, ştiindu-se astfel, are cutezanţa de a afirma drepturile mediocritaţii şi le impune pretutindeni. După cum se spune în America de Nord, a fi diferit înseamnă a fi indecent. Masa nimiceşte tot ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat. Şi este cât se poate de limpede că acest „toată lumea” nu mai înseamnă toată lumea.  „Toată lumea” însemna de obicei unitatea complexă a masei si a minorităţilor dizidente, specializate. Acum, toată lumea înseamnă numai masa.
Toate acestea ne fac să consemnăm două prime trăsături în diagrama psihologică a omului masă actual: libera expansiune a dorinţelor sale vitale, deci a persoanei sale şi ingratitudinea sa funciară faţă de tot ce i-a făcut posibilă înlesnirea existenţei. Ambele trăsături alcătuiesc bine cunoscuta psihologie a copilului rasfăţat… A răsfăţa înseamnă a nu limita dorinţele, a-i crea unei fiinţe impresia că totul îi este permis şi că nu-i este impusă nici o obligaţie. Făptura supusă unui astfel de regim nu are experienţa propriilor sale limite. Tot evitînd orice presiune din afară, orice ciocnire cu alte fiinţe, ajunge să creadă realmente că numai ea există şi se obişnuieşte să nu mai ţină cont de ceilalţi şi, mai ales, să nu considere ca cineva ar putea să-i fie superior. Această senzaţie a superiorităţii faţă de ceilalţi nu putea să-i fie produsă decât de cineva care, fiind mai puternic decât el, l-ar fi obligat să renunţe la o dorinţă anume, să se restrângă, să se abţină. Astfel, acest om ar fi învăţat o disciplină esenţială: „Eu mă opresc aici şi începe altcineva, care poate mai mult decât mine. După cât se pare, pe lume suntem doi: eu şi altul care-mi este superior”… Noile mase se află în faţa unui peisaj plin de posibilităţi şi, pe deasupra, sigur, toate fiind pregătite, la dispoziţia lor, fără a li se cere vreun efort prealabil, aşa cum găsim soarele pe cer fără a fi trebuit ca noi înşine să-l urcăm pe umeri. Nici o fiinţă umană nu-i este recunoscătoare alteia pentru aerul pe care îl respiră, pentru că aerul n-a fost fabricat de nimeni: aparţine ansamblului a ceea ce „este aici”, a ceea ce, cum spunea, „ e natural”, pentru că nu lipseşte. Aceste mase răsfăţate sunt însă suficient de puţin inteligente ca să creada că organizarea materială şi socială pusă la dispoziţia lor, ca aerul, are aceeaşi origine ca şi el, de vreme ce, în aparenţă, nici ea nu lipseşte şi este aproape la fel de perfectă şi naturală.
Lumea organizată de secolul al XIX-lea, producând automat un om nou, a pus în el formidabile apetituri, mijloace puternice şi de tot felul pentru a le satisface – mijloace economice, corporale (igiena, sănătate cu o medie superioară celei din toate epocile anterioare), civile şi tehnice (înţeleg prin aceasta cantitatea enormă de cunoştinţe parţiale şi de eficienţă practică pe care le are astăzi omul mediu şi de care a dus lipsă întotdeauna în trecut). După ce la înzestrat cu toate aceste puteri, secolul al XIX-lea l-a lăsat în voia lui, si atunci, urmându-şi firea, omul mediu s-a închis în sine. Astfel că avem astăzi de-a face cu o masă mai puternică decât oricare din trecut, însă, spre deosebire de cea tradiţională, ermetic închisă în sine, incapabilă să mai ţină seama de ceva sau de cineva, crezând că îşi este suficientă sieşi, pe scurt, nesupusă.
Nu se pune problema să spunem că omul masă ar fi un  prost. Dimpotrivă, cel de astăzi este mai isteţ decât cel din oricare altă epocă, are o mai mare capacitate intelectuală. Dar această capacitate nu-l ajuta deloc; de fapt, sentimentul vag că ar avea nu-l face decât să se închidă şi mai tare în sine şi să n-o folosească. O dată pentru totdeauna, el consideră perfectă acumularea de locuri comune, de prejudecăţi, de frânturi de idei sau pur şi simplu de cuvinte deşarte, îngrămădite în el la întâmplare; şi, cu o îndrăzneală pe care numai naivitatea o poate explica, el încearcă să le impună oriunde.

DESPRE SUB-OAMENI CU LEV ŞESTOV

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi - sub-omul - şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora..

Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane: Unii susţin că omul coboară din maimuţa, alţii ca a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.

DESPRE SUB-OAMENI CU PĂRINTELE SERAFIM ROSE

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi - sub-omul - şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora. 
Primul cuvânt aparţine părintelui Serafim Rose şi este de fapt un mic fragment dintr-o carte scrisă cu 60 de ani în urmă, pe vremea când era doar Eugene Rose, un proaspăt convertit la ortodoxie revenit din infernul pe care îl va descrie în această carte pentru oamenii de atunci şi, mai ales, pentru cei de astăzi : Nihilismul - o filosofie luciferică. Este, de fapt, şi cel care îi dezvăluie numele.

Dar ce înseamnă, mai concret, această „mutaţie”, „omul nou”? Este omul lipsit de rădăcini, fără continuitate, cu un trecut pe care nihilismul  i l-a distrus, materialul brut al visului oricărui demagog; „liberul cugetător” şi scepticul, închişi numai faţă de adevăr, dar „deschişi” faţă de orice nouă modă intelectuală, pentru că nu au nici o bază intelectuală; „căutătorul” unui fel de „nouă revelaţie” gata să creadă în orice este nou, pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el; planificatorul şi experimentatorul, care adoră „faptul”, pentru că a abandonat adevărul, şi care vede lumea ca pe un vast laborator în care el este liber să determine ceea ce este „posibil”; prefăcându-se că este smerit numai pentru a-şi cere „drepturile”, şi totuşi plin de mândria de a aştepta să i se dea totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fără conştiinţă şi fără valori, aflat astfel în voia „stimulilor” mai puternici; „rebelul” care urăşte orice constrângere  şi orice autoritate, pentru că el însuşi îşi este singurul dumnezeu; „omul maselor”, acest barbar de tip nou, „redus” şi „simplificat” la extrem şi capabil doar de cele mai elementare idei, şi în acelaşi timp dispreţuitor faţă de oricine îşi permite să dezvăluie gânduri superioare sau complexitatea reală a vieţii.
Toţi aceşti oameni se revendică de la un unic şablon al „omului nou”, a cărui modelare a reprezentat scopul însuşi al nihilismului. Dar simpla descriere nu înseamnă şi recunoaşterea acestui tip uman; trebuie mai întâi să-i vezi chipul. Şi, de altfel, un asemenea chip a fost portretizat destul de recent; este chipul care apare în sculptura şi în pictura contemporană, care a apărut, în cea mai mare parte, începând cu sfârşitul celui de al doilea război mondial pentru a revela realitatea produsă de  cea mai concentrată epocă nihilistă din istoria umanităţii.
Chipul uman, s-ar părea, a fost redescoperit în această artă; din haosul abstractizării totale ies la iveală forme identificabile. Rezultatul, se presupune, este un „nou umanism”, o „întoarcere la om” care, în mod semnificativ şi spre deosebire de şcolile artistice ale secolului XX, nu este o invenţie artificială a cărei substanţă se ascunde în spatele unui nor al jargonului iraţional, ci o dezvoltare spontană care pare să aibă rădăcini adânci în sufletul omului contemporan. Spre exemplu, în lucrările unor Alberto Giacometti, Jean Dubuffet, Francis Bacon, Leon Golub, Jose Luis Cuevas – pentru a lua un eşantion internaţional  – pare să existe o artă „contemporană” veritabilă care, fără să abandoneze dezordinea şi „libertatea” abstracţiei, îşi îndreaptă atenţia de la tendinţa de evadare către un „angajament uman” mai serios.
Dar către cel fel de „om” s-a „întors” această artă? În mod sigur nu este omul creştin, omul după chipul lui Dumnezeu, pentru că nici un om „modern” nu mai crede în El; nu este vorba nici de omul „simplificat” al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii „evoluaţi” îl consideră compromis şi demodat. Nici măcar de „omul” desfigurat şi denaturat al artei „cubiste” şi „expresioniste” de la începutul acestui secol; chipul uman pe care îl revelează această nouă artă începe acolo unde arta se termină şi încearcă să intre pe un nou tărâm pentru a descrie un „om nou”.
Observatorului creştin, preocupat nu atât de ceea ce avangarda socoteşte la modă şi sofisticat, ci de adevăr, nu-i trebuie multă reflecţie pentru a înţelege secretul acestei arte: de fapt, aici nici nu se pune problema „omului”; este o artă deopotrivă subumană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură inferioară care a apărut („a sosit”, după cum se exprimă Giacometti) din adâncuri neştiute.
Trupurile pe care şi le însuşeşte această creatură (şi în toate metamorfozele se manifestă aceeaşi creatură) nu trebuie să fie obligatoriu în mod violent deformate; aşa cum sunt ele, contorsionate şi deformate, aceste trupuri sunt mai „realiste” decât chipurile umane din arta modernă timpurie. Această creatură, în mod evident, nu este victima unui atac violent; ci, mai degrabă, s-a născut deformată, este o „mutaţie” autentică. Se poate observa asemănarea dintre aceste chipuri şi fotografiile unor copii născuţi diformi de mii de femei cărora li s-a administrat medicamentul Thalidomid în timpul sarcinii; şi în mod sigur nu am văzut încă ultimele „coincidenţe” monstruoase de acest fel.
Dar mai grăitoare decât trupurile acestor creaturi sunt chipurile lor. Ar fi prea mult să spunem că aceste chipuri exprimă lipsa de speranţă; asta ar însemna să le atribuim o anumită rămăşiţă de umanitate de care sunt în mod evident lipsite. Sunt mai degrabă chipuri „reglate” după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienantă, nu inumană, ci „a-umană” . Suferinţa interioară, furia şi disperarea primilor expresionişti apar încremenite în această artă şi delimitate de o lume faţă de care primii moderni au avut cel puţin o relaţie de negare; această nouă artă îşi creează o nouă lume. Omul se reduce la o caricatură a sa; el nu mai este înfăţişat în convulsiile morţii spirituale, devastat de nihilismul hidos al secolului nostru care nu a atentat numai la trupul şi sufletul omului, ci chiar la ideea de om şi la natura umană. Acum toate acestea au fost depăşite; criza s-a încheiat; omul este mort. Noua artă celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor inferioare, subumanitatea.
Ne-am ocupat cu această artă pe o întindere probabil disproporţionată faţă de valoarea ei intrinsecă, dar am făcut acest lucru pentru că această artă este – pentru cei care au ochi să vadă – o mărturie concretă şi inconfundabilă despre o realitate care, exprimată în mod abstract, pare incredibilă. E uşor să respingi drept fantezie „noua umanitate” anticipată de un Hitler sau de un Lenin; şi chiar planurile nihiliştilor respectabili din mijlocul nostru care discută astăzi cu calm despre înmulţirea ştiinţifică a „supra-omului biologic” sau proiectează o utopie a „omului nou” care s-ar putea constitui prin cea mai sumară „educaţie modernă” şi printr-un strict control al minţii, par îndepărtate şi foarte puţin evidente.
Dar confruntându-te cu imaginea actuală a „omului nou”, o imagine brutală şi dezgustătoare dincolo de orice imaginaţie şi în acelaşi timp atât de nepremeditată, consecventă şi răspândită în arta contemporană, eşti prins imediat în capcană şi întreaga oroare a stării contemporane a omului te izbeşte cu o forţă pe care nu o poţi învinge prea uşor.

Biserica si politica

Mareste imaginea.

S-a spus de nenumarate ori ca Biserica nu trebuie sa priveasca spre politica. Si se spune in continuare acest lucru, ca si cand am avea parte de un domnitor crestin, de o constitutie bazata pe revelatia dumnezeiasca sau de un popor dreptcredincios. Asumarea acestei atitudini, s-a intors impotriva Bisericii. Poporul a fost "luminat" de politicienii nostri si a ajuns sa considere sau chiar sa lupte ca nefirescul sa faca parte din normalitate, vezi homosexualitatea. Nu stiu cate proiecte de legi au fost promovate in Parlament impotriva Bisericii, dar imi este din ce in ce mai clar ca acest lucru este in derulare.

Este limpede ca avem o clasa politica improvizata in credinta si spiritualitatea ortodoxa. Nu am vazut niciun om politic care sa afirme "ca ortodox, eu vad lucrurile in acest fel". Si fiind improvizati, politica lor fata de Biserica este nesatisfacatoare.

Cand Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania a afirmat ca Biserica trebuie sa fie pregatita sa se implice electoral in urmatoarele alegeri, multi s-au ridicat impotriva sa. Televiziunile au prezentat aceasta atitudine ca pe un scandal. A fost nevoie de un comunicat al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului, pentru a se inlatura orice confuzie. Ierarhul Bartolomeu Anania a precizat ca Biserica nu face politica si nici nu va face politica, dar isi permite ca din patru in patru ani, cu ocazia alegerilor, sa ajute ca politica tarii sa fie facuta de cei mai buni oameni. Asa ca ea isi va asuma doar rolul de sfatuitor. Si iata ce intelege ierarhul prin sfatuitor: "Alegatorii sunt impartiti in cei care sunt membrii unor partide politice (cu ei nu vom avea treaba) si indecisii. Or, preotul este sfatuitorul dintotdeauna al enoriasilor lui. Si atunci daca aceasta categorie, indecisii, il intreaba pe preot: "Parinte, cu cine crezi ca trebuie sa votez?", el nu are voie sa ridice din umeri si sa spun ca Biserica nu face politica".

Printr-o astfel de atitudine, Biserica nu doreste sa concureze cu partidele. Sa nu uitam ca ea se roaga "pentru unirea tuturor", "ca intr-un gand sa marturisim", asadar ea nu doreste sa-i imparta pe oameni, ci doar sa se exprime in legatura cu calitatea morala a celor propusi spre a ne conduce. Vrea sa fie alesi nu cei ce vor sa stapaneasca, ci cei ce vor sa ne slujeasca. O astfel de masura nu afecteaza libertatea persoanei, caci aceasta poate vota cu cine doreste, este vorba doar de un sfat, iar sfatul poate sa fie urmat sau nu. Nu e o porunca, ar fi si anticonstitutional acest lucru. Asa ca Biserica nu impune, ea doar sfatuieste.

Bineinteles, o astfel de atitudine nu este ferita si de dificultati. Daca avem in vedere ca anumiti clerici au facut politica in functie de varii interese, in timp ce Biserica nu este de acord cu acest lucru, e de la sine inteles ce se va intampla daca Sfantul Sinod ar impartasi punctul de vedere al Inalt Preasfintitului Bartolomeu. Va exista riscul sa apara si alti slujitori care sa-i sfatuiasca pe oameni sa voteze dupa alte criterii decat cel morale. Dar dincolo de erorile care pot aparea, nu se poate ca implicarea Bisericii in sfatuirea credinciosilor in probleme electorale sa nu fie benefica. E bine sa retinem ca niciodata si nicaieri nu a condus poporul. Conducerea a fost in mana politicienilor. Ceea ce doreste Biserica e sa aiba parte de conducatori drepti: "Cand dreptii domnesc, se bucura poporul, iar cand stapanesc cei faradelege, poporul suspina" (Pildele lui Solomon 29, 2).

Adrian Cocosila  

(Text de pe CrestinOrtodox.ro)

Comunicat de presă

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

ALLIANCE OF ROMANIA’S FAMILIES
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
office@alianta-familiilor.ro

CINCI MII DE SEMNĂTURI PE DECLARAŢIA DE LA TIMIŞOARA

Luni, 31 ianuarie 2011: A trecut mai puţin de jumătate de an de la lansarea Declaraţiei de la Timişoara şi astăzi Alianţa Familiilor din România vă aduce la cunoştiinţă că principiile ei au atins sufletul cetăţenilor ţării.
AFR a redactat Declaraţia de la Timişoara, un document care se vrea a fi un reper pentru creştinii din Romania în aceste timpuri dominate de non-valori. Totodată, Declaraţia este opozabilă aleşilor politici şi celor ce candidează pentru a-i reprezenta pe cetăţeni.

Declaraţia de la Timişoara, iniţiată şi redactată de Alianţa Familiilor din România pe 20 martie 2010, cu prilejul conferinţei anuale AFR ţinută la Centrul Areopagus din Timişoara, şi lansată pe 21 august 2010, reprezintă un punct de cotitură în conştiinţa creştinilor români care, dincolo de diferenţele denominaţionale, ţin la valorile fundamentale ale Sfintei Scripturi, ale moralei creştine şi la implementarea acestora în societatea civilă.

La aproape jumătate de an de la lansarea Declaraţiei, ne simţim încurajaţi de reacţiile pe care le-a stârnit aceasta. Avem nevoie de un numitor comun, un element de unitate care să ne permită o focalizare pe implementarea obiectivelor noastre în societate. Conţinutul Declaraţiei a atins sufletul românilor generând, până în prezent, peste 5000 de adeziuni.

„Este un barem încurajator,” a afirmat d-l Bogdan Mateciuc, Director Executiv AFR.

„Declaraţia a avut şi o rezonanţă internaţională, mulţi dintre semnatarii Declaraţiei fiind români din diaspora, dar şi creştini din lumea întreagă. Apreciem această solidaritate internaţională.”

Vă reamintim două dintre punctele prevăzute de prezenta declaraţie, acestea fiind obiective promovate de AFR: protejarea familiei şi respectarea vieţii.

1. Familia întemeiată pe căsătoria între un bărbat şi o femeie este o instituţie
fundamentală a societăţii, creată de Dumnezeu şi expresie a complementarităţii
naturale dintre bărbat şi femeie, a dragostei şi respectului reciproc.
 

2. Dreptul la viaţă, începând cu momentul conceperii şi până la moartea naturală,
este un drept fundamental al tuturor fiinţelor umane.

Ne exprimăm în continuare mulţumirea faţă de cei care au ales să ne susţină în această luptă prin adeziunile deja exprimate şi ne exprimăm anticipat aprecierea faţă de cei ce suntem siguri că se vor regăsi în Declaraţie prin viitoarele adeziuni. Declaraţia rămâne disponibilă pentru a fi semnată pe o durată nelimitată. Îi încurajăm, de asemenea, pe toţi cei ce au semnat-o deja să continue să o dea mai departe pentru a fi semnată.

Declaraţia de la Timişoara este afişată spre semnare online la adresa

http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php.

SUB-OAMENI: Gelu Voican Voiculescu

Neruşinarea oamenilor lui iliescu – după modelul şefului lor – nu are limite. După ce alături de ceilalţi complotişti şi-a bătut joc de această ţară în toate modurile posibile, după ce au jefuit-o vândut-o, ruinat-o, prostit-o, depopulat-o … GVV se dă acum victimă şi vrea bani. Banii cui? Zice el: Ai statului! Dar oare cine e statul? De unde are el bani? De la onorabila sa mamă? Nu, de la noi. Adică, GVV vrea să ne mai ia odată banii.
Dezgustătoare creaturi ies din acest pământ. Chiar şi trolii pe care îi aminteam mai devreme încep să pară prietenoşi şi, oarecum, simpatici.

Ponta, Antonescu&Comp. – Nişte sub-oameni!

Sau, pe limbajul lor, nişte javre ordinare.

Căci cum altfel te poţi numi atunci când înjuri, urli, fluieri, huidui în timp unor festivităţi legate de trecutul neamului?
Şi mai ales atunci când faci toate astea în timpul cântării imnului? De unde poţi veni, unde te-ai născut, cine te-a educat, te-a educat cineva? Câtă mizerie poate să zacă în tine, cât gunoi, câtă scârnă, ca să pui la cale astfel de “manifestări populare” şi să te manifeşti popular astfel?
Nu-ţi place Băsescu, ai ceva cu el, îl urăşti chiar – eşti liber, fă-o. Si huiduie, tropăie, behăie, mugeşte. Dar în alt moment, în alt loc, altfel.
Vrei să fii respectat? Respectă. Unirea nu e a lui Băsescu cum nu a fost nici a lui Iliescu sau a lui Constantinescu. E a noastră. Huidui acolo, înjuri, scuipi, urli – mie îmi faci toate astea! Strămoşilor tăi le faci toate astea! Neamului întreg – care nu se rezumă la cei care trăiesc acum, ci coboară prin secole şi milenii – îi faci toate astea!

Oamenii revoltaţi de ieri mi-au amintit de creaturile întunericului, pământului şi focului din filmul Stăpânul inelelor. (Vă aduceţi aminte, cei care aţi văzut filmul, cât de greţos şi terifiant sugestivă era naşterea acelor făpturi?) Şi de câte ori mă gândesc la ei, şi de câte ori mă voi gândi la ei, de acum încolo, Ponta şi Antonescu îmi vor apărea ca trolii şefi ai armatei trolilor pe care parcă îi văd cum se întrupează
din pământul mâlos.

"Ţara noastră se află sub ocupaţie străină"

Dar noi am deschis porţile - ar putea fi completarea acestui titlu al textului original.
Iată un cuvânt despre adevărul zilelor pe care le trăim. Un text care pune degetul în adâncimea rănii și dă și vindecarea: terapie spirituală. Un text perfect aplicabil pentru România (uitaţi că scrie undeva Grecia) și pe care l-am fi așteptat şi de la BOR

Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia: "Tara noastra se afla sub ocupatie straina".

"CATRE POPOR"
enciclica a Sfantului Sinod al Bisericii Greciei

Ierarhia Bisericii Greciei care s-a întrunit în sedinta ordinara pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia sa se adreseze crestinilor sai, poporului lui Dumnezeu, dar si fiecarui om bine intentionat, pentru a vorbi pe limba adevarului si a dragostei.

Zilele pe care le traim sunt grele si critice. Trecem ca tara printr-o criza economica cumplita care creeaza multora nesiguranta si teama. Nu stim ce ne asteapta în ziua de maine. Þara noastra se pare ca nu mai este libera, ci în fapt este administrata de creditorii nostri. Stim ca multi dintre voi asteptati de la Biserica ce va pastoreste sa vorbeasca si sa ia pozitie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Este adevarat ca ceea ce se întampla în patria noastra este inedit si cutremurator. Criza duhovniceasca, sociala si economica merge mana în mana cu rasturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezradacinarii si distrugerii temeiurilor multor traditii care pana acum erau considerate de la sine întelese pentru viata din spatiul nostru. Din punct de vedere social se opereaza o rasturnare a datelor si a drepturilor, desigur cu un argument evident: masurile acestea le cer creditorii nostri. Declaram de aceea ca suntem o tara sub ocupatie si ca executam poruncile conducatorilor-creditorilor nostri. Intrebarea care se naste este daca solicitarilor lor privesc doar chestiunile economice si de asigurari sau vizeaza si fizionomia duhovniceasca si culturala a patriei noastre.

In fata acestei situatii orice om rational se întreaba: de ce nu am luat mai devreme toate aceste masuri drastice, care astazi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societatii si ale economiei pe care azi le realizam în un mod brutal? Persoanele de pe scena politica din tara noastra sunt, de decenii, aceiasi. Cum au socotit atunci costul politic, stiind ca conduc tara la catastrofa, iar azi ei se simt în siguranta, pentru ca actioneaza de pe pozitia celor care dau porunci? Au loc rasturnari radicale pentru care altadata se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fara împotriviri.

Criza noastra economica, în cuvinte foarte simple, se datoreaza diferentei dintre productie si consum. Intre ritmul lent al productiei pe care îl atingem si nivelul ridicat de viata cu care ne-am învatat sa traim. Cand ceea ce se consuma este mult mai mare decat ceea ce se produce, atunci balanta economica înclina spre partea cheltuielilor. Þara noastra, pentru a face fata, este nevoita sa se împrumute cu speranta ca balanta perturbata se va reechilibra. Atunci cand însa nu se întampla acest lucru si creditorii cer returnarea împrumuturilor plus dobanda, se ajunge la criza si la faliment. Criza economica care chinuie si domina tara noastra nu este însa decat varful iceberg-ului. Este urmarea si rodul unei alte crize, a celei duhovnicesti. Disproportia dintre productie si consum prezinta însa nu doar o dimensiune economica, ci în primul rand este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovnicesti, care priveste atat conducerea tarii, cat si poporul. O conducere care nu a putut sa aiba o atitudine responsabila fata de popor, care nu a putut sau nu a vrut sa vorbeasca pe limba adevarului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relatiile clientelare, numai si numai pentru ca a avut ca scop detinerea puterii. O conducere care în practica se vadeste ca a subminat interesele reale ale tarii si ale poporului.

Si pe de alta parte, un popor, adica noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lasat prada bunastarii, îmbogatirii facile si traiului bun, ne-am dedat castigului usor si înselaciunii. Nu ne-am pus problema adevarului lucrurilor. Revendicarea arbitrara a drepturilor de catre bresle si grupuri sociale, cu o desavarsita nepasare fata de coeziunea sociala, au contribuit în mare masura la situatia de astazi.

Esenta crizei duhovnicesti este absenta sensului vietii si încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adica în instinctul lui egoist. Un prezent fara viitor, fara perspectiva. Un prezent condamnat la plictis si monotonie. Viata a devenit un interval de timp între doua date, a nasterii si a îngroparii, cu un interval necunoscut între ele.

Intr-o asemenea perspectiva, desertaciunea se ia la întrecere cu irationalul si lupta o castiga totdeauna tragicul. Cand te adresezi tinerilor si îi întrebi: "de ce iei droguri, fiule?" si îti raspund: "spuneti-mi dumneavoastra de ce sa nu iau? Nu sper nimic, nu astept nimic, singura mea bucurie este atunci cand înfig injectia si calatoresc (în alte lumi)"; sau atunci cand atragi atentia unui tanar ca luand droguri va muri, iar el îti raspunde cu un zambet tragic: "nu întelegeti ca eu iau droguri, ca sa traiesc", atunci întelegi cat de incredibil de adevarate si de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. In loc deci de sens al vietii noi am urmarit bunastarea, traiul bun, puterea economica. Cand însa nu exista alta perspectiva de viata în afara de consum, cand puterea economica si demonstrarea ei ostentativa devine singurul mod al recunoasterii sociale, atunci diferentierea de restul lumii este singurul drum de viata, pentru ca altfel, daca nu esti imoral, esti prost. Asa au gandit si au faptuit multi, asa am ajuns la diferentierea si de putere, dar si de pozitie în poporul nostru. Intrebarea – dilema lui Dostoievski "libertate sau fericire?" o traim în tot tragicul ei. Am ales bunastarea contrafacuta si am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea tarii noastre.

Astazi omul în mod justificat tremura mai degraba "oare nu cumva i se vor micsora veniturile?", dar nu se nelinisteste pentru deficientele educatiei care îi privesc pe copiii sai si nu se îngrijoreaza de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenta adevaratei crize si sursa crizei economice pe care atat de nemilos o exploateaza actualii "negustori de popoare".

In Sinodul Ierarhiei, noi, parintii vostri duhovnicesti, ne-am facut autocritica, am dorit sa ne confruntam cu responsabilitatile noastre si sa cercetam care este partea noastra de vina în prezenta criza. Stim ca uneori v-am mahnit, v-am smintit chiar. Nu am reactionat direct si la momentul potrivit fata de atitudini care v-au ranit. Negustorii distrugerii relatiei dintre popor si Biserica sa care îl pastoreste au exploatat îndeajuns si în mod pragmatic scandalurile fabricate si au încercat sa destrame încrederea dumneavoastra în Biserica.

Dorim sa va spunem ca Biserica are antidotul consumului ca mod de viata si acesta este asceza. Si daca consumul este sfarsitul, pentru ca este o viata fara sens, asceza este drumul, pentru ca conduce la o viata cu sens. Asceza nu este privarea de placere, ci îmbogatirea vietii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competitie si la medalie, iar aceasta medalie este viata care biruieste moartea, viata care se îmbogateste cu dragoste. Asceza este drumul libertatii, împotriva sclaviei inutilului care astazi ne înjoseste.

Ne nelinisteste situatia Educatiei noastre, pentru ca sistemul educational actual se raporteaza la elev nu ca la o persoana, ci ca la un calculator electronic si singurul lucru pe care îl face este sa îl "încarce" cu materie, neinteresandu-se de întreaga sa personalitate si de aceea copiii nostri cu îndreptatire se împotrivesc. De aceea suntem nelinistiti în privinta proiectului Noului Liceu care se pregateste. Manualele scolare se scriu, într-adevar, cu raspunderea guvernului, dar continutul lor îl vizeaza si pe ultimul cetatean grec, care asteapta de la Biserica sa sa îi faca cunoscut cu putere si glasul sau smerit.

Intelegem ca toate parohiile noastre trebuie sa devina spatii ospitaliere pentru tinerii nostri, asa cum sunt deja destule dintre ele, în care multi tineri gasesc refugiu în cautarea lor dupa sens si speranta.
Stim ca cereti de la noi, pastorii vostri, o Biserica eroica, cu vigoare, care sa aiba cuvant profetic, cuvant pentru tanarul contemporan, nu o Biserica secularizata, ci una sfintita si sfintitoare, o Biserica libera si care sa pastoreasca cu putere. O Biserica care nu se teme sa ia pozitie fata de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent daca împotrivirea conduce la prigoana si martiriu.

Biserica este singurul organism care poate sa stea nemijlocit alaturi de om si sa îl sprijine. Biserica însa suntem cu totii si aceasta este puterea noastra si puterea ei. La unitatea dintre pastori si popor tintesc negustorii de popoare si încearca sa o submineze. Ei stiu ca daca vor "pierde" pastorul, cu usurinta se vor risipi oile si le vor supune. Istoria ne învata ca acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul si înjosirea lui. Intruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoastere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernarii, ci acelora care exploatand guvernarea si ascunzandu-se în spatele puterii lucreaza sa va priveze de speranta. Aduceti-va aminte ca pentru multi specialisti în economie, prezenta criza este fabricata, este o criza care urmareste controlul mondial de catre puteri care nu sunt iubitoare de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvant pentru actuala situatie, pentru ca nu a încetat sa fie si trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate sa îngaduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare sa arate disponibilitate pentru marturisire si martiriu. Stim ca oamenii de langa noi sufera de foame, se afla în saracie, se sufoca economic, deznadejdea de multe ori stapaneste inima lor. Cunoastem acest lucru, pentru ca prima lor oprire în cautarea sperantei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul si lupta noastra este ca fiecare parohie sa devina centrul de unde activitatea pastorala a bisericii locale sa îmbratiseze întreaga societate locala respectiva.
Decizia noastra este sa cream un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmari îndeaproape si de a preîntampina metodic problemele pe care le creeaza prezenta criza. Scopul nostru este sa dezvoltam lucrarea de asistenta sociala a fiecarei parohii, în asa fel încat sa nu mai existe nici macar un om care sa nu aiba o farfurie de mancare. Cunoasteti si dumneavoastra ca în aceasta privinta Biserica realizeaza o lucrare uriasa. Cunoasteti acest lucru, pentru ca multi dintre dumneavoastra sprijiniti voluntar acest efort al parohiei voastre si îl sustineti economic. Va chemam sa stati aproape fiecare de parohia voastra, ca sa ne confruntam împreuna cu aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut si alta data prin saracie si foame, dar a îndurat si a biruit, pentru ca atunci avea perspective. Noi toti putem sa ajutam pe unul si unul pe multi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frica, ci de putere si de dragoste. Cu acest duh, adunati în jurul marii noastre familii, Biserica, scotand la iveala greselile noastre, cautand sensul vietii în dragoste, vom iesi din acest ceas greu.

Ierarhia Bisericii Greciei

(Traducere Mihail Ilie)

Comunismul, revoluția și primul contrarevoluționar al țării: iliescu

Comunismul, revoluția și primul contrarevoluționar al țării: iliescu

Discuțiile de anul acesta despre revoluție par a fi mai complicate - cel puțin pentru că ele au devenit parte dintr-un subiect mult mai vast: capitalism versus comunism. La vechea dilemă - revoluție sau lovitură de stat? - se adaugă rezultatele și concluziile a doi ani de criză care, spre deosebire de perioada anilor 90, vin după o scurtă, dar plăcută, perioadă în care firimiturile unei plăcinți grase, din care s-au înfruptat cei aleși, au părut că ajung și pentru cei care formează „masele largi, populare”. Iată că deodată capitalismul, cel puțin cel românesc, își dezvăluie, ca într-un film horror, fața sa hidoasă, terifiantă. Și brusc, după ce au fost ținute la foc mic în tot acest trecut recent postcomunist, legendele despre binele din timpul comunismului își fac loc în prim-planul memoriei. Oameni care au profitat de strâmbătatea și ticăloșia pe care a fost așezată societatea comunista pentru a o duce numai ei bine, alți oameni care au trăit pe lângă primii, oameni care sunt deprinși a fi dependenți de cineva sau de ceva, oameni care uită, oameni care habar nu au despre ceea ce a fost, oameni care vor să profite acum, oameni cu puțină minte se adună în corul slăvitorilor comunismului. Un cor al egoismului fioros, al iresponsabilității, al iraționalității, al indiferenței, al amoralității și al imoralității.
Că au murit zeci de mii de oameni, poate sute de mii, că au fost chinuiți, urmăriți, împiedicați să-și valorifice potențialul,  că li s-a distrus viața, că au fost deformați, stricați alte milioane, nu contează. Contează doar ca mie să-mi fie bine. Ca găinile dintr-o curte: chiar dacă ar ști că le așteaptă tăierea, ar fi mulțumite atât timp cât ar avea boabe;  și nu ar avea nicio părere despre faptul că în fiecare zi cad capetele a milioane de surate.
Vor comunism profitorii, îi duc lipsa dependenții; vulpile și găinile, lupii și oile. Și oare era chiar așa de bine? Dar cele 12-13 grade din case iarna, dar cozile nesfârșite pentru un pui anemic, dar cartelele, dar magazinele goale, astea ale cui erau?
Ceea ce de fapt îi caracterizează pe toți acești nostalgici este necredința, refuzul lui Dumnezeu, lipsa unei dimensiuni relioase pozitive, întunericul poftelor trupului lor, îngustimea rațiunii lor legată de ceea ce se degradează și piere.
Ceilalți, cei care îl detestă și-l refuză pentru că l-au cunoscut, pentru că îl înțeleg; pentru că ştiu de la cine vine și cui folosește.
Cei care au ca grijă existența celorlalți, cei care cred în Dumnezeu sunt mai puțini în sondaje (dar nu știu dacă în realitate chiar s-au împuținat, s-au acum doar s-au despărțit mai clar apele și ceilalți au răspuns, spre deosebire de alte dăți, cinstit).  Ei de fapt, întotdeauna și oriunde sunt mai puțini, căci e mult mai greu să te gândești la altul în loc să te gândești la tine, să lupți pentru libertate și nu pentru libertinaj, să crezi în Dumnezeu și nu în zeii dorințelor care te stăpânesc.
S-au stins în acești 21 de ani cei mai mulți dintre aceia care au trecut prin pușcăriile comuniste, iar unii dintre urmașii lor (care au încercat sau au fost nevoiți să se integreze în societatea care le omorâse și chinuise părinții), ascunzând în fundul memoriei și conștiinței lor, adevărata realitate, au crescut după noul chip - chipul zilei. Dintre oponenții tineri sau mai tineri, mulți sunt plecați, alții dezorientați pentru că nu au reușit să se adapteze  la această mizerie de „societate capitalistă și democratică românească”, mulți nu știu. Dar descoperă adevărul despre trecut odată cu descoperirea Adevărului credinței și poate că între cei până spre 30 de ani sunt mai mulți credincioși adevărați decât între  cei în vârstă (care sunt mai teatrali și mai exhibiționiști și atunci par mai mulți și mai dedicați) - un sondaj recent pe această temă arată că în timp ce doar  28% dintre cei peste 60 de ani consideră că regimul comunist a fost unul criminal, de acest lucru se declară convinși 44% dintre cei până în 20 de ani și dintre cei între 20 și 39 de ani.
Ceea ce rămâne însă în final din acest trecut nu prea îndepărtat este sângele: regimul comunist a fost un regim criminal, un regim odios, un  regat al întunericului și nimic, nici apartamentul mic repartizat după ani de așteptări înfrigurate - dacă nu aveai pile, nu erai activist, turnător, hoț etc. -; nici locul de muncă care - înafara condițiilor de mai sus. ori a unui sector mai special - nu te lăsa nici să mori, nici să trăiești; nici bucata de pâine așa zis asigurată, nu pot justifica opțiunea pentru o astfel de viață.(Despre capitalismul românesc și despre ce se întâmplă în general în lumea capitalistă am scris cu un număr de luni în urmă așa că nu reiau aici, unde avem o altă temă.)
Coincidență sau nu, cu puțin timp în urmă sunt reînhumați ceușeștii, cărora li se pregătește și un monument.
Coincidență sau nu, tot cu puțin timp în urmă moare Păunescu, prilej pentru 90% din mass media de a-i aduce ode celui care s-a înălțat pe odele aduse celor doi, partidului și comunismului.
Și ultima coincidență sau nu: apare la Mărieș un document care vorbește despre intenția lui iliescu de a-i cruța pe ceaușești. Gura păcătorului iliescu, adevăr grăiește atunci când spune că e o diversiune; numai că e mai subtilă decât se lasă a crede, căci scopul ei nu este de a-l înfunda și mai mult pe sus-numitul, ci de a-l spăla de păcate. Ca poporul să zică: „Iată, săracu, el a vrut să-i scape, da  alții i-a omorât”. Cine alții? Dușmanii, evident! Asta pentru cei care nu au înțeles că ceaușeștii trebuiau să moară cât mai repede ca să nu spună cine era cu rușii și cine erau cei care trăgeau  în populație. Dar cine era cu rușii? Și ai cui erau ăia? Cui i-au folosit? Poporului?
În această atmosferă și un lucru bun: s-ar putea ca în curând să nu mai fie atât de bine, ba să devină chiar periculos să fii revoluționar. Asta l-ar pune într-o situație „inedită” și pe primul revoluționar al țării.
În fine, în ceea ce privește revoluția am mai spus-o - și chiar am să dau în continuare textul scris cu câțiva ani în urmă - Da, a fost revoluție! Mai mult chiar, a fost un soi de 1848 (1989) al României, parte dintr-un nou 1848 (1989-1990), de data aceasta numai al Estului.
Dilema revoluție - lovitură de stat devine fără obiect în măsura în care ne este cunoscut mecanismul oricărei revoluţii, mecanism pe care poate să-l descopere fiecare studiind multele exemple care deja ne stau la îndemână.
Astfel, definiţiile tuturor dicţionarelor vorbesc despre o schimbare bruscă de sistem – economic, social, politic – însoţită cel mai des de violenţă. Mai rar întâlnim că este spontană şi niciodată că este lipsită de organizare.
Pornind de la aceste definiţii şi analizând revoluţiile de până acum (coincidență? - grupate în ultimele trei secole!) putem fixa în pagină caracteristicile generale ale unei asemenea mişcări politice pentru a da un verdict în cazul contestatei Revoluţii Române.
Revoluţiile, spre deosebire de revoltele spontane, întotdeauna locale, au acoperire naţională, sunt minuţios pregătite şi au forţe aliate în chiar sistemul politic pe care îl atacă. Nu trebuie să amintesc decât Revoluţia Franceză, organizată şi sponsorizată, alături de burghezie, de nobilime (inclusiv prinţi ai regatului). care voiau să ia puterea din mâna regelui.  Istoricește vorbind ar fi vorba de două revoluţii suprapuse: una feudală şi una burgheză. În realitate o primă tentativă a unor forțe oculte de a prelua puterea în numele poporului, (până în cel moment, și chiar după el, până la sfârreal (vizibil sau nușitul primului război mondial, deținătorii puterii erau vizibili și îndrituiți la aceasta de averea, rangul lor, meritele familiilor etc.) tipar folosit cu fidelitate în toate celelalte revoluții și devenit esența așa-numitelor societăți democratice ale zilelor noastre.
La rândul lor, cele două clase sociale/forţe revoluţionare şi-au extras şi forjat ideile, modelele, principiile şi planurile de organizare şi de luptă din mediile lojilor masonice, care depăşiseră la aceea vreme, în Franţa, numărul de o mie. Tot acestea au fost și cuiburile în care s-au format complotiştii.
Ajungem astfel la o altă caracteristică: revoluţiile au grupuri de organizare şi comandă pe mai multe nivele, între care doar unul este centrul real,  (vizibil sau nu), iar celelalte centre sunt doar aparente. Aceste forţe revoluţionare cooperează între ele, direct şi indirect, până la răsturnarea vechiului regim. Ulterior, centrul real digeră, dizolvă, sau elimină brutal celelalte centre.
Şi, în toate revoluţiile există şi factorul extern – ce alt exemplu mai bun, pentru aceste ultime trăsături decât pregătirea revoluţiei din Rusia şi, de aici, revoluţiile socialiste ca produs de serie care au urmat pe tot globul.
Între elementele definitorii ale unei revoluţii, nu cel din urmă, este cel al războiului civil declanşat de cei care urmăresc ca o ideologie să se aşeze, sau să se reaşeze, în lume. Revoluţiile au nevoie de sânge, de victime, de spectacole terifiante, care să zdruncine sufletele şi convingerile, pentru ca o altă realitate – prefabricată – să se impună. Povestea cu revolta spontană a întregului popor nu este decât o gogoriţă menită să mascheze adevăratele mişcări şi să asigure legitimitate noilor conducători. Revoluţia nu este altceva decât un complot care se acoperă cu, şi utilizează pentru a reuşi, nemulţumirile populaţiei.
Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revoluţii şi aplicând această grilă peste cele petrecute începând din 16 decembrie 1989, putem spune că şi în România am avut o revoluţie cu toate centrele de comandă interne şi externe necesare, cu lovitură de palat şi armată, cu înfruntarea ideologiilor, cu complotiştii şi profitorii care, pentru a se legitima până la capăt, au utilizat revolta maselor şi crima. Este absolut adevărat că ieşirea oamenilor în stradă a fost sinceră, dar mai mult instinctivă și imitativă, anarhistă, decât conștientă și asumată. Și oricum, aceasta nu s-a întâmplat decât după ce a fost creată conjunctura, a fost aprinsă scânteia, care a dat semnalul şi i-a încurajat, și au fost aruncați în scenă figuranții. În plus, și în contra planurilor şi aşteptărilor organizatorilor, acţiunea maselor a fost paşnică (amintiţi-vă lait-motivul „Fără violenţă!”); sentimentul predominant nu era ura împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului, cât bucuria, amețeala ieșirii din cușcă, beția aerului tare dinafara acesteia.

Sorin Ovidiu Vântu – terminatorul

Nu am aproape nicio îndoială că soarta psd/ului va fi extrem de complicată – cum de altfel a și fost în ultima vreme. S-au certat? Se vor mai certa? Au plecat unii? Vor mai pleca? S-a rupt? Se va mai rupe. Și în final? Cine știe, poate vor scăpa, poate nu. Așa cum au mai scăpat și alții: vii dar fără viață poilitică, cu nume, dar fără existență.
Și de ce toate astea? De unde? Care este cauza încurcăturii de mațe cu dureri mortale de cap?
Ele sunt mai multe; și sunt de demult. Le știm cu toții, așa că nu le voi aminti. Dar trebuia ceva care să le unească, care să transforme slăbiciuni separate într-o molimă grea. Și acel ceva a fost, este și va fi (îndrăznesc să spun) pentru psd, așa cum a fost și pentru alții: Sorin Ovidiu Vântu – zis și sov.
Se discută iarăși de vizita lui Geoană la Vântu. Este că, fără această vizită, totul ar fi arătat acum altfel pentru psd: Geoană președinte de țară, Vanghelie, președinte de partid (sau poate nu?), guvern psd-pc-udmr susținut de pnl sau guvern psd-pnl-udmr susținut de toată presa, Băsescu refugiat în Georgia, Boc refugiat printre eschimoșii de aceeași altitudine cu el, mă rog totul ar fi fost pentru psd violet de bine și nu violet de rău.
Și de ce nu e așa?
Simplu, pentru că a intervenit sov care a vrut să dea o mână de ajutor. Pe care Geoană a accepta-o neștiind cu cine se înhaită: cu un terminator politic de marcă și cu pedigree.
Care pedigree?
Păi să vedem victimele:

PAR/UFD – partidul în care a fost adus de Vosganian, pe care l-a susținut, de la un moment dat, financiar dar mai ales cu soluții strategice și tactice falimentare, că de, cine plătește comandă, împrăștiat în cele patru zări și scurs cu picătura în pnl.
PNȚCD – partidul cu cei mai mulți lideri de marcă care îl vizitau și care a beneficiat, probabil, copios de sfaturile și ajutoarele lui, devenit un coșmar, o fosilă pe sfert vie devorată de hiene de mâna a treia, un paraplegic 100%.
Emil Constantinescu – președintele al cărui sponsor solid (poate cel mai solid?) a fost în campanie, eșuat lamentabil de la autoalocata calitate de “lider regional” la aceea de țuțer veninos pe la televiziunile de mogul.

La “si alții” sau “la daune mai mici”:
PNL – care a avut legături mai puțin consistente, a fost salvat în ultima clipă de venirea lui Stolojan și mai ales de sinuciderea politică a ufd-ului pe care Vosganian și Iorgulescu l-au dus înaintea alegerilor din 2000 la nefireasca și împotriva naturii alianță cu pnțcd-ul muribund.

Și ghici cine nu a primit bani de la sov (după cum acesta afirma prin 2000)?
Păi cine a dus-o tot mai bine de atunci încoace? Cine a presat pentru comisia parlamentară de anchetă în dezastrul FNI-CEC?
PD-ul.
Nu-i așa că e mai mult decât curios, interesant, întâmplător?!

Așa că, cu psd-ul, rămâne cum am stabilit. Asta dacă n-or face vreo sfeștanie la sediul central, nu se vor pune cumva pe post, pe rugăciuni, pe molitve, spovedit și împătășit…
Dar despre asta n-am nicio teamă: de oricâte ar fi în stare dracul chiar până acolo nu poate ajunge.

Am greşit faţă de Ion Iliescu - nu e comunist, e activist

Am greşit.
Am greşit chiar grav, atunci când am spus despre Ion Iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de idealist, un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie.
Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “Iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, Iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
Citind deunăzi despre şedinţa iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui Ion Iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui Geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: Ion Iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, Ion Iliescu a rămas tot un activist, un funcţionar credincios şi devotat partidului ajuns până către vârful acestuia şi apoi prăvălit de acolo, undeva pe un tăpşan. Ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, Ion Iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
Dar chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, Ion Iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată el a criticat pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu oamenilor, nu viitorului lor.
Aruncat de Ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).

Iar în ceea ce priveşte presupunerile pentru ce mai este încă acolo, deşi creaţia sa politică nu a funcţionat aşa cum ar cere-o principiile comuniste, am două variante:

1. Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi mai ales la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
2. Deşi aparent este aşa, în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist).

Jurnal politic – un partid trist și unul balonat

PDL – Un partid trist

Nu aveţi acestă senzaţie? Nu vi se pare pdl-ul o copie tristă, anostă, prăfuită, fără umor, a psd-ului (tot aşa cum pnl-ul este o copie ilariantă a aceluiaşi)?
Ca şi psd-ul strânge rândurile în jurul corupţilor, se jertfeşte pentru naţiune prin intermediul jerfirii pentru sine, minte, abureşte, luptă împotriva luptei contra corupţiei, luptă pentru un stat la cheremul activiştilor lui de frunte de la centru sau din ţară, aduce în prim plan personaje dubioase, adesea aproape analfabete, imorale, amorale, mediocre, semidocte, sfertodocte, laşe, hoaţe, triste; riţe, fălci, plăcinte, solomoane, bercene, budane… dar îi lipsește măreția celuilalt, anvergura sa aproape mitologică. Nu că răul ar fi înfinal mai mic dar nu are ștaif.
Apărarea lui Riţi şi de parlamentari ai celorlalte partide arată că şi pdl-ul este gata să-i apere pe alții ceea ce, cu siguranță, a și făcut. Devierea ideologică în cazul ordonanței creditelor este un indicator clar al devoțiunii parlamentarilor pdl față de leul românesc și euroiul european.
Îmbrâncit din spate de Traian Băsescu, șutuit uneori de acesta, împănat de președinte cu căteva cireșe pe care tortul pietrificat refuză să le primească, pdl-ul e ca un stomac constipat dureros pentru trupul (poporul) care îl suportă.

PSD-ul are un stomac balonat

Imaginați-vă că sunteți la o cursă, alergați prost dar, pentru că ceilalți aleargă și mai prost, aveți șansa de a termina pe primul loc și de a înșfăca premiul cel mare: cel puțin patru ani de masă îmbelșugată, fără griji, fără insomnii. Și când totul mergea (prost dar) bine se întâmplă nenorocirea: bacteriile fermentează, stomacul se revoltă, diareea este gata să explodeze și nici măcar o budă nu e prin preajmă.
Cam asta e ceea ce se întâmplă acum acolo, la psd. Bacteriile au primit o aspirină în loc de antibiotic. Iar la anul, tocmai când ar trebui să arate mai fercheș, mai proaspăt și mai viril la încălzirea cu public pentru finala din 2012, psd-ul are toate șansele de a căuta disperat un tufis în spatele căruia sa se ascundă cu nădragii în vine, pătați și urât mirositori. Și știți cine este de vină pentru ceea ce se întâmplă acum: Vântu. Sorin Ovidiu Vântu zis și sov, un soi de terminator politic, mult mai năucitor decât era pe vremuri eroul de benzi desenate cu teroriști și mineri, nimeni altul decât: Ghinion Iliescu.
De ce? Vă voi povesti mâine.

Punem pariu că psd nu ajunge la guvernare?

Sau, în cel mai bun caz ajunge ca o mâna a doua?

Voiam să pun această întebare mâine, dar evenimentele au luat-o înainte, aşa că ea a devenit de actualitate. Şi o pun acum, deşi nu voi dezvolta mai mult subiectul în acest moment.

Când, acum câteva ore, am scris “Ponta pe făraş” nu citisem (aflasem):
- despre determinarea lui Geoană de a nu se opri din a spune adevărul (Care adevăr? Sau al cui? Vom vedea!)
- despre reuniunile secrete de la psd
- despre scrisoarea deschisă a celor 26 de parlamentari semnată – printre alţii – de Hrebenciuc (Iată că Viorel mi-a răspuns, căci tocmai întrebam de el. Aşa că încă o întrebare: – Domnu’ Viorel e nasol în tranşee? Sau se întrevăd zorii unor zile mai bune? Păi un om de valoarea dumneavoastră să facă piaţa pentru nepoţei?)

Aşa că, dinspre psd, se anunţă vremuri interesante. Se pare că sărmăluţele şi porcuşoru vor cam sta unor în gât. Şi să te ţii mobilizare pe poziţii. De exemplu, ia să vedem, care – înafară de nazistu’ de Constanţa – mai pleacă spre tărâmuri exotice. Mai punem un pariu?

Suspectă şi tăcerea Bunicuţei? Alo, domnu Iliescu! Ce mai face băiatu’ ăla bun al dumitale, Oprescu, parcă? E la încălzire?
Şi era să uit. Unde este Care este?

Mai am o mie de întrebări interesante dar le mai las şi pe mâine. Când psd-ul ne va dărui – sper – o altă zi plină de satisfacţii.
Şi când, dacă îmi vor lăsa timp psdii aş vrea să vorbim puţin şi despre Vântu.

Jurnalul politic al zilei: Ponta pe făraş, Antonescu pe antene, Voiculescu – înger, Boc – copil

Ponta pe făraş

Nici eu nu credeam, atunci când am făcut-o, că profeţia privind gravele daune de care este potenţial capabil omul de faţă al socialist-capitaliştilor, se poate împlini aşa de repede: atenţie, zic se poate, nu e încă bătută în cuie. Dar sunt câteva date care indică că Victor Ponta nu se simte prea bine în fotoliul de preşedinte psd: seria de gafe recente, loviturile de la aliatul moştenit, Antonescu, lupta cu Geoană ne aduc, pe diverse paliere, date în acest sens.
Să-ţi dai cu stângu-n dreptu atunci când părea că alergi singur spre finiş e dovadăp de mare strategie – abureşti adversarul, nu?
Să reuşeşti să te plasezi în trena liberalilor în diverse iniţiative şi chiar să rămâi în ofsaid e o altă dovadă de măiestrie politică.
Aşa după ce, în faţa repoziţionării parţiale a şefului liberal, a unor evenimente mai mici sau mai mari de pe piaţa românească de zarzavat politic, la care nu ai prea avut ce spune, sau o ţii maţu gaia cu Băsescu care este de vină pentru toate (ştim că Băsescu e dracu, că doar ne-ai spus-o, dar chiar aşa drac să fie?) vii mata şi te iei la harţă ca o ţaţă cu o altă ţaţă, nu cred că este exact ceea ce pe vechii şi vajnicii activişti centrali şi judeţeni îi face foarte fericiţi (Poate doar pe sforari. Alo, domnu’ Hrebenciuc se aude? Ce mai faceţi, care mai e cursul?) Probabil şi pentru că simte această nemulţumire şi pericolul unei contralovituri a celuilalt .p… vorba lui Iliescu, glasul ferm al lui Ponta se mai aude doar în lupta cu Geoană.
Pe undeva probabil că nişte ruguri se pregătesc şi dacă liberalii se mai apropie mult, prea mult, până la a nu mai avea nevoie de aliatul psd vor fi şi nişte jertfe umane.

Unde linge Antonescu se albeşte "antenili"
Care a apărut alături celelalte antene, de firmele şi fundaţiile voiculescu din condensarea picăturilor de ceaţă.
Nu am să vin să zic că se întorc în mormânt strămoşii liberali – pentru că mulţi dintre ei au fost cel puţin la fel de lipsiţi de scrupule şi avizi de putere ca şi adunătura de vlăstare actuale între care cel dintâi este Crin. Dar să fii atât de puţintel la minte încât să ne crezi atât de proşti şi uituci, atât de sinistru de amoral şi atât de disperat să fii şi tu puţin preşedinte, şi astea toate într-o carcasă de profesor de istorie care, în principiu a citit măcar o altă carte de istorie a României decât cea a mult iubitului şi stimatului, este, chiar şi pentru cele mai îndepărtate limite ale bunului simţ, prea mult.
Antonescu a descoperit criteriul măsurării valorii publice a unui personaj: contestarea. Şi pentru că Voiculescu, securistul care alături de alte nume grele de astăzi, a haiducit în folos propriu averea poporului, întrupare a uneia dintre formulele cele mai degradante ale firii umane, expresie a tot ceea ce poate fi contestat sistemului comunist (aflat la mii de ani lumină în spatele expresiei activiste Iliescu, care măcar era un comunist cât de cât convins, deci cât de cât sincer) nu este astăzi contestat de masele largi populare, căci nu taie salariile şi pensiile ba le mai dă şi antene, liberalul îl albeşte. Adică ne propune să uităm.
Să minţim, să ne minţim. Sau, dacă nu ne convine, să ne tragem un glonte în cap.
Ba chiar, îi descoperă calităţi. Iar mâine-poimâine, după ce-i va declara iubirea, probabil, se vor şi căsători. Iar nunta se va face, bineînţeles, la televiziune, la ea fiind invitat, ca să dea daru’, tot poporul.
Punem pariu că, la o adică, dacă se cere, pentru Antonescu chiar şi Ceauşescu e bun. Şi să fiu sincer ar avea dreptate măcar într-o privinţă: Voiculescu este chiar şi la nişte ani lumină în spatele lui Ceauşescu.
Nu am spus nimic despre Băsescu şi Boc. Păi ce să mai spun că ei sunt contestaţi.

Boc e un copil care vrea să-şi depăşească copilăria (ba uite că spun)
Şi de aceea îşi taie indemnizaţia pentru copil. Să-l trimită şi pe el mama lui în viaţă. Să-l mai lase singur acasă 1, 2, 3 … Să înjure, să spună măscări, să fumeze şi altele.
De ce e mai bine să primească mamele indemnizaţii doar un an în loc de doi, nu ne spune. Ce economii extraordinare se fac nu ştim. De ce este mai important să rămână indermnizaţia variabilă până la 4000 de lei – cînd ea este doar un ajutor pentru o perioadă critică şi nu un drept rezultat în urma cotizării fiecăreia cu sume echivalente – şi nu să fie 600 sau 700 sau 800 pentru toate mamele (de exemplu, eu, care plătesc tot felul de biruri statului din care statul plăteşte ajutoarele, vreau să le dau tuturor la fel), iar nu ştim. De ce nu vrea domnu’ Boc să se gândească şi la ce este mai bine pentru generaţiile viitoare – mai mult timp petrecut alături de mamă sau mai mult timp aruncat de o bonă în faţa unui televizor care urlă pentru a acoperi plânsetul disperat al copilului – domnu Boc nu ne spune. Să înţelegem că el nu a fost iubit şi a fost crescut de străini?
Domnu Boc a făcut dreptu’. Dreptul, fără o construcţie morală aşezată pe un fundament religios, este cel puţin anost şi înşelător, un fel ne nisip mişcător fără suflet, după cum vedem din calitatea justiţiei actuale. Dar poate a avut totuşi şi un profesor care a gândit, care a avut suflet, care i-a transmis şi altceva decât: Student, repetă după mine. Că asta era la armată.
Domnu’ Boc, trezeşte-te! Acesta nu este un vis.
Dacă eşti prim-ministru nu înseamnă că trebuie să fii robot, fii, dacă mai poţi om. Atunci şi numai atunci vei fi cu adevărat şi prim-ministru.

O dilemă juridică

Judecătorul avea în acea zi o dilemă pentru care nu putea să fie invidiat: în cazul ministrului de la mediu trebuia să aleagă între a face pe plac ori primului ministru, ori preşedintelui. Era cu totul altfel la interlopi sau la alte cazuri din mafia politico-economică la care singura dilemă era dacă nu cumva a cerut prea puţin şi eventual dacă nu urma să fie tras în piept cu tranşa de după pronunţarea sentinţei. Fuseseră cu toatele cazuri care adăugaseră multe zerouri averii sale bine mascate – cum crezuse până la acest dosar. Dar nu suficient, pentru că primise şi de la unul şi de la celălalt ameninţări clare legate de cazurile blătuite, banii încasaţi şi destinaţiile lor. Iar unul dintre intermediari era deja arestat. Aşa că..
Aşa că, până una alta, de supărare, pe toţi cei judecaţi în ziua aceea îi condamnase, fie că erau vinovaţi, fie că erau nevinovaţi.

În numele democraţiei

Facem răul, în numele binelui,
Distrugem, în numele evoluţiei,
Minţim, în numele adevărului,
Închidem, în numele libertăţii,
Despărţim, în numele fraternităţii,
Jefuim, în numele egalităţii,
Omorâm, în numele vieţii,
Terorizăm în numele democraţiei.
Si toate astea pentru că suntem civilizaţi.

Miniştrii eroini

Pentru că poporul bugetar  – între noi fie vorba, în mare parte sedus de frumoasele fete ale vrăjitoarei, Lenea, Corupţia şi Grosolănia – voia mai mulţi bani, vitejii miniştri şi neînfricaţii parlamentari au ieşit cu pieptul dezgolit în faţa lui şi i-au spus:

- Măi copii, vouă numa' la bani vă e gândul? Da’ ţara? Da’ viitorul copiilor voştri? Da’ viitorul omenirii? Uite, noi renunţăm la salarii, căci nu pentru ele suntem aici, şi, vorba politicianului onest, aşa să ne ajute Dumnezeu!

Şi Dumnezeu – sau poate altcineva? – i-a ajutat de fiecare dată şi astfel, serie după serie, unii chiar în mai multe serii, când ei au încetat să mai fie miniştri, deputaţi şi senatori s-au trezit de două, de nouă, chiar de nouăzeci şi nouă de ori mai bogaţi.
(Iar pentru că au fost cuminţi, tot acela le-a ajutat şi pe neînfricatele căpetenii ale trupelor de sindicalişti cât şi pe, de acum, soţii Lenei, Corupţiei şi Grosolăniei.)

În sufletul pivniţei mele (o poezie)

(Prima pe care am scris după mulţi ani şi pe care o aşez aici nu pentru că ar fi ea vreo minune, ci pentru că mâine e Duminică şi pentru că trăim o lună a Minunatei Naşteri, care poate să fie şi cea a minunatei noastre renaşteri. Şi pentru că e un timp al cântecului şi al poeziei.)

Prin ochiul pivniţei mele
te văd adesea trecând
cu pasul acela din Lună
cu care cobori pe Pământ.

În ochi ai atâta lumină,
în mâini ai atâta cuvânt,
în trup timpul cântă, spirală
pe care cobori pe Pământ.

În sânul tău bolta se-ntoarce
şi se dezmiardă în vânt,
în pântec tresaltă sfioasă
dorinţa de-a fi pe Pământ.

În sufletul pivniţei mele
aş vrea să cobori lunecând,
să-l scoţi curat în lumină
şi să mă naşti pe Pământ!

 1 Decembrie - Rugaciunea lui Nicolae Iorga pentru Romania

   Pentru ca este ziua nationala, pentru a da o urmare celor scrise in ultimile zile si pentru a arata ca nu sunt nici primul nici singurul care vede astfel lucrurile reiau un scurt text al lui Iorga pe care l-am mai amintit pe acest blog.   

       "Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
        

          Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine! 
                                                                                                  
                                                                                  Amin !"
                                                                                    
                                                                       NICOLAE IORGA