miercuri, 16 februarie 2011

Jurnal sentimental - Jeffrey Franks, prim-ministru!

Un vechi prieten, care bloguieşte la Braşov, şi al cărui blog îl găsiţi în blog roll, Ioan Avram, are astăzi un text despre cum a ajuns Jeffrey Franks - de fapt, FMI-ul - prim-ministru, şi chiar guvern al României. Un lucru, dacă nu bun, măcar necesar până la un moment dat - reducerea risipei -, prost în continuare - lipsa unei viziuni a relansării. (Pentru cine nu a citit, şi sunt sigur ca sunt destui, recomand minunata carte a lui Michael Ende, MOMO, în care veţi regăsi o imagine extraordinară a FMI-ului şi a zonei pe care acesta o reprezintă - nu, nu este o carte de economie, ci o poveste despre zilele noastre). M-am apucat să comentez si în loc de câteva rânduri au ieşit mai multe. Şi în loc să vorbesc despre dl. Franks, am vorbit despre noi. Nu sunt noutăţi dar poate foloseşte să ni le amintim. Mereu. Iată comentariul (s-ar putea să-l mai împănez):

Problema, cu adevarăt, nu este la dl. cenușiu, ci la noi care nu reuşim de atât amar de ani să avem o viziune către unde să meargă ţara asta. De ce nu o avem: pentru că nu ne interesează, pentru că e prea complicat, pentru că nu avem atâta minte, pentru că chiar dacă o avem, e ocupată cu bunăstarea personală, pentru ca suntem mici, mici de tot, răi si urâţi. Nişte lighioane scârboase şi dizgraţioase, asta a populat, majoritar, spaţiul politic românesc. 
Este tot atât de adevărat ca ei s-au extras dintre ceilalţi, adică din ceilalţi 99,9999%. Nu vreau să zic ca suntem aşa cu toţii, dar vreo 75-80% cred că tot suntem. De aceea, în nişte texte mai vechi de pe blog am şi scris despre posibila "dispariţie a românilor ca neam, ca popor". 
Cred ca aceasta teribilă situaţie se trage în primul rând de la descreştinarea noastră, de la îndepărtarea de Dumnezeu. 
Şi nu numai o cred, sunt sigur - o ştiu de la mine, de la schimbările pe care le-am suferit pe măsură ce încercam sa păşesc pe acest drum: nu mai poţi face ce vrei tu cel pornit pe "să-mi fie mie bine, aici şi acum", sau numai ce vrei tu, începi, încet-încet, să faci ceea ce trebuie pentru a trăi, a "funcţiona", a exista armonios alături şi faţă de ceilalţi. Ceea ce a lipsit şi lipseşte de la politicienii noştri.
Din nefericire,  aceasta transformare e rar peste noapte; de fapt e lungă, e continuă, e grea, e cu suişuri şi coborâşuri.
Şi tot din nefericire, cei mai mulţi nu au nicio apetenţă pentru această cale, chiar daca se declară creştini.
Din fericire, văd mult mai mulţi tineri care au plecat cu hotărâre pe acest drum, cu o deschidere adevarată - nu mimată, nu superstiţioasă şi de fapt, tot egoistă, cum e adesea la cei mai în vârstă, sau în vârstă - cu sete de adevăr, cu prea plin de dragoste şi cu o simplitate fireascsă, nu jucată.
Am încredere în ei, nu că vor ajunge în guverne viitoare - sunt încă prea puţini, nu vor putea de ceilalţi -, ci că vor reuşi să păstreze legătura cu trecutul şi că vor duce mai departe o "marcă originală" românească. De fapt singura care merită branduită în toată această lume.
Şi poate că într-o zi vor constitui şi o masă critică care să aducă cu adevărat schimbarea. O schimbare mult mai profundă.

Iar în ceea ce-l priveşte pe domnul din titlu şi instituţia cămătăreasco-politică pe care o reprezintă, ei nu fac decât ceea ce noi le permitem să facă: am putea să le alegem doar pe cele bune, dar e greu, e atât de greu să ştii şi să ai voinţă politică să faci pentru ceilalţi!

marți, 15 februarie 2011

Jurnal sentimental - Vântu, prim-ministru!

O variantă care încă nu a apărut pe piaţă. O lansăm noi. Ca să mai fie una între celelalte din toată gama: fanteziste, hazoase, ridicole, auto-mutilante, mai bine ăsta..., monstruoase, groteşti. Dar înainte de a o pune în pagină să mai vedem alte două discutate posibilităţi.

Isărescu, prim-ministru?

Varianta fantezistă.
Nu cred. Îmi amintesc cât de greu le-a fost ţărăniştilor şi lui Milică să-l convingă în 2000. Şi sincer, nici acum nu ştiu cu ce "l-au convins". Probabil că l-au păcălit cumva, l-au strigat în pragul uşii, Isărescu s-a întors, un gest firesc - a pus mâna pe tocul uşii şi atunci un ţărănist ascuns pe acolo, pac! a închis-o şi i-a prins degetele!?
Şi, oricum, nu ar putea face altceva decât să strângă mâini (în mâna sa, fireşte) pentru că majoritatea năbădăioasă de acum ar deveni cu adevărat turbulentă faţă de măsuri de normalizare a vieţii şi activităţii statului român.


Voiculescu, prim ministru!

Variantă monstruos-grotească.
Cea mai urât mirositoare, cea mai infectă şi infecţioasă, metastaza în toată înfiorătăciunea (!) ei.
Asta ar putea veni în secvenţa: Băsescu suspendat - cu tropăitul actual al unei părţi a pedeleului, n-ar fi de mirare; Geoană, preşedinte interimar (şi apoi - cu mari şanse, vă asigur - preşedinte pe bune) îl numeşte prim ministru pe Ponta? Poate mort, când cu pesedeu 3/4 la picioare mult mai bine i-ar veni cu unchiu voiculescu ca să aibă 4/4.
Da, veţi zice, apropo de Geoană preşedinte ales, da voiculescu este frate cu antonescu! Iar Geoană îl iubeşte pe Antonescu! Ei sunt deja o familie!
Adevărat! Numai că atunci când te vezi cu sacii în căruţă lucrurile se schimbă. Şi s-ar putea să-i placă mult mai mult cu prima iubire de care îl leagă şi nevăzute fire moscovite şi altele... şi să-l prefere pe Geoană preşedinte.

Şi acum decesul (fie cu Antonescu, fie cu Geoană):  
V-aţi închipuit, imaginat, coşmarizat etc. vreodată ca pelticul, sâsâitul, guşatul, turnătorul, securistul, tâlharul, anostul, ofticosul, infecţiosul, acest Varan de Komodo al României, să ajungă să aibă oficial toată puterea în mână? Să facă ce vor muşchii lui şi să şi apară la televizor ca să ne certe, să ne dea sfaturi, să ne deschidă şi să ne închidă emisiunea? 

Vântu, prim ministru!

Variantă grotească.
Cum s-ar ajunge la ea? Simplu: Geoană se duce la Vântu la Spa şi între masaje, duşuri scoţiene, sauna, creme întineritoare, tinere binefăcătoare, ar uita de voiculescu şi l-ar pune pe vântu, prim ministru. Că dacă a riscat el odată preşedinţia, poate risca şi prim-minsteriatul useleului!


Varanul de Komodo - Cu toate ca o atare specie de varan nu secreta venin, muscatura sa este mai temuta decat cea a serpilor veninosi. Pe langa faptul ca varanul de Komodo este cea mai mare soparla din lume, atat bastinasii cat si cercetatorii au motive serioase sa se teama de teribila reptila. Dieta acestor soparle uriase este compusa in principal din cadavre aflate deja in proces de descompunere. Prin urmare, saliva varanilor este, la propriu, un cocktail de bacterii mortale. Saliva reptilelor contine peste 50 de tipuri de bacterii dintre care 7 prezinta un potential septic foarte ridicat, iar pentru 4 astfel de bacterii nu exista antidot.       (Sursa: Agenda.ro)

luni, 14 februarie 2011

Cu Savatie Baştovoi despre:

 POST ŞI LIBERTATE
Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?   (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Nu uitaţi "Fenomenul Piteşti"!


Mîine este lansat Proiectul "Fenomenul Piteşti" 

Marţi, 15 februarie, de la ora 18.00, va avea loc lansarea oficială a Proiectului „Fenomenul Piteşti”, în Aula Magna a Facultăţii de Drept (Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 36-46; staţia RATB – „Facultatea de Drept”, staţia metrou – „Izvor”). Vor participa: Sorin Lavric (scriitor), Ioan Stanomir (IICCMER), Cristian Filip (Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca), Nicolae Mărgineanu (regizor), Alin Mureşan (istoric) şi supravieţuitori ai închisorilor comuniste. În cadrul evenimentului vor fi proiectate imagini din documentarul „Demascarea” şi capturi din site-ul www.fenomenulpitesti.ro. De asemenea, doritorii vor putea achiziţiona filmul „Demascarea”, cartea „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” (ediţia a II-a), pachete carte+film şi tricouri personalizate, toate la preţuri promoţionale.

duminică, 13 februarie 2011

Smerenia (Duminica Vameşului şi a Fariseului)

Pregătirea pentru Postul Paştilor

... Pericopa evanghelică din această duminică ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, care consideră că se supune tuturor cerinţelor religioase. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei pe care o reduce astfel la detalii exterioare şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dă la templu. Însă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu.
Dacă există o calitate morală desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Smerenia – fie individuală sau comună, etnică sau naţională – este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat. Chiar şi bisericile noastre, nu sunt ele îmbibate cu acelaşi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice faptă bună”, tot ceea ce facem pentru Biserică să fie cunoscut, lăudat, să fie mediatizat?
 (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal sentimental - Ponta, acest Harry Potter românesc

După cum descoperă el dracii, blestemele, elementele malefice în general, nu vi se pare că Ponta aduce mai curând cu Harry Poter decât cu Titulescu? Trec adesea pe lângă statuia socialistului de altă dată şi în timp ce aceasta mi se pare tot mai reală, Victoraş îmi pare tot mai ireal.

Jurnal sentimental - Patriciu face şi desface useleul

Patriciu înlocuit?

Pentru că cel alt motiv l-ar face pe suporterul şi artizanul apropierii şi cooperării liberalo-pesediste, pe campionul ei, am putea spune, să se manifeste doctrinar şi să îşi declare neîncrederea în social-liberalism?
Când USL-ul, zice P&A, e doar o alianţă social-liberală construită din motive pragmatrice şi nu de doctrină, adică, domnule Patriciu, o alianţă între socialişti (!?) şi liberali (!?), după cum pretind ei că sunt?
Şi când social-liberalismul, zice marx-engels-lenin- voiculescu, era doctrina partidului conservator înainte de a fi conservator, dar pe care şi-au păstrat-o şi acum după ce nu mai sunt umanişti - adică social liberali!?! - pentru că ordinul era să devină conservatori ca să ocupe numele şi locul de pe piaţă?
Apropo, domnu' Patriciu, că tot v-am prins în vorbă, BMWu ăla fiţos a lu' Antonescu, despre care scriam zilele trecute, este de la dumneata? Sau e de la Vântu, că de la zgârcitu de Voiculescu nu prea cred?
Şi ca să închei, în câteva cuvinte: nu cred că greaţa lui Patriciu e de la doctrine, nici de la alianţe; ci
1 - ori că se face că e împotrivă pentru prostime, ca aceasta să zică că nu mai este cu peneleul şi nici cu psd-ul; (totul e când mai vine cu casete să nu uite că nu vin de la el şi să nu se uite vorbind)
2 - ori îi e fidel, alături de prietenul Năstase (care i-a dat Petromidia cam pe gratis), unei anumite cooperative şi joacă alături de acesta într-o altă schemă (asta e valabilă în orice moment şi situaţie);
3 - ori Vântu şi Voiculescu, mai fără fiţe intelectualisto - aristocratico- doctrinare au pus mâna pe puterea USL-ului.

Patriciu știe că se rupe PNL?

Căci de unde altundeva să apară un partid pe care să îl aştepte cu nerăbdarea atât de citatului prieten Horia Rusu, care să-i placă şi pe care să-l voteze şi care probabil să ducă mai departe principiile libertariene pe care acest "simplu membru al pnl" le-a clamat cu orice prilej ? - în acest sens, ca un membru al onoratei Familii, a susţinut la greu pesedeul, primul partid care a aplicat libertarianismul în libertatea de orice constrângere morală a actului zis politic.
Sau că se rupe chiar pesedeul? - alături de care are deja o lungă tradiţie?
Căci cei care s-ar rupe de la pedele nu-l atrag, aşa cum nu-l atrag nici cei care prin zona civică se agită (să zicem, Alina Mungiu) în acest sens?
Sau e tot aşa, ca să vorbească lumea prin târg - că tot n-are ce face - şi să se sperie Antonescu de bau-bau?
Sau punctele 1, 2 şi 3 de mai sus?

sâmbătă, 12 februarie 2011

Conferinţele "MIRCEA VULCĂNESCU"

Joi, 17 Februarie, la ora 18 are loc la Clubul Ţăranului de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român a doua conferinţă din această serie.

Invitat: Sorin Lavric care va vorbi despre: "Vulcănescu şi Noica, între cuvânt şi concept".

Am primit de la Fundaţia ARSENIE BOCA (2)

Dragi prieteni,
 
Luna aceasta dorim sa fiţi alături de noi la mai multe evenimente, dragi nouă şi anume:
 
După cum ştiţi marţi, 15.02.2011 se va lansa proiectul din care face parte şi filmul Demascarea. Pe data de 22.02.2011, ora 18.30 în schimb, vă invităm la o lansare a filmului  într-un cadru mai intim, la Librăria Sophia (Str. Bibescu Vodă nr. 19, lângă Facultatea de Teologie).
 
Vor participa, istoricul Alin Mureşan, regizorul Nicolae Mărgineanu, domnul Constantin Iulian, fost deţinut politic şi unul dintre supravieţuitorii Piteştiului. Vom avea ocazia astfel, de a asculta mărturia unur oameni care ne pot întări credinţa, acesta fiind şi scopul evenimentului.
 
Duminică seara, pe TVR Cultural, ora 21.00, domnul Cristian Filip şi Alin Mureşan sunt invitaţi la Jurnal Cultural pentru a discuta despre filmul/proiectul ce se va lansa în curând.
 
Mulţumim tuturor pentru ajutorul dat copiilor din Valea Plopului! Astăzi a plecat către ei un frigider şi o combină frigorifică, mai micuţe decât ceea ce le trebuie lor, însă cu siguranţă folositoare! De asemenea, a ajuns şi mobilă + două paturi în stare foarte bună. Pentru că nu s-au strâns suficienţi bani pentru a achiziţiona o combină nouă, vom duce ceea ce s-a donat până acum părintelui Tănase. Puteţi găsi lista cu suma dată, donatorii şi implicit semnătura de primire la sediul fundaţiei, începând de luni.
 
Să ne vedem cu bine şi să ne dea Domnul mult spor în lucrul bun!
 
Articolele de săptămâna aceasta sunt:
 
  1. Cuvât ţinut de ÎPS Bartolomeu Anania de Paşti 2005;
  2. Suferinţa ca binecuvântare – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
 
Cu prietenie,
 
Irina Coşoveanu
 
Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2
Interfon 2, Sector 1, Bucureşti
Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150

vineri, 11 februarie 2011


Jurnal de filosofie creştină: Cu Nicolae Steinhardt despre OMUL POLITIC - DEMNITARUL şi ..

Omul politic – el poartă grija orânduirii pe cât se poate de mai bună a celor lumeşti – nu i se cere numai bunătate, ci şi multa inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput.

Baltazar Grácian în Criticonul observă: „Bărbaţilor de seamă şi primejdiile le ştiu de frică sau le poartă respect: moartea uneori nu se-ncumetă să-i înfrunte, iar ursita se potriveşte după firea lor.”

Când o enthelie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobândeşte caracter de monopol, demenţa e aproape. Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decât punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

 Ar vedea oricine că  proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere.


Acţiunea stârneşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansă, timpul şi probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvântul acela hulit: onoarea. Nu le şade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvânt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa forţei (aşa-zisei forţe) – teza lui Severing; ori sub cuvânt de creştinism, (foarte greşit înţeles) – teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le şade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Religia creştină nu poare fi confundată cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştina, poate – şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupa o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a ramâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticălosilor….Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca” şi „cine-s eu ca să judec?” se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o pazeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.
            
         (Când nu poţi îndrepta nedreptatea îţi rămâne în orice caz soluţia demisiei de nu a intrării în mânăstire sau a sinuciderii.)

Virtutea personală a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace desigur de vreme ce li se răpeste principala însuşire a duhului: libertatea.
 
În plan profan există, paralel, formula regelui Frederic al II-lea al Prusiei: „Nu sunt decât primul slujitor al statului.” Osanalelor şi temenelelor le răspundea cu dispreţ: n-avea ce face cu ele. Nu suferea să fie preamărit. Îşi făcuse despre slujirea Statului o idee înaltă, socotind-o a-i fi datorie absolută care se cere a fi pusă în practică zi de zi. Urma aşadar, în domeniul activităţii statale, învăţătura lui Hristos. Cel ce n-a pregetat să  spele picioarele ucenicilor spre a statornici  principiul că mai marele unei obşti va fi să fie în primul rând slujitorul ei.

... din nou despre SUBOAMENI 


Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la  nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.
            Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au oblligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi să avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpăstuit sau insultat pe careva; parcă purtăm, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale sinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui peacemaker menit a nu reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convingerea că tot ce facem este bun şi infailibil.
            Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Anonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni. Vremea aceea a şi venit dar mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale….
            Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa  lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru…..
            Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecintele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui; scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat de un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…
            Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu este decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvărşire de a se socoti singurul Stapânitor  şi Domn al ei.
            De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivace tendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism, vedetism.

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii, suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută. Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu eu….Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde. Întrutotul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bunăvoie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său…..


joi, 10 februarie 2011

Jurnal sentimental - Cade Blaga sau se face băiat cuminte?

Căci chiar dacă nu ne ducem cu gândul că o astfel de curăţenie tip promoţie de iarnă spre primăvară a fost montată împotriva lui - e prea groasă, zău aşa - nu putem să nu constatăm că ministrul miliţienilor supăraţi pe chipie este pe punctul de deveni victimă colaterală.
Și chiar dacă "regele" se va dovedi că este altcineva, o ceaţă năclăită tot va pluti pentru eternitate deasupra celui alintat "buldogul". Pentru că, după cum remarcă chiar şi mediile sau analiştii relativ neutri, toţi cei arestaţi au fost acolo pe timpul lui. Şi, aş mai adăuga eu, capii ministerului demişi de curând pentru fraude de angajare erau acolo de pe vremea lui, chiar şi prostănacul fudul de la Piatra Neamţ şi şefii lui erau acolo de pe vreamea lui. Ba mai mult, ne spun ştirile care vin avalanşă peste noi, diverse personaje implicate în mânării la Oradea dar şi pe frontiera cu sârbii erau chiar dintre foşti colegi -subordonaţi - prieteni, colaboratori.
Şi încă nu e totul. Sunt pe ţeavă mai multe alte întâmplări care îi vor durea rău pe mulţi şi, colateral, nu îi vor cădea de loc bine nici numitului fost ministru. Şi atunci, merită să mai mârâi în front şi să dai să muşti mâna care te-a îngrijit? Poţi să mai candidezi cu un aer de frondă la preşedinţia unui partid, când chiar dacă nu ai nicio legătură, sau nu se dovedeşte nimic, ca în vorba cu calomnia, tot rămâne ceva care îţi poate fi amintit oricând?

miercuri, 9 februarie 2011

Jurnal sentimental

SĂPUNARU DIXIT - Sau gura păcătosului

În legătură cu iureşul şi arestările din vămile româneşti, a simţit nevoia să se bage în seamă şi Nini Săpunaru cu o zicere de o noutate absolută: adică, cum că banii ajungeau şi la factorul politic: Chiar dacă pare complet neverosimil, totuşi, vă rog să-l credem. Doar a fost şeful vămilor în guvernul CDR-PD-UDMR şi presupun că ştie omul ce vorbeşte. Propun deci DNA să-l întrebe cum ajung banii de la vamă la partid.

PDL vs. BĂSESCU

Tare îi mai încurcă Băsescu pe o mulţime de pedelişti; mai ales pe cei orientaţi, pe cei din Familie, din Cooperativă, din Organizaţie. Le cere să facă reforma statului , să lupte cu corupţia, să reformeze partidul, să se lase anchetaţi... Procentele scad, punţile către tovarăşii lor din celelate partide se rup, dacă pierd s-ar putea să fie oarece răzbunări (nu prea multe, căci comunarzii lui P&A n-au niciun chef să dea ghes justiţiei să funcţioneze altfel de cum vor ai)...
Nu-i aşa că Băsescu pare copt numai bine ca să cadă?
Ce te faci însă, dacă după aia se întâmplă din cele neîntâmplate: adică USL-ului i se rupe repede oiştea celor 68 de procente cu care se laudă acum- după cum este de prevăzut dat fiind faptul că perioada în care oamenii te citesc şi se nemulţumesc a scăzut de la ani la luni -  iar lui Băse îi cresc acţiunile (dacă e cineva curios cum se pot întâmpla cele două să mă întrebe, îl pot lămuri) şi ai nevoie de el aşa cum nu mai credeai să ai? Iar el, ca marinaru supărat, sprijină pe alţii?

INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT

Tot despre vămi, dar şi despre alte, tot mai multe, arestări.
Ceea ce mi se pare absolut incredibil şi de o valoare extraordinară este că în acţiuni de o amploare neobişnuită până acum, cu zice-se peste o mie de procurori, poliţişti, jandarmi, sri-işti şi cine o mai fi pe acolo, nu a transpirat nimic; nu s-a scurs către interlopi nici o informaţie care să-i ajute să distrugă dovezile şi să şteargă urmele sau chiar să fugă. Deci, se poate.
Şi, se pare, se pot obţine (mare minune!) probe incriminante clare.
Pe piaţă, orătăniile şi jivinele aruncă tot felul de interpretări horor, care nu merită însă nicio atenţie, ele venind de la nişte lighioane cu spume şi sânge la gură.
Dar e posibil, cred şi sper eu, să putem citi aceste evenimente astfel: cumva, încet şi chinuit, însă mai în linişte şi siguranţă în aceşti ultimi ani, s-a închegat un nucleu important, decis şi pregătit să atace cu mafia în toate cele patru sectoare ale ei: politic, adminsitrativ, economic, crimă organizată.
E posibil să se fi depăşit un punct o masă critică de la care bulgărele să se rostogolească mai repede şi după cum pare, tot mai repede. D-aia e şi atât de multă agitaţie.
Până unde? Ei nu, pentru că-mi cunosc semenii, de aici şi de aiurea, nu am chiar aşa iluzii. Doar satisfacţia că  nişte ticăloşi o iau peste bot şi că alţii se vor gândi în viitor de două ori înainte să ne fure.
Şi mai ales că mai avem şi noi dreptate din când în când.


L-AU ÎNECAT PE VÂNTU

Ceva mă deranjează totuşi la vânzoleala de acum: Nu mai ştiu ce face domnu Vântu? De ce mai suferă? Ce şi-a mai rupt? Ce medic veterinar a mai găsit ca să-i dea scutire sau motivare? Unde se mai află? Cum îi mai pune el la punct pe ziariştii care fac presupuneri despre cum fiind tot mai bolnav n-o să prea poată să ajungă la trebonal? Da' poate se mai calmează agitaţia (Doamne fereşte!) şi mai apare şi el.
Pe de altă parte, io ştiu? O mierlă care stătea pe viţa de la mine din curte zicea că vom mai avea totuşi nişte suprize în ceea ce priveşte inculparea lui SOV.

marți, 8 februarie 2011

Însemnări despre om - cu Charles Peguy şi Leon Bloy
(Jurnal de filosofie creştină)

Toate doctrinele sunt frumoase în mistica lor şi urâte în politica lor.

Creştinismul nu este făcut pentru cei care vor să aibă dovezi, ci pentru cei care vor să aibă încercări.
 
Automatismul intelectual are o forţă incredibilă. Îmbătrânite înainte de vreme în cultura falsă, spiritele automatice nu mai răspund...


Duşmăniile intelectuale moderne au adoptat, au împrumutat întregul arsenal ale duşmăniilor politice, vechi şi moderne, şi mai ales ale duşmăniilor politice moderne, care sunt deosebit de bine utilate.
Lumea modernă se grozăveşte cu faptul de a fi introdus în lume metodele, ceea ce ea a numit metodele stiinţifice, şi mai general, metoda.
Ea nu a minţit de loc în ceea ce priveşte această metodă care pretinde o organizare metodică, generală a urii, şi în special a urii şi boicotului intelectual.
De acolo vine în mare parte această mare sărăcie intelectuală a timpurilor moderne.
Cel puţin vechile sancţiuni nu erau ipocrite.
Ele îl desemnau pe cel pe care voiau să-l lovească.             Charles Peguy

Oare de ce, un om care a trăit ca un porc îşi doreşte să nu moară ca un câine?
 

Înfricoşătoarea tranziţie de "la uter la groapă" pe care am convenit să o numim viaţa. 

Să ne ferească Dumnezeu de foc, de cuţit şi de literatura contemporană.   



DUMNEZEU NU CERE ATÂT! .. Nu e oare o ocazie de uimire să te gândeşti că acest lucru este spus, de mai multe milioane de ori pe zi, în faţa hulită a unui Dumnezeu care "cere" mai ales să fie mâncat! Această permanentă tocmeală implicată prin acest loc comun are acest lucru tulburător de a face evidentă lipsa de poftă de mâncare a unei lumi...

Nu e deci o îndrăzneală să conchidem că imprecisa "cerere" a lui Dumnezeu este echivalentă cu nimic, şi acest Dumnezeu nemaiavând nimic de cerut, la urma urmei,  unor adoratori care pot să-şi micşoreze la nesfârşit zelul lor...
Dacă Dumnezeu nu cere atât, El este forţat, ca o consecinţă de neînvins, să ceară din ce în ce mai puţin... şi în final să refuze totul....         Leon Bloy

(Traducere: Paul Ghiţiu)

 

Jurnal sentimental

Tot marţi, da' 8

Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut că suntem în 7 februarie, deşi chiar deasupa postării mele, acum am văzut, scria mare 8. Prima pornire a fost aceea de a edita textele din nou şi de modifica cifra. De ce? Ca să ies bine. Să nu se zică despre mine una sau alta. Să nu trezesc zâmbete ironice. Sau alte d-astea... Adică să mistific, să ascund, să lustruiesc, să fiu şmecher, ca băieţii aia de mai jos. Ca mulţi alţi băieţi.
Ei bine, nu! Mi-am venit în fire şi am ales repede să mărturisesc şi să scriu un text în care să arăt cum: Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut....
Ca să nu mai spun că (asta mi-a venit în timp ce o scriam) cunoscute fiind virtuţile cifrei 7, cred că pentru un jurnal sentimental - şi de ce nu? pentru orice fel de jurnal sau de nouă întreprindere făcută cu sufletul - e de bine.
Si iată, prima minune: nici nu am început şi deja am o zi, în aceeaşi zi. Să-mi fie de bine.

Jurnal sentimental - IN ATENŢIA: PONTA ŞI ANTONESCU

Tot marti 7



Aflu că a ieşit din puşcărie celebrul luptător pentru drepturile omului: Severin Tcaciuc. Prieten cu celebrul frate al românului Hrebenciuc - tot un "ciuc", adică ceva ucrainean. Omul e bine şi bine (sau bune) îi sunt şi afacerile. A stat jumătate dintr-o pedeapsă mică şi nimeni nu s-a gândit să recupereze prejudiciul din averea care, zice-se s-a înmulţit sub privirea atentă a prietenilor săi. Dar despre asta ştie nea' Hrebe mai bine.
Aşa că îmi vine ideea: Măi băieţi, măi Ponta, măi Antonescule luaţi-l repede până nu-l iau pdl-iştii. E o comoară la casa omului, exact profilul vostru. Şi pe urmă, Familia trebuie reîntregită.

Jurnal sentimental

Tot marţi 7

CU "GENERALUL" VOSGANIAN DESPRE CUM SE TRATEAZĂ GREAŢA

       Mă tot batea de un timp gândul să scriu un text despre "generalul" Vosganian - o să mă explic altă dată ce e cu chestia asta. Şi mai ales de când pnl-ul a luat-o pe arătură. M-a oprit însă mişcarea lui în front de la unirea cu voiculeştii şi am aşteptat cu ceva speranţă ca mârâiala să continue şi să înceapă să şi latre la golani. Dar a trecut şi unirea cu iliesceniştii şi nimic; la vot a lătrat doar Orban.
       Şi Vosganian? - m-am întrebat, dezamăgit din nou de cum nivelează viaţa aspiraţiile noastre către dreptate şi adevăr.  Aşa că plin de mâhnire eram gata să mă aşez la scris când mi-am dat seama că, totuşi, înainte de a-l expune în piaţa publică pe vechiul meu prieten de literatură şi politică, trebuia să-l sun ca să aflu de la el ce s-a întîmplat, ce se întâmplă..
       Aşa că l-am sunat astăzi, pe la două şi jumătate
       - Aaa, Paul...
       - Ce faci?
       - Uite sunt la Ierusalim...
       - Şi ce-ai făcut la vot la unirea cu iliescu
       - A, păi n-am votat, că nu eram. D-aia am şi plecat. De greaţă.
       - Bină măi, vorbim când te întorci.
       Am răsuflat uşurat: Vosganian nu m-a dezamăgit, el nu s-a opus pentru că nu a votat şi nu a spus nimic pentru că, în definitiv, cui să spună şi cine să-l audă la Ierusalim unde s-a dus ca să se trateze de greaţă. E, totuşi, băiat bun, de-al nostru, din Cartier.

Jurnal sentimental - marţi 7 februarie 2011

ANTONESCU PREŞEDINTE

L-am văzut azi pe Antonescu. M-a aşteptat la stop. Eu veneam de la pâine şi eram îmbrăcat mai de casă. El nu ştiu de unde venea. Adică venea pe Plevnei dinspre centru şi se ducea pe Plevnei către .. (m-am gândit eu) Grant, poate, să iasă la Arcul de Triumf şi de acolo la fratele lui, nu de cruce, Doamne fereşte, ci de cravată roşie: nu Ponta, n-aţi ghicit, Iliescu. (Na, că l-am scris din nou cu literă mare, dar fiţi liniştiţi, încă nu-mi revenise respectul.)
Eu treceam strada, el era în maşină, aşteptându-mă - să trec, fireşte. Când l-am văzut mi-a fost necaz că, plecat în fugă de la traducerile mele şi nu mi-am schimbat pantalonii de trening cu alţii mai de lume. Dacă m-a recunoscut? Ce-o fi zis? Ia uite cum a ajuns şi prăpăditu asta? Cum naiba îl chema? Sau poate că nici nu mă vedea şi privea doar în zare, în viitor... Poate m-a văzut doar şoferul, care, poate, că nu mă cunoştea...
Antonescu era într-un super BMW, super tare, super nou, super strălucitor şi cu geamurile super heliomate şi cum stătea întins în scaunul lui părea şi el un super. Avea aşa ceva de preşedinte, ceva care părea că e al lui de-o viaţă. Şi nu cred că era de la maşină. (Care maşină de unde-o fi având-o? De la partid? De la Patriciu? De la Vântu? De la .... Cred că au scris ăştia prin presă, dar nu am fost atent. O fi ieşit el odată să spună: Multumesc partidului sau lui cutare pentru că "poa să ningă poa să plouă am primit maşină nouă". Praf îl fac pe Băse!)
 Da, sincer, tare arăta Antonescu a preşedinte şi, pentru o  clipă, cerul mi s-a părut ca la Bogota. Iar Felix, Vântu, Iliescu, Costin, Năstase, Luca, Hrebenciuc, Vanghelie, Voiculescu, Dragnea, Adomniţei, Oprişan, Niţă, Fenechiu şi toţi ceilalţi băieţi de ispravă ai cooperativei trebuie că sunt mulţumiţi, chiar încântaţi de el.
Şi de situaţie. E chiar extraordinar cum nişte legături vechi de decenii nu s-au rupt, cum alături de cei mai hârşiţi, au venit cei mai tineri, cum au reuşit ca împreună să păstreze Organizaţia şi să o întărească!
Şi ce minune, ce înălţător, ce încurajator, ce folositor, ce asigurator să ajungi preşedintele României împreună cu Familia ta, alături de Tovarăşii tăi, strâns unit cu Fraţii tăi.
Pe măsură ce mă gândeam mă simţeam tot mai copleşit de toate aceste  - şi multe alte - gânduri care... (dar o putere mare s-a lăsat peste mine şi am pătruns în el şi în ei şi mi-am dat seama,  ca şi ei, că)  nu sunt pentru prostime, iar România mi s-a părut deodată, mică, urâtă, neînsemnată.
Şi, în acea clipă l-am înţeles.

sâmbătă, 5 februarie 2011

DUMINICILE DE DUPĂ RUSALII
Duminica a 17 – A cananeencei


Trăia în vremurile acelea în Fenicia, prin părţile Tirului şi ale Sidonului, o familie canaaneancă, care ar fi avut toate motivele să fie mulţumită de viaţa ei dacă nu ar fi avut în acelaşi timp cu multe bune, şi un mare chin. Era o perioadă relativ liniştită: sub stăpânire romană luptele locale încetaseră, comerţul înflorea, recoltele erau îmbelşugate, duşmanii departe. Şi cu toate impozitele datorate celor ai locului şi romanilor, bărbatul reuşea să câştige suficient cât să asigure un trai îndestulat nevestei şi celor cinci copii, ba să mai ţină pe lângă casă o servitoare şi două ajutoare pentru atelierul de tâmplărie. Pentru că muncea mult, nu-i mai prea rămânea timp pentru cele religioase, aşa că îşi împlinea conştiincios, dar fără pasiune, datoria. Femeia sa însă, doritoare de a ştii şi cu aplecare pentru a despărţi cele bune de cele rele, trezită şi împinsă în parte şi de marele lor necaz, se arătase, în sinea ei, tot mai atrasă de credinţa israeliţilor până când se lăsase cucerită cu totul.
Problema celor doi soţi, durerea care îi măcina pe amândoi, dar mai cu seamă îi sfâşia femeii lumina zilelor şi pacea nopţilor, era fata cea mică, frumoasă, isteaţă şi îndemânatică, dar teribil chinuită de diavolul care se înstăpânise asupra ei. Şi atunci când acesta urla înfricoşător dinăuntrul fetei, o arunca pe copilă de pereţi ori de pământ, ori o făcea să-şi rupă veşmintele şi carnea, femeia îşi dorise de multe ori să moară, să nu mai vadă atâta suferinţă. În loc să moară, învăţase să se roage după ce aflase despre Dumnezeu de la iudeii care străbăteau cu negoţ ţinuturile ei şi de la alţii canaanei care încă mai de mult îi părăsiseră pe idoli. Şi chiar dacă starea fetei rămânea aceeaşi, după rugăciune femeia se simţea altfel, căci speranţa reînviase şi îi lumina sufletul.  (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Cele care nu există


        Multe sunt cele pe care omul raţionalisto-tehnico-ştiinţifico-fantastico-capitalist le contestă pentru că, zice el, nu pot să fie dovedite; între ele, Dumnezeu, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, diavolul şi iadul. Viaţa însă, dacă suntem atenţi la ea, ne oferă necontenit, la tot pasul şi sub o infinitate de varietăţi, îndemnuri la o altfel de înţelegere a lumii. Iată, unul care, într-o dezvoltare activistă, este la modă - handicapul. Din nefericire, în condiţii de pace şi de, măcar, minimă prosperitate cei cu handicap sunt prezenţi printre noi într-un număr tot mai mare. Şi nu vorbesc despre escrocii care, cel puţin în România, se folosesc de această portiţă pentru a trăi ca nişte căpuşe pe spatele celorlalţi. Mă gândesc la cei cu adevărat nenorociţi (norociţi - după perspectiva creştină a mântuirii). Nu vreau să analizez acum cauzele acestei amplificări a fenomenului, ci să mă refer la faptul că handicapul fizic, îndrăznesc eu să cred, este nu numai pentru ajutorarea spirituală a celor care îl au, cât şi pentru trezirea şi îmbunătăţirea spirituală a celor care nu îl au.
     Pentru a fi mai uşor înţeles am să operez o amplă reducere şi să mă opresc numai la orbi şi surzi (cu atât mai mult la cei care sunt şi orbi şi surzi). De ce? Pentru că mi se pare că orbii şi surzii ne arată extrem de clar, de evident pentru oricine, că dacă nu poţi cunoaşte direct ceva nu înseamnă că acel ceva nu există.
     Mai precis, dacă nu vezi lumea luminii, culorilor, peisajelor, sau nu auzi lumea sunetelor, anume aceea  a vorbelor şi a muzicii dar şi a gânguritului pruncului, şoaptelor de iubire, viersului păsărilor, nu înseamnă că toate acestea nu există, ci că, pentru că nu ai acces la ele, eşti lipsit de, în termeni de comparaţie lumeşti, o nemăsurată şi inexprimabilă realitate, care poate să fie de o nemăsurată şi inexprimabilă frumuseţe.
     Tot astfel, ar trebui să înţelegem şi să acceptăm, ca un prim pas, că dacă suntem "orbi şi surzi" şi nu putem cunoaşte lumea ascunsă după simţurile care ne stau la îndemână şi dincolo de puterea raţiunii noastre, dacă, din motive care ne privesc, avem handicapul de a nu-l vedea şi de a nu-l auzi pe Dumnezeu în direct asta nu înseamnă că El şi Împărăţia Lui nu există.
     Acelaşi raţionament de bun simţ se poate aplica apoi şi în ceea ce-l priveşte pe diavol şi iadul.
Cărţi care trebuie citite

În pagina Biblioteca găseşti acum cartea "Nihilismul - o filosofie luciferică" a lui Eugen Rose, viitorul părinte Serafim Rose

vineri, 4 februarie 2011

AM PRIMIT DE LA FUNDAŢIA ARSENIE BOCA

Dragi prieteni,
 
Săptămâna aceasta avem mai multe veşti bune:
 
Pe data de 15.02.2011 (marţi), ora 18.00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept (B-dul Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, sector 5) vă invităm la lansarea filmului Demascarea, de fapt a întregului proiect numit Fenomenul Piteşti care cuprinde cartea Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate – ediţia a II -a, filmul mai sus menţionat şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro. La această lansare vor participa supravieţuitori ai închisorilor comuniste, Sorin Lavric (filosof), Ioan Stanomir (preşedinte executiv al IICCMER) Cristian Filip (preşedintele fundaţiei), Nicolae Mărgineanu (regizor) şi Alin Mureşan (istoric). Vă aşteptăm cu drag!
 
Cartea, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate o puteţi achiziţiona de la sediul fundaţiei noastre începând de luni, 07.02. Volumul este rescris aproape în totalitate faţă de prima ediţie care a apărut în 2008. Are peste 80 de pagini în plus, fotografii cu peste 30 de victime şi ofiţeri de Securitate, şi, pentru prima dată, lista nominală a tuturor celor care au trecut prin Piteşti . Cei dintre dumneavoastră care au comandat cartea sunt aşteptaţi la sediu!
 
Sâmbătă, 12.02.2011, ne-am propus să mergem la copiii din Valea Screzii/Valea Plopului! În urma discuţiei cu părintele Tănase am aflat că acolo e nevoie de o combină figorifică (mai multe nu considerăm că le-ar strica). Dacă cunoaşteţi pe cineva care poate dona un astfel de obiect sau dacă aveţi chiar dumneavoastră, vă rugăm să luaţi legătuaţi cu noi!
Există şi posibilitatea de strânge bani pentru a cumpara combina. Dacă se vor strânge suficienţi o putem achiziţiona chiar sâmbătă, 12.02. când vom merge la copii! Părintele Tănase ne poate indica şi magazinul din care o putem cumpăra, care se află în Vălenii de Munte! În ceea ce priveşte deplasarea noastră, ne-am propus, ca şi dăţile trecute, să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.
 
Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 10 februarie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.
 
Ne-am bucura dacă aţi spijini proiectele noastre prin sistemul 2%! Cea mai simplă acţiune de ajutorare, fără a scoate bani din bunzunar, este de a ne direcţiona 2 % din impozitul anual pe venit. Pe site-ul nostru găsiţi o scurtă prezentare a modalităţii de ajutorare. Click aici pentru a se deschide pagina!
 
Articolele de săptămâna aceasta sunt:
 
  1. Istoricul Alin Mureşan despre fenomenul Piteşti şi urmările lui de azi;
  2. Mănăstirea Bănceni – sfânt lăcaş de închinăciune al românilor din Ucraina;

Cu prietenie,
 
Irina Coşoveanu
 
Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2
Interfon 2, Sector 1, Bucureşti
Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150

joi, 3 februarie 2011

DESPRE SUB-UMANITATE CU (din nou) Denis de Rougemont


La originea tuturor acestor lucruri prea vaste şi prea complexe care ne înconjoară fără a ne încadra şi ne oprimă mai mult decât ne susţin, există fără îndoială nişte raţiuni destul de precise, toate faimoasele „necesităţi” economice, tehnice, sociale, şi financiare. Însă la originea acestor „necesităţi” eu presimt obscura noastră dorinţă de a fugi în anonimul iresponsabil şi foarte vechea ispită de a ne compensa neliniştile prin acea utopie a lui eritis sicur dii… (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)
 

miercuri, 2 februarie 2011

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt


"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.
Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale.....  ( Mai multe în pagina Ortodoxie.)

Despre sub-oameni

DESPRE SUB-OAMENI CU Soren Kierkegaard ...

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru  că  mulţi alţii au scris despre această fiinţă a tenebrelor contemporane voi da mai întâi cuvânt unora dintre aceştia.


"….prin opoziţie cu distincţiile operate în Evul Mediu şi în epocile care discutau la nesfârşit cazurile de posesiune, adică ale indivizilor particulari, care se lăsau pradă răului, aş vrea să scriu o carte despre posesiunea diabolică din timpurile moderne şi să arăt cum umanitatea care se dăruie diavolului în zilele noastre o face în masă. Pentru asta se strâng oamenii în turmă, pentru ca isteria naturală şi animală să-i poată cuprinde, pentru ca să se simtă stimulaţi, înflăcăraţi şi scoşi din ei inşişi. Scenele din Blocksberg sunt corespondentul exact al acestor plăceri demoniace care constau în a te pierde pe tine însuţi, a te lăsa să te volatilizezi într-o putere superioară, în care, pierzându-ţi eul, nu mai ştii ce eşti pe cale să faci sau să spui, nu mai ştim ce anume vorbeşte prin noi, pe când sângele ne curge mai repede prin trup şi ochii ne strălucesc, devin ficşi şi pasiunile fierb.” 

.... şi Denis de Rougemont
 
"Kierkegaard a înţeles mai bine decât oricine şi înaintea tuturor principiul diabolic care creează masele: fuga de propria persoană, dorinţa de a nu mai fi răspunzător, deci vinovat şi de deveni deodată participant la puterea divinizată a Anonimului. Or Anonimul are multe şanse de a fi cel căruia îi place să spună: Eu nu sunt Nimeni…
Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei însişi, de ei şi de vocaţiile lor.

 Astfel oamenii din vremea noastră, împinşi de „complexele lor de vinovăţie” şi fugind de mărturisirea greşelii lor, merg să se ascundă printre arbori, în mulţime. Adică în locul în care prin excelenţă pot spune că altul a fost vinovat! Şi locul unde sunt, e sigur, cel „mai departe de faţa Domnului Dumnezeu”.

Trebuie să mărturisim că aproape toate invenţiile noastre tehnice, cea mai mare parte a idealurilor noastre, evoluţia generală a timpului favorizează acest Plan  în mii de feluri. Totul concură, în vieţile noastre, să ne priveze de sentimentul de a fi o persoană responsabilă. Noi trăim cu toţii, din ce în ce mai mult, într-o lume a transei colective….. La cinematograf, individul modern se obişnuieşte să trăiască, prin delegaţie, aventuri care lui personal nu i se întâmplă. Radioul, presa, mitingurile uriaşe îl invită să ia parte în mod sensibil – în imaginaţie – la marile evenimente care opun una alteia Naţiunile, abstracţiile acestea personificate şi Revoluţiile, întrupate prin şefii lor. Totul în acestea  contribuie la a-l smulge din viaţa proprie în care nu i se va întâmpla niciodată ceva asemănător. Cât despre inconvenientele şi plictiseala acestei vieţi anume, altădată judecate ca fiind normale, ele par din ce în ce mai inacceptabile pe măsură ce se răspândesc noţiunile Progresului indefinit, confortului cu orice preţ, succesului rapid şi pe masură ce se risipeşte credinţa într-o lume de dincolo care, altădată, îi îngăduia să rabde relele cu răbdare. Pe de o parte, individul modern este îndemnat să-şi judece viaţa ca fiind meschină şi să fugă de ea; pe de altă parte, el este aspirat de marile emoţii colective. Aceasta repulsie şi această atracţie joacă în acelaşi sens. Ele îl împing pe om să caute prilejurile de a fi deposedat de sine însuşi. Ele fac din fiecare din noi un supus predispus hipnozei colective, o victimă virtuală a pasiunilor de masă. Pretutindeni unde un individ ajunge să se dezguste de viaţa sa personală, totalitarismul găseşte un candidat.
Mulţimea nu se află numai pe stradă. Ea este în gândirea oamenilor timpului acesta al nostru, ea îşi are sursele în cel mai intim motor al existenţelor individuale. Şi numai acolo poate fi ea demascată."
 

Întâmpinarea DOMNULUI

“În această zi, la patruzeci de zile după mântuitoarea întrupare şi Naştere a Domnului nostru Iisus Hristos, cea fără de împreunare bărbătească, din pururea Fecioara Maria, Domnul nostru Iisus Hristos a fost dus în Templu de preasfânta lui Maică şi de dreptul Iosif, după obiceiul Legii celei vechi. Atunci, bătrânul Simeon, căruia îi era făgăduit de Duhul Sfânt să nu vadă moartea până ce nu va vedea pe Domnul Hristos, luându-L în braţe şi mulţumind lui Dumnezeu, mărturisind a strigat: - Acum eliberează pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace! Şi cu multă bucurie s-a mutat după aceasta de la cele pământeşti, la cele cereşti şi nesfârşite.” (Vieţile sfinţilor de peste tot anul)

marți, 1 februarie 2011

DESPRE SUB-OAMENI CU Ortega y Gasset


Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora.

Omul masă

Conceptul de mulţime este cantitativ şi vizual. Traducându-l fără a-l altera, într-o terminologie sociologică, am descoperi în el ideea de masă socială. Societatea este întotdeauna unitatea dinamică a doi factori: minorităţile şi masele. Minorităţile sunt indivizi sau grupuri de indivizi calificaţi în mod special. Masa este ansamblul de persoane nu neapărat calificate. Aşadar, trebuie evitat a înţelege prin „masă” numai sau în primul rând „masele muncitoreşti”. Masă este „omul mediu”. Şi astfel ceea ce era o simplă cantitate – mulţimea – se converteşte într-o valoare calitativă: este calitatea comună, ceea ce aparţine tuturor şi nimănui, este omul ca om nediferenţiat de ceilalţi semeni şi care repetă un tip genetic.
Omul masă  este golit în prealabil de propria-i istorie, fără măruntaiele trecutului şi, prin aceasta, ascultând de toate disciplinele aşa-zise „internaţionale„. Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, constituită din simple idola fori; este lipsit de un “înăuntru”, de o intimitate inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil. Iar de aici provine permanenta sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are doar apetituri, crede că are numai drepturi şi nu şi obligaţii.
La rigoare, masa se poate defini ca fapt psihologic, fără a mai fi nevoie să aşteptăm ca  indivizii să apară constituiţi în aglomeraţie. Văzînd un individ, putem şti dacă este masă sau nu. Aparţine masei orice individ care nu-şi atribuie valori – bune sau rele – din motive speciale, ci se simte „ca toată lumea” şi totuşi nu-i încercat de nelinişti, ci dimpotrivă, se simte în largul său cînd se găseşte asemănător cu ceilalti. Închipuiţi-vă  un om modest care, încercând să-şi evalueze valoarea, se întreabă dacă nu are vreun talent pentru cutare sau cutare lucru, dacă nu cumva iese în evidenţă prin ceva anume, dar constată că nu posedă nici o calitate deosebită. Acest om se va simţi mediocru şi vulgar, slab înzestrat, dar nu se va simţi „masă”.
Dacă indivizii care formează masa s-ar considera deosebit de înzestraţi, nu am avea aici a face decât cu un caz de eroare personală, şi nu cu o zguduire sociologică. Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, ştiindu-se astfel, are cutezanţa de a afirma drepturile mediocritaţii şi le impune pretutindeni. După cum se spune în America de Nord, a fi diferit înseamnă a fi indecent. Masa nimiceşte tot ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat. Şi este cât se poate de limpede că acest „toată lumea” nu mai înseamnă toată lumea.  „Toată lumea” însemna de obicei unitatea complexă a masei si a minorităţilor dizidente, specializate. Acum, toată lumea înseamnă numai masa.
Toate acestea ne fac să consemnăm două prime trăsături în diagrama psihologică a omului masă actual: libera expansiune a dorinţelor sale vitale, deci a persoanei sale şi ingratitudinea sa funciară faţă de tot ce i-a făcut posibilă înlesnirea existenţei. Ambele trăsături alcătuiesc bine cunoscuta psihologie a copilului rasfăţat… A răsfăţa înseamnă a nu limita dorinţele, a-i crea unei fiinţe impresia că totul îi este permis şi că nu-i este impusă nici o obligaţie. Făptura supusă unui astfel de regim nu are experienţa propriilor sale limite. Tot evitînd orice presiune din afară, orice ciocnire cu alte fiinţe, ajunge să creadă realmente că numai ea există şi se obişnuieşte să nu mai ţină cont de ceilalţi şi, mai ales, să nu considere ca cineva ar putea să-i fie superior. Această senzaţie a superiorităţii faţă de ceilalţi nu putea să-i fie produsă decât de cineva care, fiind mai puternic decât el, l-ar fi obligat să renunţe la o dorinţă anume, să se restrângă, să se abţină. Astfel, acest om ar fi învăţat o disciplină esenţială: „Eu mă opresc aici şi începe altcineva, care poate mai mult decât mine. După cât se pare, pe lume suntem doi: eu şi altul care-mi este superior”… Noile mase se află în faţa unui peisaj plin de posibilităţi şi, pe deasupra, sigur, toate fiind pregătite, la dispoziţia lor, fără a li se cere vreun efort prealabil, aşa cum găsim soarele pe cer fără a fi trebuit ca noi înşine să-l urcăm pe umeri. Nici o fiinţă umană nu-i este recunoscătoare alteia pentru aerul pe care îl respiră, pentru că aerul n-a fost fabricat de nimeni: aparţine ansamblului a ceea ce „este aici”, a ceea ce, cum spunea, „ e natural”, pentru că nu lipseşte. Aceste mase răsfăţate sunt însă suficient de puţin inteligente ca să creada că organizarea materială şi socială pusă la dispoziţia lor, ca aerul, are aceeaşi origine ca şi el, de vreme ce, în aparenţă, nici ea nu lipseşte şi este aproape la fel de perfectă şi naturală.
Lumea organizată de secolul al XIX-lea, producând automat un om nou, a pus în el formidabile apetituri, mijloace puternice şi de tot felul pentru a le satisface – mijloace economice, corporale (igiena, sănătate cu o medie superioară celei din toate epocile anterioare), civile şi tehnice (înţeleg prin aceasta cantitatea enormă de cunoştinţe parţiale şi de eficienţă practică pe care le are astăzi omul mediu şi de care a dus lipsă întotdeauna în trecut). După ce la înzestrat cu toate aceste puteri, secolul al XIX-lea l-a lăsat în voia lui, si atunci, urmându-şi firea, omul mediu s-a închis în sine. Astfel că avem astăzi de-a face cu o masă mai puternică decât oricare din trecut, însă, spre deosebire de cea tradiţională, ermetic închisă în sine, incapabilă să mai ţină seama de ceva sau de cineva, crezând că îşi este suficientă sieşi, pe scurt, nesupusă.
Nu se pune problema să spunem că omul masă ar fi un  prost. Dimpotrivă, cel de astăzi este mai isteţ decât cel din oricare altă epocă, are o mai mare capacitate intelectuală. Dar această capacitate nu-l ajuta deloc; de fapt, sentimentul vag că ar avea nu-l face decât să se închidă şi mai tare în sine şi să n-o folosească. O dată pentru totdeauna, el consideră perfectă acumularea de locuri comune, de prejudecăţi, de frânturi de idei sau pur şi simplu de cuvinte deşarte, îngrămădite în el la întâmplare; şi, cu o îndrăzneală pe care numai naivitatea o poate explica, el încearcă să le impună oriunde.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...