Pedigree-ul, lungimea de lesă a Guvernului Ponta 2 şi fundătura votului universal

O victorie istorică sau isterică?

Victoria USl-ului din toamna trecută a fost prezentată, de reprezentanţii acesteia şi de trompeţii din presă şi societatea civilă asociată ei, ca fiind zdrobitoare, uriaşă, masivă, fără precedent. Şi asta mai ales de trubadurii şi truverii PSD, care, în frunte cu Iliescu, au „cântat cânt nou de pionier” partidului devenit o forţă planetară. Ca atare, şi legitimitatea puterii din noul parlament şi a guvernului Ponta sunt dincolo de orice putinţă de tăgadă. „Poporul” le-a dat în mână destinul ţărişoarei, iar ei împovăraţi de griji, cu frunţile încreţite de gânduri şi proiecte, cu sudoarea şiroind în mici pâraie ale devotamentului şi responsabilităţii fără limite, au purces la treabă. Odată aruncate, aceste bombe propagandistice au devenit „bombe mitologice” şi riscă ca aşa să rămână. Dar oare acesta este adevărul. Să vedem şi să revedem câteva date statistice.

 Anul alegerilor   1990    1992        1996        2000         2004        2008         2012

 Alegători 17200722  16380663  17218654  17699727  19001617  18464274  18300000

Prezenţa  14826616  12496430   13088388  11559458  10787747   7238871     7642080

Prezenţa (%)  76,00     76,29        76,01         65,31         58,51         39,20            41,76

Votul exprimat                     (%)              milioane

FSN /PNL   (1990)                           66,62 / 6,73                   9,88 / 0,99

FDSN+FSN  (1992)                               38,29%                          4,78

PDSR+USD  (1996)                               35,34                             4,63

PDSR/PNL (2000)                           36,80 / 7,19                   4,25 / 0,83

UN PSD+PUR (2004)                             36,90                              3,98

AP PSD+PC / PNL  (2008)              33,63 / 18,65                 2,43 / 1,35

USL  (2012)                                           59,16                              4,46 

Am eliminat PNL-ul de la rezultatele din anii 1992, 1996 şi 2004 când era prins fie în CDR, fie în DA. La datele din 1990, dar şi din 92 şi 96 mai trebuie adăugate pentru FSN procentele (în 1990 de circa 8 – 10 %) unor formaţiuni, care fie s-au topit în FS, FDSN, PSD, fie s-au desfiinţat dar al căror electorat era mai curând de stânga.

Ce observăm:

·       Scorul anului 2012 este departe de cel al anului 1990. Aia da, victorie zdrobitoare.

·       Dar care nu a ţinut la nesfârşit. Într-o vreme, în care opţiunile se schimbau mult mai încet decât acum, în numai 2 ani, fostul FSN scădea la jumătate, iar CDR-ul obţinea 20 %! Cât timp îi va lua electoratului de acum să se schimbe?

·       Începând din 1992 PSD-ul a avut, până în 2004, în jur de 4 milioane de voturi.

·       Câştigul din 2012 faţă de 2008 al PSD + PNL + PC(Antene) este, în măsura în care şi PC-ul aduce un 1 – 1,5 %, şi dacă luăm în calcul şi creşterea cu 400 de mii a prezenţei la vot, undeva între 100 şi 150 de mii de voturi. Şi asta după toată campania furibundă a anilor 2011 şi mai ales 2012.

Câţi mai votează, cine votează?

            Am avea şi aici câteva observaţii pentru care datele pot să fie găsite în alte statistici şi analize:

·       Este foarte posibil ca la viitoarele alegeri prezenţa la vot să aibă o scădere similară cu cea dintre 2004 şi 2008 şi să ajungem la o prezenţă de vot în jurul a 30 %.

·       USL a fost votat în 2012 de 24,7 % din populaţia votantă a ţării; la o prezenţă în jur de 30 %, se va putea ajunge la putere cu votul a doar 13 – 17 % dintre votanţi.

·       Votanţii aparţin tot mai mult segmentelor de pensionari, asistaţi, funcţionari şi studii medii sau primare. „Mahalaua” şi clientela arborescentă de partid cu supuşii ei  formează o tot mai mare parte dintre votanţi.

·       Segmentul cel mai dinamic, cel al întreprinzătorului – fie el om de faceri mic şi mijlociu din România, fie el românul plecat la muncă în străinătate şi care activează acolo cu succes –  este tot mai redus.

·       Lesa (marja de libertate) a guvernului este extrem de scurtă în a face altceva decât ceea ce a promis clienţilor, sponsorilor şi finanţatorilor USL şi parţial maselor care i-au votat. Antenele vor veghea.

·       Ceea ce va adânci problemele, criza, discrepanţele tot mai mari între venituri şi va sufla în pânzele unui partid care reprezintă chiar numai mahalaua, cum este PPDD.

Falimentul votului universal

Avem, deci, cu votul anului 2012 şi probabil cu cel al alegerilor viitoare două probleme extrem de importante.

Prima ar fi aceea că ponderea celor care votează pentru toţi ceilalţi a scăzut dramatic în cei 22 de ani şi probabil va continua să scadă. Dacă i-ar reprezenta şi pe alţii, poate nu ar fi o problemă, dar ei nu votează pe baza unui mandat dat de cei care nu vin la vot.

A doua ar fi calitatea votului lor. Peste 75 % dintre votanţii USL (acum, dar ai oricui alt câştigător în viitor) se încadrează în acelaşi timp în cel puţin câte una dintre grupele de pensionari, asistaţi, funcţionari şi grupele de analfabeţi, studii primare, studii medii. Această tristă realitate face ca viitorul acestei ţări să fie decis de cei care nu înţeleg prea multe din lumea în care trăiesc, din cei care aşteaptă pomana statului şi a diverşilor şefi şi şefuleţi politico-administrativi, din cei care, din cauza vârstei, nu mai văd întotdeauna dincolo de ceea ce ei au nevoie acum. Este un electorat lipsit de cunoştinţe, lipsit de viziune, lipsit de energie, deformat moral, pasiv, isteric-egoist.

Votul universal, care dă putere acestei părţi a populaţiei, tot mai masiv reprezentată în populaţia totală tocmai datorită caracteristicilor de mai sus, ne conduce astfel către dezastrul social şi naţional.

Votul e o datorie?

Evident, la astfel de argumente, răspunsul activiştilor, stângişti în cuget sau de pripas, ar fi: E vina celor care nu votează? Trebuie să se ducă la vot, să-şi exercite acest drept, să aleagă pe cine trebuie!

Păi cum să facă asta când posibilitatea candidaturii este îngrădită în mod grosolan (aş cuteza un cuvânt din vocabularul propagandei comuniste, samavolnic) prin numărul de semnături necesare unei persoane pentru a candida şi prin numărul de voturi cerut pentru a câştiga, la concurenţă cu uriaşele maşinării politico-mafioto-mediatice ale partidelor, prin numărul de membri ceruţi unui nou partid pentru a exista? Cum să reuşeşti, când astăzi televiziunile, cele mai eficiente mijloace de propagandă politică, sunt nu numai afiliate politic, ci chiar deţinute de personaje odioase,, implicate uneori direct în politică, dintre care unele cumulează calitatea de turnător şi de infractor, de foşti securişti şi comunişti sau de odraslele acestora deveniţi bogaţii ţării pe drumul scurt, pe firul scurt şi pe mintea scurtă a altora?

Te duci la vot: Ionescu e un hoţ, Popescu e un escroc, Vasilescu e fiul lui Popescu, Tănăsescu silabiseşte în timp ce citeşte. Ce alegi? Cum alegi? Pui o ştampilă şi gata, pe urmă nu-ţi mai pasă că l-ai votat pe unul care te fură şi te omoară prin hoţia lui, pe un altul care nu e decât boul supus al celuilalt?

Un timp, eu însumi, le-am spus celor sătui de votul pentru răul cel mai mic să privească invers: votul pentru binele puţin mai mare. Dar, în afara unor cazuri punctuale bine documentate, nu e o soluţie pentru că aşa cum răul cel mai mic devine tot mai mare an de an şi binele puţin mai mare devine tot mai mic.

Falimentul capitalismului de cumetrie securisto-coministo-mafiotă

Falimentul pentru cei din afara acestei Cosa Nostra, evident. Falimentul societăţii româneşti. Falimentul poporului român, care e pe cale de dispariţie ca popor.

Un sistem care în cei 23 de ani de la debut a mers tot mai prost se cheamă că nu e bun. Ce capitalist ar ţine, de exemplu, în întreprinderile sale un sistem care să-i aducă pierderi anuale tot mai mari şi apoi falimentul? Căci aici ne găsim astăzi: în faliment. Mahalaua, subcultura, primitivismul, interlopul, ca fenomen de masă şi cu reprezentare vizibilă în instituţiile statului, sunt cele care ne caracterizează. Deteriorarea noastră e atât de amplă, ca număr, şi atât de profundă în persoană, încât ar fi nevoie de zeci de ani, de schimbări masive de generaţii, de mâini ferme dar şi pline de fantezie şi de inteligenţă pentru a schimba  decisiv lucrurile.

Dar de unde să le iei şi cum să faci să fie votate? E o întrebare la care voi încerca să găsesc un răspuns în viitor.

Closete, lifturi, baruri separate pentru procurori şi judecători şi alte măsuri pentru o justiţie dreaptă

Domnă Ministră, Mare Pivnicereasă

Noi, un grup de asociaţii obşteşti de largă respiraţie care activăm cu multă transpiraţie pentru binele iubitei noastre ţărişoare, în largul forum cetăţenesc CCC:

Salutăm declaraţiile dumneavoastră ferme privind situaţia anormală din acest CSM aservit lui Băsescu şi imperialiştilor occidentali. Aveţi dreptate când spuneţi că „procurorii care sunt o parte dintr-un întreg nu pot conduce întregul”. Numai întregul poate conduce întregul!

Să ştiţi că nu dumneavoastră sunteţi „ministru în mod regretabil” ci cum aţi zis-o e jagardeaua aia de Hăineală.

Aveţi perfectă dreptate cu jartelele astea de procurori care terorizează cetăţenii de bună credinţă care luptă pentru democraţie şi pentru eliberarea de sub tirania dictatorului sângeros.

Şi în general aveţi dreptate cu toate care le spuneţi despre situaţia anormală din România care chiar dacă are un guvern de toată cinstea şi un cel mai ilustru Parlament din toate timpurile, e încă la mâna dictatorului prin interpuşii lui din justiţie, servicii, curtea constituţională, ani, cu spijinul Merkel, Obama, Baroso.

De aceea pentru a veni în ajutorul oamenilor de bine care sunteţi  vă înaintăm şi următoarele propuneri:

·       Spargerea CSM-ului în două ca să puteţi să vă puneţi oamenii lui matale şi ai marii coaliţii a dreptăţii, cinstei şi onoarei.

·       Trimiterea procurorilor la locul care e pentru ei, să vină cu problemele specifice la partid şi să ceară voie cui să facă dosar, nu aşa de capul lor la toţi oamenii de bine.

·       Alungarea javrelor ordinare vândute – începeţi din judeţe, de unde e ei propuşi, strângeţi puţin şurubul, ungeţi unde trebuie, umblaţi la dosare că fiecare are un ce al lui după care oftează sau din cauza căruia oftează.

·       Reabilitaţi oamenii de bună credinţă hăituiţi şi aruncaţi prin procese şi puşcării, consultaţi-vă cu oamenii de valoare ca domnu Voicu, Costiniu, Chiuariu, Becali, Fenechiu şi mulţi alţii pe care îi ştim şi îi iubim.

·       Să se înfiinţeze closete, lifturi, baruri, linii de transport etc. separate pentru procurori şi judecători; să se separe pe etaje în aceeaşi clădire sau să fie mutaţi în clădiri separate.

·       Interzicerea prin lege a căsătoriilor mixte judecători – procurori, sau măcar stabilirea prin lege a faptului că într-o astfel de căsătorie şeful este întotdeauna judecătorul care este întregul din întreg şi încă ceva în plus.

·       Stabilirea prin lege că copiii rezultaţi din orice fel de căsătorie şi care sunt judecători, devin automat capii acelor familii în măsura în care nici tatăl nici mama nu sunt judecători;

·       Eliminarea din justiţie a celor cu situaţie etnică incertă (Codruţa Kovesi, Schmidt Hăineală). Avem şi noi justiţiarii noştri români, cu nume româneşti, care nu sunt cozi de topor.

·       Trimiterea la studii sau măcar la perfecţionare a judecătorilor şi procurorilor în marea prietenă de la Răsărit – Federaţia Rusă, în Coreea de Nord şi în alte state în care justiţia e justiţie.

Şi să trăiască domnu Voiculescu, „naşu” dumneavoastră, eroul şi eliberatorul acestui atât de bătut de soartă popor. Şi pe lângă el şi domnu Antonescu că e om subţire. Şi domnu Ponta că e procuror (nimeni nu-i perfect) cu ştaif. (Da fiţi cu ochii pe el!)

Semnează

Forumul Civic CCC compus din:

Asociaţia „Judecătorii Sunt Judecători”

Asociaţia Judecătorilor Români Verzi

Uniunea Magistraţilor Liberi de

Asociaţia „Familia Judecătorească”

Asociaţia „Cămătarii pentru Justiţie”

Uniunea Liberilor Profesionişti din Puşcării

Federația Rusă: Un imperiu în metastază.

Un imperiu stupid. Şi trist. Adică anost, ca mai toate imperiile. Previzibil. Arogant până la greţos, agresiv, intolerant, rigid, înţepenit, mincinos. Duhnind a moarte. Moartea pe care o lasă în urmă şi moartea care, ca pe toate imperiile, îl aşteaptă. Pentru că, orice ar crede, conducătorii acestuia, orice imperiu e sortit pierii. Mai ales un imperiu grosolan şi rudimentar ca cel care este Rusia.

Rusia practică în permanenţă stilul agresiv ţâfnos al acuzării celuilalt; acuză dar nu se scuză. Genul ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă nici ideea de a fi contestat şi de aceea cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi să fii în continuare supus. Sistemul e construit pe un principiu exponenţial: orice răspuns palid al incriminatului, orice sugrumată îngăimare provoacă o adevărată canonadă. Doamne fereşte de un glonţ real rătăcit dincolo de graniţă, adesea tras chiar de o un agent rus; tunurile, tancurile, aviaţia rad tot ceea ce întâlnesc pe teren, în timp ce înalţii demnitari şi presa oficială rusă spulberă orice contraargumentaţie.

Mistificare, aroganţă, bădărănie

România se bucură din partea Moscovei de un „răsfăţ special”. Este, în viziunea acesteia, un soi de stat demonic al regiunii: nedreaptă, dispreţuitoare, agresivă, nerecunoscătoare, slugă a imperialismului occidental (american) ea însăşi cu ambiţii şi acţiuni imperialiste, idioata satului, (după cum se înţelege în subtext din declaraţiile demnitarilor ruşi, şi destul de direct din materialele propagandistice ale trompetei oficiale a Moscovei, recte Vocea Rusiei), care refuză visul siberian în favoarea celui american. Şi Siberia e atât de goală!

Nemulţumirea faţă de România este permanentă, ţâfna mai intensă decât în raport cu oricare alt fost stat comunist prieten, agresivitatea şi agresiunea verbală mai paranoice; dispreţul mai evident. Cei care ne ceartă, în numele marelui stat rus, nu mai sunt decât rar înalţii demnitari; acum suntem biciuiţi de slujbaşii mărunţi şi de ziariştii oficiali care execută această sarcină cu meticulozitatea şi  satisfacţia perversă a torţionarului în raport cu deţinutul care trebuie reabilitat.

Rusia deplânge complexele, fobiile, ostilitatea românilor şi a statului românesc în raport cu ea, refuzul acestora de a le fi mai bine în braţele ei puternice (în care mulţi şi-au pierdut răsuflarea). Dar sunt de asemenea şi destui români cunoscuţi, fie plătiţi, fie goarne voluntare în aşteptarea recunoştinţei, sau pur şi simplu persoane simple în gândire care preiau această retorică. Criticile acestora: noi nu ştim să ne orientăm spre Rusia şi să profităm de Rusia, relaţiile economice sunt la pământ, cele politice sub nivelul solului, nu speculăm potenţialul mare al pieţei ruseşti, nu ştim să culegem din relaţia cu Rusia şi alte fructe decât cele ale unei mânii nejustificate. Noi greşim, am greşit şi, precis, vom greşi. Pentru că, ajungi să înţelegi la un moment dat (numai să nu ajungi să o şi crezi) noi suntem greşiţi întru totul.

Conform reţetei imperial-comuniste (adică, rezultat al ambelor surse) adevărul se găseşte depozitat întotdeauna la Kremlin, aşa că tezaurul e o minciună, ocuparea Basarabiei e o minciună, românitatea basarabenilor e o minciună, limba română e o minciună, execuţiile în masă a mai multor zeci de mii de militari români e o minciună, deportarea a sute de mii de basarabeni şi români e o minciună, istoria României e o minciună, însăşi România e o minciună.

De fapt: România e marea agresoare a poporului rus/sovietic, a teritoriului, limbii, istoriei, avuţiei naţionale.

La viol nu e cum vrei tu

Într-un simpozion internaţional pe tema relaţiilor dintre Rusia şi România, desfăşurat în această toamnă la Academia Română, am pus următoarea întrebare (a cărei idee a fost preluată de Dan Dungaciu în interviul recent din România Liberă):

Dacă Rusia chiar ne doreşte prietenia şi colaborarea, dacă ea chiar e o mamă bună şi noi nişte berbeci încăpăţânaţi, de ce nu a încercat latura sentimentală, de ce nu a încercat niciodată să ne seducă, să ne cucerească fără armate, comisari, presiuni şi represiuni economice şi politice? De ce nu a venit să ofere ceva, ci numai să ceară şi să ia după ce ne-a mai tras şi un şut în gură şi la final ne-a înjurat?

Pentru că, mai nou, pentru răceala dintre România şi Rusia se aruncă vina pe Băsescu şi pe guvernele ultimilor opt ani, de ce nu a venit în timpul lui Iliescu şi Năstase (1990-1996; 2000-2004) să ne ofere nişte mărgeluţe, oglinjoare, alămuri ieftine? De ce de exemplu, Gazpromul, braţul economic al puterii moscovite, nu ne-a oferit nişte gaz mai ieftin? Cu care ne ambala şi ne făceau apoi scrumbii sărate pe care să le mănânce ruşii cu votcă. De ce, după cum inspirat a completat Dungaciu ideea mea, în loc să ne seducă a ales şi alege să ne violeze în mod repetat? Şi dacă coana România nu stă, să o mai şi scuipe?

Poate fi la mijloc, aşa cum s-a mai spus, atitudinea imperială (arogantă, distantă, dispreţuitoare, agresivă, politica pumnului şi a manipulării prin propagandă dar şi prin acţiuni subversive) a conducătorilor Rusiei, care folosesc în continuare această pistă pentru a-i controla politic pe ruşi: dacă nu ai ce să le dai injectează-i cu visul lui Petru cel Mare în varianta Putin. Poate fi realitatea încercării de a reface imperiul cu toată complexitatea ei. Poate fi dezamăgirea că România a ales Vestul.

Dar ceva nu merge, parcă nu ajunge.

Adică, Ion vrea să o ia de nevastă pe Maricica dar în loc să-i facă curte, să-i cumpere mărgele, parfum, flori, să o ducă, dacă nu la teatru, măcar la film, sau la un concert gratuit în piaţă, alege să o ia de păr, să o târască pe maidan, să o violeze după care să o înjure că e o târfă. Dar cu care, afirmă el, tot s-ar însura dacă Maricica ar fi ceva mai cooperantă şi ar avea acolo un orgasm-două şi i-ar declara iubire în timpul violului. Cineva e sigur bolnav în povestea asta.

De aceea cred că pe lângă cele de mai sus, alte trei sunt motivele acestei atitudini faţă de România (şi Moldova) fără precedent în cadrul relaţiilor internaţionale ale Rusiei şi anume: România e considerată o slugă obraznică scăpată temporar de sub biciul vechilului, România reuşeşte să fie prea imprevizibilă pentru Moscova şi o enervează cumplit, Federaţia Rusă, formula restrânsă a imperiilor anterioare, este în descompunere, iar reacţiile, acţiunile, gândirea unui organism aflat într-o rapidă (la nivelul istoriei) metastază nu mai au nici limpezime, nici coerenţă, nici luciditate.

Cele trei pariuri pierdute de Putin

Ajungem astfel la tema propusă în titlu: metastaza unui imperiu. O perioadă în care duhul nebuniei pune mai uşor stăpânire pe cei ce conduc. Este exact cazul nostru în care, în loc să se concentreze pe salvarea a ceea ce există, pe aceştia îi bântuie fantomele trecutului.

Preluând ideea construcţiei imperială a Eurasiei, pornită de cneazul Trubeţkoi în 1920, şi adusă lui de Alexandr  Dughin, Putin, în pană de soluţii concrete pentru relansarea reală a Rusiei (după o perioadă în care vecina sa mai înapoiată, China, a întrecut-o în mai toate privinţele)  a încercat o revenire spectaculoasă la Kremlin oferindu-le ruşilor, dintre care peste 60 % regretă fosta URSS, visul marelui imperiu care să se întindă de la Atlantic la Pacific şi să fie condus de „împăratul Putin”; un imperiu, deci, rusesc. Un proiect tembel, pentru situaţia în care se află în acest moment federaţia, după ce Putin a pierdut două dintre cele pariuri şi e pe cale să-l piardă şi pe al treilea. Cum să construieşti ceva mult mai mare decât altceva ce ai şi pe care nu reuşeşti să-l opreşti de la a se nărui?

Pariul 1 - Reforma statului, războiul tehnologic

Mâna, zisă de fier, a exkgb-istului nu a reuşit să vindece, ci doar să încetinească boala Federaţiei Ruse. A mai luat din dureri: viaţa s-a îmbunătăţit, mai ales în zona europeană, s-a mai făcut ceva ordine, s-au mai lansat rachete, s-a reluat producţia de armament sofisticat. Dar totul pe baza resurselor naturale, nu a unei reinventări sănătoase a statului. Mafia şi aparatul de stat controlează şi beneficiază de  resurse. Rusia nu a câştigat prin competitivitate, ci prin şantajul cu acestea. Relaţia stat cetăţean nu a fost nici ea reformulată. Democraţia de paradă cedează puţin câte puţin sub ameninţarea nemulţumirilor formulate tot mai precis şi mai virulent. Interzicerea întrunirilor nu ajută; ori le rezolvi, ori repui în drepturi dictatura cu toate mecanismele ei. După feudalismul ţarist şi feudalismul comunist, Rusia încearcă astăzi formula combinată a unui feudalism ţaristo-comunisto-mafiot, care din păcate ia mai curând relele din ambele formule anterioare şi le combină cu noul condiment usturător al clanurilor crimei organizate.

În ceea ce priveşte economia, Rusia nu a trecut mai departe de satisfacerea parţială a unor nevoi interne, fiind, în afara domeniului militar, practic inexistentă pe piaţa internaţională a produselor industriale. Şi mai cu seamă în domeniile cele mai dinamice şi mai profitabile, care chiar şi în condiţiile crizei au marcat dezvoltări importante; telecomunicaţiile şi IT-ul. O ştire ne anunţa zilele acestea că un colectiv de circa 30 de ingineri a primit 25 milioane de euro pentru a construi un telefon inteligent; adică smartphone-ul cu care se va face primăvară. Exact ca în perioada comunistă. De fapt, în continuare importatoare de tehnologii, federaţia nu a reuşit să mai revină în acest război pe care l-a pierdut de mult.

Din cauza prezenţei masive a mafiei în administraţie şi economie, Rusia este considerată printre ţările cu cel mai ridicat risc pentru mediul afacerilor. Dacă la toate acestea se adaugă şi îmbătrânirea populaţiei, numărul tot mai mare de alcoolici, bolnavi cronici, emigraţia forţei de muncă, declinul economiei ruseşti pe termen mediu şi lung este considerat ca inevitabil

Pariul 2 - Demografia şi „invazia” străinilor

Datele interne şi externe vorbesc despre o adevărată catastrofă demografică. Populaţia federaţiei scade cu circa un milion de persoane anual, creşte rapid procentul populaţiei în vârstă şi povara asupra sistemului de pensii şi de sănătate. Dar scăderea nu afectează pe toată lumea: în timp ce, în ultimii 15 ani, populaţia slavă a scăzut, populaţia musulmană  a crescut cu 40% ajungând la peste 23 de milioane. În Rusia sunt înregistraţi peste 4,6 de alcoolici, 2,9 milioane narcomani, 1 milion de persoane cu dizabilităţi mentale, 1 milion de persoane infectate HIV, 0,9 milioane de tuberculoşi. Mortalitatea este de 14,1 comparativ cu media europeană de 10,2.  Prostituţia a ajuns a doua ocupaţie în rândul femeilor, avorturile au depăşit cifra (oficială) de 8 milioane pe an. Rusia produce cea mai mare cantitate de heroină dintre care circa 90 de tone se consumă în ţară.

Depopularea şi concentrarea în oraşe au ca efect dispariţia oraşelor mai mici şi a

satelor. Dintre cele 157 895 de localităţi, 40 de mii au rămas pustii. În ultimii zece ani au dispărut 214 oraşe şi 13 740 de sate şi numai în 2011 federaţia a pierdut 3 000 de localităţi. Teritoriile uriaşe rămase pustii sunt mai greu de controlat şi de apărat. De la Urali până la Pacific sunt tot mai puţini locuitori şi mulţi dintre ei nu sunt ruşi.

În tot acest timp, alături creşte, atât ca populaţie, dar şi economic şi militar, China. "Rusia îşi va apăra Orientul ei Îndepărtat în faţa expansiunii statelor vecine" a declarat în 12 august 2012 premierul Medvedev, care a înfiinţat şi un minister pentru problemele din Orientul Îndepărtat. Dar cum să aperi un teritoriu atât de mare şi o frontieră de mii de kilometri cu un minister. Enclavele cu populaţie sosită din afara Rusiei, majoritar chinezească, sunt deja o realitate. Infiltrările chinezilor în Siberia sporesc, chiar dacă se încearcă un control sever. Oficial, relaţiile dintre tot mai mignona Rusie şi ponderalul său vecin sunt bune, iar statul chinez nu încurajează emigrarea clandestină a cetăţenilor săi către nord. Dar nici nu o poate opri. Şi nici nu vrea. Pentru că ştie că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine Siberia îşi poate schimba proprietarul.

            Explozie va fi şi în Caucaz; atunci când stăpânul de azi va fi suficient de slăbit şi când va fi lovit din mai multe părţi. Republicile cu un alt fond etnic decât rus (peste 21), puse deocamdată înapoi în cuşcă cu spectacole de sunet şi lumină organizate de armata rusă, nu sunt însă, cu toată deplasarea de populaţie rusească, nişte prieteni către care să dormi cu spatele. Şi nu numai ele, dar şi unele regiuni, ţinuturi sau raioane.

Şi să nu uităm, pe un astfel de fundal, ambiţiile oligarhilor şi mogulilor, mai ales ale acelora din zone bogate, care ar putea să profite de bulibăşeală pentru a-şi construi o mică republică proprie.

Pariul 3 - Putin contra Putin

            Putin de azi nu mai este cel de acum 15 ani când ajungea preşedinte. A reuşit cu o mână destul de fermă să reechilibreze federaţia aruncată în haos şi mizerie la începutul tranziţiei. A schimbat nişte oligarhi cu alţii, dar a şi impus nişte reguli ce au adus stabilitate şi o oarecare dezvoltare. A fost mult mai activ în exterior, reuşind să transforme petrolul, apoi gazele într-o armă de temut şi un atu comercial şi geopolitic decisiv.

A reuşit însă prea puţin pentru o perioadă atât de lungă. Resursele naturale au fost folosite prea puţin pentru dezvoltare, pentru investiţii, pentru victorii în războiul tehnologiilor. Ele s-au dus mai mult către buzunarele mafioţilor-miliardarilor clienţi ai regimului-demnitarilor, către funcţionari, către salariile bugetarilor. Dar resursele naturale nu sunt un izvor inepuizabil, iar tehnologiile noi le reinventează atât la nivel macro - gazele de şist, de exemplu, energia solară etc. - cât şi la nivel micro, al locuinţei personale. Astfel creşte şi independenţa statelor şi a indivizilor faţă de resursele ruseşti. Mâine ele vor avea o valoarea strategică mai mică şi de aici şi una de piaţă mai mică. Decalajul tehnologic continuă să crească. Bani sunt dar ei ori sunt deturnaţi, ori sunt prost folosiţi ori rămân chiar nefolosiţi.

Statul nu a fost reformat. Greu de crezut că va mai fi.

Dar marele inamic al ţarului-prim secretar e vârsta. Nici chiar el nu e veşnic. Nu cât i-ar trebui ca să facă Eurasia. Recent a dat rateuri şi oricât de secret este totul la Kremlin, s-a aflat, s-a văzut. Oricât ar poza Putin în marele sportiv şi marele temerar, sportivii înşişi îmbătrânesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor.

Ce va fi după el? Cine îl va moşteni? Va mai fi o mână forte? Medvedev a încercat să pozeze într-un personaj ferm şi vizionar, dar a fost mereu dărâmat de pe soclu de şeful său. Ce vor face oligarhii? Ce vor face mogulii regionali? E foarte posibil ca, după o perioadă de conducere de forţă, lucrurile să scape de sub control, să existe lupte pentru putere, aceasta să se disipeze.

Germania a primit mandatul tacit de a încerca să îmblânzească ursul rus, să-l eficientizeze, să-l facă prietenos şi folositor Europei. Dar acest lucru nu se va putea face împotriva voinţei celor care cu adevărat deţin puterea.

Roma nu a ajuns dintr-o dată un oraş fără apărare în faţa năvălirii barbarilor. Imperiul Roman s-a restrâns şi s-a restrâns până când a rămas doar un oraş şi ceva teritorii înconjurătoare. Fenomenul s-a petrecut, e adevărat, pe o perioadă de timp mult mai lungă. Dar astăzi totul este accelerat şi continuă să devină tot mai rapid. Războiul tehnologiilor, inclusiv a celor financiare, e fără pauză, fără milă, fără prizonieri pentru că nu mai este un război al oamenilor. Timpul Imperiului Rus a trecut, chiar dacă locuitorii lui şi conducătorii lor nu înţeleg acest lucru.

În această conjunctură, în care estul şi sudul îi vor fi posibili neprietenoase, Rusia de mâine va avea nevoie de prieteni şi nu de duşmani în mai puţin sălbatica şi mai stabila Europă, începând cu fostele state comuniste, între care şi România. Aici, nimic nu e încă prea târziu; românii, de exemplu, sunt băieţi buni şi iertători. Le dai o bere, te şi pupă. Dar, din păcate, probabil că Moscova va trebui să repete destinul Romei. Din acest motiv nici nu mai sunt supărat pe ea; în faţa morţii dispar resentimentele. Îmi pare doar rău că în locul frățietății ortodoxe profețite de Dostoievski, că în loc de Dostoievski avem deșertăciunea şi bădărănia trufiei omenești.

CRĂCIUNUL ŞI PAŞTELE, CELE MAI PROFITABILE MĂRCI COMERCIALE

Crăciunul: o superproducţie cu Moş Crăciun şi Sfântul Cristian       
         Un fruntaş al coaliţiei de guvernare, un star al politicii, al doilea şi, poate, în curând, chiar primul, om în stat şi-a felicitat admiratorii şi prietenii de pe Facebook cu prilejul Sfântului Cristian. După o oră a şters postarea, dar săracul sfânt rămăsese deja mutat în ziua de 25 decembrie 2012. Unii vor zice că nu e vina politicianului, că nu are el timp de aşa ceva, că e cineva care scrie pentru el. Poate. Aşa cum, sunt convins, că toate mirarea autorilor plagiatelor dezvăluite e chiar reală: ei nu ştiau că sclavii care au lucrat pentru ei, leneşi şi limitaţi, nu au ştiut să facă altceva decât să copieze de ici de acolo. Această posibilitate nu rezolvă însă nimic, aşa cum nu rezolvă nici în cazul plagiatelor.  Ba din contră, arată o faţă şi mai îndoielnică a personajelor cu pricina.
            Dar nu despre  minciună şi înşelătorie voiam să scriu. În schimb, acest exemplu al Sf. Cristian introdus de preşedintele PNL în calendarul bisericesc îmi este extrem de folositor pentru tema propusă: Ce serbăm noi de popularele sărbători ale Crăciunului şi Paştelui? Ce marchează ele şi ce au devenit în realitatea abundenţei tehnologice a vremurilor actuale? Iată, de exemplu, dl. Preşedinte al Senatului României habar nu are. Dar noi ceilalţi avem? Şi mai ales, ce este aceea o sărbătoare?

Când cerurile se deschid

        Sărbătorile vechi, sărbătorile mari ale existenţei umane pe care le are (sau le-a avut) fiecare popor sunt momente de excepţie în care legile obişnuite sunt suspendate şi omul are prilejul, într-un fel neînţeles, dar nu mai puţin adevărat, de a se întâlni cu divinitatea. În paranteza magică a sărbătorii, transcendentul se coboară şi se arată oarecum în lume, făcându-i pe muritori să-i simtă prezenţa, să bănuiască fâlfâitul inefabil de aripi al marelui duh nevăzut. Sau, dimpotrivă, lumii istorice i se dă prilejul  de a fi ridicată, printr-o translaţie spirituală, către împărăţia luminii extatice a transcendentului – ne spune Vasile Băncilă, poate cel mai autorizat desluşitor al sărbătorii. Raportarea la transcendent, la un plan de viaţă profund, tainic şi care depăşeşte tot ceea ce poate oferi universul simţurilor este faptul uman prin excelenţă, care îl deosebeşte pe om de restul vieţuitoarelor.

Răzbunarea negustorilor

            În Noul Testament ni se povesteşte că Hristos, căci despre El este de fapt vorba în ambele cazuri, a pus într-o zi mâna pe bici – este singurul moment de mânie manifestă a Mântuitorului - şi i-a izgonit din Templu pe negustorii care transformaseră Casa Domnului într-un bazar. Negustorilor, adică celor care umblă cel mai mult cu bani (şi să nu uităm că pentru mulţi – bănci, fonduri, IFN-uri etc. - chiar banii sunt marfa cea mai de preţ) nu le-a căzut bine acest lucru. Cum nu cred că le plăcea nici varianta de om pe care ne-a propus-o Iisus: corect, cinstit, grijuliu cu aproapele, cumpătat, refuzând să devină un sclav al poftelor trupeşti de tot felul, cu privirea aţintită nu spre cele ale Pământului ci către cele ale Cerului. Şi chiar dacă Evangheliile nu ne-o spun, sunt convins că au avut un rol în derularea acţiunii Sinedriului, ca şi în capricioasa relaţie a locuitorilor Ierusalimului cu Hristos.
            De atunci însă, prevăzători negustorii au lucrat zi şi noapte şi au construit o lume care să le aparţină şi din care Dumnezeu să fie nu numai exilat dar şi uitat. Le-au trebuit aproape două mii de ani, dar pot să fie mulţumiţi: au reuşit. Astăzi vorbim despre Crăciun şi despre Paşte ca despre două prilejuri minunate de a chefui zile întregi, de a avea scurte , dar intense vacanţe în care să ajungem la munte, la mare, în ţară sau la mai mică ori la mai mare depărtare de România: Chiar dacă neînregistrate, cele două sunt brandurile comerciale cele mai profitabile.

Moș Crăciun: un personaj cool

         Chiar dacă (încă) unii mai ştiu că pe 25 serbăm Naşterea Domnului Iisus Hristos, puţină lume se mai gândeşte la asta, sau ştie că acest moment unic înseamnă şi naşterea – sau renaşterea - noastră întru viaţa veşnică. Că nu suntem numai nişte bacterii transformate în mamifere, că nu suntem nişte stele căzătoare pe care le consumă întunericul veşnic, că poate mai este şi altceva în afară de ceea ce vedem, auzim, pipăim, mâncă, mirosim.
         Urările acestor zile sunt „Sărbători fericite!”, „La mulţi ani!”, „Crăciun fericit”. Aproape nimeni nu îţi mai doreşte ca „Naşterea Domnului să fie pentru tine …”.  Din apelul la introspecţie personală şi deschidere către cel în nevoie, de compasiune şi ajutor, ne-am ales cu Moş Crăciun, un personaj care pendulează între un bătrânel uneori puțin senil, alteori având de a face cu magia şi un personaj multivalent ca vârstă, sex, profesie, meserie, familie, gusturi lumeşti. Un produs 100 % comercial. Are familie; n-are dar şi-o face; e un om obişnuit sau totuşi nu; s-a multiplică în sute de milioane de exemplare, care bat străzile, magazinele, gările, vin la petreceri, întreţin atmosfera în baruri şi restaurante şi ocupă un spaţiu însemnat la televizor. E îmbrăcat cu costumul clasic, dar apare şi în haine obişnuite, are şi adaptări de costum de la unele sofisticate până la o simplă căciuliţă. Apare în tot costumul dar şi în variante reduse, până la nivelul lui Adam Crăciun în barurile pentru doamne şi al Evei Crăciun evoluând la bară.

„Spiritul Crăciunului” şi „e ceva magic”

sunt formulările care parcă ar aminti despre o dimensiune extra-lumească. Numai că, dacă vezi cine le foloseşte, în ce context şi ce altceva mai poate spune despre dimensiunea transcendentală a acestei sărbători, înţelegi repede că sunt două expresii goale de alt conţinut decât cel al unor momente de mare desfătare a simţurilor, puse în scenă de un magician ingenios. De exemplu, "Crăciunul e magic" era numele unei emisiuni, sau tema ei scrisă pe burtieră, în care nişte aşa numite "piţipoance" încercau să fie culte şi cool totodată.
      Sărbătoarea Nașterii Domnului se pierde cu repeziciune în spatele unui Crăciun cu o dimensiune lumească presărată cu ceva praf magic, care ne duc pentru o vreme într-o realitate fabricată. Darurile minunate ale magilor către Fiul nu mai sunt; au rămas doar darurile luate cu bani care se împrăştie între cei de azi.

Moş Crăciunul e nedrept şi fiţos

         Dar nu între toţi: sunt destui cei pentru care nici măcar masa acestor zile nu este mai puţin sărăcăcioasă. Compasiunea şi dărnicia noastră, fie materială, fie sufletească, ar trebui să se îndrepte în primul rând către cei săraci, către cei bolnavi, către copii, către oameni singuri. Dar ea se îndreaptă, proporţional cu veniturile, preponderent către sine şi către cei din imediata apropiere, aşa că unii îşi fac sau primesc daruri de milioane de dolari, iar alţii de câţiva lei. Mai sunt şi cei care nu primesc nimic, copii care ajung oameni mari fără ca Moş Crăciun să-i fi vizitat vreodată; pentru că nu sunt dintre cei cu fiţe. Iar în ceea ce priveşte apropierea sufletească, puţini mai au timp şi prea-plin sufletesc pentru a dărui şi altora.

Colindele, coloana sonoră a superproducţiei

         Colindele ar trebui să ne povestească cele ce se întâmplă, ar trebui să ne sensibilizeze şi să ne aducă adevărul sub formă de poveste, să ne ajute să trăim în timp real naşterea lui Iisus, care nu este comemorată, cum îndeobşte se crede, ci se petrece în mod real în fiecare an pentru noi, pentru ca noi să devenim părtaşi la ea prin propria renaştere.
         Colindele, în schimb, au devenit un simplu suport sonor pentru o atmosferă comercială prietenoasă sau unul dintre momentele incluse în spectacolul Crăciunului. La oraşe colindătorii sunt pe cale de dispariţie, iar copii care mai bat la porţi sau sună la uşi nu prea reuşesc să termine nici singurul colind, pe care, de obicei, îl au în repertoriu. În ceea ce priveşte cunoaşterea textului, nici cei care le ascultă nu stau, în general mai bine. Sau chiar dacă îl cunosc, îl ştiu ca pe o simplă poezie.

Prizonieri ai întunericului nefiinţei

        Naşterea şi Învierea Domnului dispar sub plasticul strident colorat al comerţului şi odată cu aceste pierderi, rămânem singuri, pieritori, prizonieri ai întunericului din care am venit şi în care ne întoarcem. Definitiv. Rămânem prinşi pe acest Pământ care este tot mai obosit şi mai sărac în resurse, înconjuraţi de un Univers copleşitor şi pustiu din care tot sperăm să apară – de parcă ei ar însemna altceva decât tot nişte fiinţe pieritoare – extratereştrii.
         Crăciunul – tot mai mult o sărbătoare orgiastică – este şi o măsură a revenirii păgânismului în lumea de azi. Depărtându-se de Dumnezeu, omul nu face decât să se reducă la un nivel, care este altul decât cel al animalelor, şi anume un nivel căzut, alterat, mult mai jos decât al acestora. Sărbătoarea zilelor noastre, în afara mediului religios, în afara Bisericii adică, rămâne doar un exerciţiu comercial, pentru cei care o manipulează şi hedonist, pentru cei care nu mai au întrebări, nu mai au nelinişti, nu caută răspunsuri, ci au pofte şi chefuri pe care trebuie de urgenţă să şi le împlinească.

NAȘTEREA DOMNULUI CU BUCURIE

cu spor în cele ce întreprindeți, cu ajutor pentru cele viitoare, cu sănătate și cu pace în suflet.
Și celor care citiți și celor care scrieți, și tuturor celorlalți care nu ne știm, dar de care, ca de noi toți, are Dumnezeu grijă. Chiar dacă unii nu știm.

Ne rugăm pentru televizor. Dar pentru neam?

      Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
       Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine! Amin !
                                                                       NICOLAE IORGA
      
       Mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură, indiferenţă, lipsă de responsabilitate, cruzime, minciună, dorinţă de mărire, nerăbdare, sete de putere, vedetism şi adulare încât nu cred că, în afara voii lui Dumnezeu şi a intervenţiei sale minunate, noi, românii, vom supravieţui ca neam după ce am reuşit - sub diverse alte denumiri - să străbatem mileniile. Uitarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişarea diavolului fac ca pentru foarte mulţi - prea mulţi - viitorul să fie precum al celuilalt tâlhar, cel care, pe cruce fiind - ca noi acum – l-a refuzat pe Dumnezeu şi a ratat Viaţa. Despre el vorbim ca despre tâlharul cel mort, atunci când îl amintim, dacă îl amintim, pe când celălalt este răsfăţat şi aici şi în Împărăţia lui Dumnezeu.
       Instituţiile statului, de la cel mai înalt până la cel mai de jos nivel, prin oamenii care le însufleţesc, sunt atât de corupte, de putrede, de bolnave, de dăunătoare, de criminale, încât nu cred că există posibilitatea schimbării lor. Dintre cei care, din afară, ar putea veni să-i înlocuiască pe cei dinăuntru - într-un efort de imaginaţie, în care, ca pe nişte vase, le-am goli de conţinut şi am turna altul în loc - cei mai mulţi, foarte mulţi, în mod sigur prea mulţi sunt asemenea celor dinăuntru şi poate mai răi. Iar dacă unele dau semne de însănătoşire – cum e justiţia în ultimul timp – asupra lor se reped trolii întunericului pentru a le readuce la supunere. De aceea, disoluţia morală a neamului, lipsa de unitate, indiferenţa faţă de soarta lui, dispreţuirea lui şi dezicerea de el, chiar atacarea lui din interior, vor fi tot mai mari, ajungând până la acel punct - de care nu suntem departe - de la care întoarcerea va fi, poate, imposibilă; ca într-un cancer al trupului aflat într-un stadiu, brusc, foarte accelerat.
       Iar dacă sunt alţii dinafară care ne vor răul - şi sunt sigur de asta -, şi dacă sunt unii care vor să schimbe în rău lumea - şi sunt sigur de asta -, şi dacă sunt unii care vor să stăpânească lumea - şi sunt sigur de asta - aceştia pot să doarmă liniştiţi pentru că noi lucrăm pentru ei. Despărţirea de Dumnezeu, indiferenţa faţă de Dumnezeu, ura faţă de Dumnezeu şi lupta cu Dumnezeu au ajuns atât de departe încât diavolul (cel care urmăreşte distrugerea omului şi a lumii), stăpânul din umbră sau asumat al celor pomeniţi mai sus poate să stea şi el liniştit: noi facem chiar mai mult decât şi-ar imagina şi ar putea face el.
       Dar oricât de fără ieșire ar părea situația nu trebuie să abdicăm de la a crede și a spera; de la a gândi binele, de la a face binele, de la a compătimi, de la ajuta, de la a asculta, a da un sfat şi, dacă e cu putinţă, o mână de ajutor, de la ne îndrepta, şi nu îndreptăţi, permanent, de la a spera şi a crede, de la a lupta pentru Bine, împotriva răului. Tabloul sumbru de mai sus trebuie să îl cunoaştem pentru a şti unde ne aflăm, dar el nu are voie nici să ne sperie, nici să ne înfricoşeze, nici măcar să ne clatine. Nu-i vorbă, am avut, avem şi vom avea fiecare micile noastre clipe de tristeţe, de confuzie, de deznădejde chiar, vom avea fiecare ispitele lui, dar ele trebuie să rămână mici, trebuie să treacă repede, trebuie să aibă la orizont cerul albastru al credinţei în victoria Binelui, în triumfului lui Dumnezeu.
       Ca să reușim trebuie să nu ne mai dispreţuim, să nu ne mai urâm, să nu ne mai nedreptăţim, să nu ne mai lovim, să nu ne mai omorâm între noi. Să avem ochii sufletului şi ai minţii larg deschişi şi luminaţi pentru a înţelege, voinţa puternică pentru a rezista şi inima blândă pentru a ajuta şi iubi. Dar trebuie și să ne rugăm pentru neam. Căci cine mai face astăzi acest lucru în afara preoţilor şi a călugărilor, cine îi mai cere lui Dumnezeu, în gând sau cu glas tare, ca la liturghie, ajutorul pentru toţi românii. În momentele grele, care ne privesc pe toţi, să uităm televizoarele, mașinile, telefoanele și toate celelalte după care alergăm, și să ne rugăm, aşa cum ne-a reamintit Iorga, pentru neamul românesc. Să ne rugăm să găsească ieşirea la lumină. Să ne rugăm aşa cum făcea Nicolae Iorga, așa cum făceau moşii şi strămoşii noştri, de la care învățase și el.

Parlamentul penal - Uniţi împotriva României

        Din 1990 şi până astăzi, Parlamentul României s-a schimbat permanent – evident vorbesc de parlamentari (nu mă interesează clădirile, dotările, funcţionarii) şi mai precis de calitatea acestora. Era departe de a fi ideal şi la început, dar, în timp, după ceva academicieni, profesori universitari, oameni de cultură, specialişti din finanţe şi economie, din industria şi agricultură,au urmat tot mai mult activiştii neica nimeni, specialiştii pe puncte, semidocţii şi sfertodocţii, iar de un timp, oamenii de afaceri tip mafiotul incult şi cei din administraţia locală nevoiţi să-şi caute „un adăpost de vreme rea fiindcă vine DNA”.
        Concomitent s-a trecut şi de la ademenirea parlamentarilor de către personale penale pentru a-şi aranja afacerile necurate în dauna statului, la ademenirea alegătorilor de către penali, pentru a şi le continua din parlament şi din guvern sub pălăria sănătoasă şi răcoroasă a imunităţii  parlamentare. Este o transformare care se regăseşte în aproape întreg „spectrul politic”, sau, dacă vreţi, în aproape toată „clasa politică”, dar neasumată până acum de nimeni.
         Veţi fi înclinaţi să ziceţi: ce ticăloşi, ce nemernici, ce bandiţi! Dar nu aţi avea dreptate. Pentru că oricum ar părea, nu uitaţi, există şi în ei un suflet, o conştiinţă, ceva din lumina pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare din noi. Şi ca dovadă iată:                         
         Oarecum mai cinstiţi decât ceilalţi, dar neputând totuşi să ne spună adevărul în mod direct, „ca să nu află mama şi tata lor şi să nu-i mai lasă la calculatoarele de la parlamentu”, candidaţii USL ne zâmbesc galeş, ne întind mâna, ne propun şi ne ademenesc de pe nişte afişe mai mari sau mai mici cu formule (intenţionat perimate şi autoironizatoare, ca să ne atragă atenţia asupra adevărului ascuns):
        
         Uniţi, împotriva corupţiei!
         Uniţi, împotriva nedreptăţii! -
         Uniţi împotriva trădătorilor!
         Uniţi împotriva sărăciei!
         Uniţi, pentru România!
         Marea reUnire Naţională!
        
         Dat fiind faptul că, în acelaşi timp, marea lor majoritate este formată din:
        
          catindaţi cu dosare de corupţie, delapidare, constituire de grup infracţional organizat, evaziune fiscală, abuz în serviciu etc.
         catindaţi foşti demnitari care au construit cu sârg acest sistem nedrept
         catindaţi traseişti pe la mai toate partidele,
         catindaţi bogaţi, personaje cu zeci şi sute de milioane de euro făcute peste noapte,
         catindaţi devalizatori şi vânzători ai bietei noastre ţări,

şi pentru că noi ştim asta şi că ei ştiu că noi ştim asta, este evident că în realitate aceste afişe nu sunt altceva decât un strigăt disperat al conştiinţei acestor oameni, conştiinţă care vrea ca noi să aflăm că de fapt se pregăteşte o Mare reUnire Naţională a celor de mai sus într-un parlament în care vor fi nevoiţi să lupte:
       
         Uniţi, pentru corupţie!
         Uniţi, împotriva justiţiei!
         Uniţi, pentru trădare! – de orice fel
         Uniţi, ca să vă sărăcim şi mai mult.
         Uniţi Împotriva României!
        
         Aşa că, doamnelor şi domnilor, în numele tuturor catindaţilor penali de la aceste alegeri mă ridic şi vă întreb: Înţelegeţi dumneavoastră cu adevărat drama, dar ce zic drama, TRAGEDIA pe care aceşti oameni o trăiesc?
Şi dacă da, ce aveţi de gând să faceţi?
Sau: Mai puteți face ceva?

Imbecilitatea europeanului de tip nou

Sau: Planeta maimuţelor

Nişte bipezi
care de-abia s-au ridicat în picioare ca să privească orizontul cu palma la fruntea îngustă,
care, descoperind lumea înconjurătoare, cred că aceasta a apărut odată cu ei şi chiar datorită lor,
care, descoperind băţul motorizat şi-au zis că acesta este esenţa civilizaţiei şi expresia ultimă a culturii,
care cred că a accepta că lumea a existat şi înainte de ei şi chiar a atins unele culmi la care astăzi nu se mai poate visa este echivalent cu a se nega pe ei înşişi,
care văzând soarele, luna, stelele atât de mici în comparaţie cu pământul şi cu umbra lor îşi imaginează că aici şi acum este centrul şi sursa universului, iar ei sunt dumnezeul civilizator al acestuia, aşa că nu mai este loc pentru un Dumnezeu care, ce tupeu! ce prostie! ce obscurantism! ar fi făcut însuşi Universul şi de care mai trebuie să şi ascultăm,
pentru care religia este opiul popoarelor,
pentru care sfinţii sunt un soi de nazişti care trebuie interzişi pentru că îi sperie pe cei mici adânciţi în jocuri pe calculator, droguri, alcool, reviste porno,
pentru care neutralitatea religioasă înseamnă dictatura ateismului, libertinajului şi a consumului ca motiv al existenţei,
pentru care adevărul e subversiv, intolerant și incorect,
pentru care istoria e un muzeu cu ciudăţenii nefolositoare,
pentru care ierarhia valorilor înseamnă inegalitate nedreaptă,
pentru care cultura este folositoare doar ca colecţii exprimate prin zerouri de dolari sau euro,
care nu au citit decât ceea ce au scris ei, mai ales rezumatele şi în special lozincile,
pentru care familia clasică, venind din trecut e un pericol la adresa drepturilor și libertăților şi trebuie înlocuită cu familia homosexuală,
pentru care dragostea este doar sex, eventual pe bani, pe bunuri, pe favoruri, în general, pe ceva câştig,
pentru care avortul este corect politic, căci foetusul nu e o fiinţă, aşa cum, de exemplu, un animal este,
pentru care tradiţia, morala, ordinea, datoria, loialitatea, sacrificiul, curajul sunt termeni reacţionari și subversivi,
pentru care identitatea înseamnă a alege între a fi unu sau zero,
pentru care femeia este un bun comercial şi un mijloc de a vinde,
pentru care Europa, fără trecut, fără creştinism, fără toate cele care în enumerarea de mai sus sunt „periculoase, inexistente, incorecte etc”, e o mare stână de turme clonate astfel încât să nu existe nicio diferenţă,
pentru care Pământul este Planeta maimuţelor,
s-au trezit într-o dimineaţă şi au decretat că nu se poate ca pe moneda aniversară de doi euro a Slovaciei să apară sfinţii Chiril şi Metodiu* căci ”având în vedere neutralitatea religioasă a Uniunii Europene, o monedă europeană nu poate avea sfinţi cu aureole”. Şi pe urmă, s-au întrebat ei important-ironici, ce mare lucru au făcut nenorociţii ăia mincinoşi, care au ţinut Europa noastră, cu toată tagma lor habotnică şi obscurantistă, în întuneric vreo 1900 de ani?

Imbecilitatea unei astfel de poziţionări nu poate fi egalată decât de ticăloşia pe care ea o poate presupune. Personal, cred că sunt implicate amândouă.

* Fraţii Chiril şi Metodie sunt cei care au creat alfabetul "glagolic", care vine de la slavonescul "glagol" (cuvânt), şi care, cu unele adăugiri ale ucenicilor, a devenit alfabetul chirilic. Ca instrument de cultură, limba slavă veche a avut o arie largă de răspândire, cuprinzând Marea Moravie (pe teritoriul Cehiei şi al Slovaciei), Bulgaria veche, Serbia, Croaţia şi Rusia veche. Ulterior, această limbă a fost adoptată ca limbă de cultură şi în ţări neslave, şi anume în Ţările Române şi în Lituania. (sursa: Radu Alexandru pe crestinortodox.ro)

Povestiri din partea luminată a lumii: BARBARA

 

Sau:  
Despre cum a învins Barbara sistemul de două ori

      Barbarei îi place profesia ei (este chiar un medic foarte bun),  îi plac oamenii, dar, atunci când o cunoaştem, singurul lucru care o interesează cu adevărat, la care se gândeşte zi şi noapte, pentru care se pregăteşte, este fuga din Germania comunistă. Toate celelalte se aşează în mintea şi în sufletul Barbarei cuminţi, în aşteptare, în spatele dorinţei obsesive de evadare. Este o dorinţă atât de mare încât ea însăşi nu mai poate  fi nimic altceva decât „cea care aşteaptă să scape”.
        Din această cauză fusese deja închisă şi acum este deportată sub strictă supraveghere într-un mic spital al unui mic oraş din nord, de la malul mării. O maşină cu securişti stă ore lungi în faţa apartamentului sordid pe care îl primise ca locuinţă. La câteva zile, în prezenţa, dar şi în absenţa ei, supraveghetorii intră în casă, îi răvăşesc toate lucrurile, atunci când este de faţă, o percheziţionează, o tovarăşă specializată, cu mănuşi de cauciuc, îi investighează locurile tainice în care ar fi putut ascunde, probabil, mărci federale cu care să-şi plătească fuga, planuri, hărţi, mesaje de la cei care ar fi urmat să o ajute.
        De de fapt unul singur, un om de afaceri din Vest, iubitul ei, sau, nu ne dăm prea bine seama, oricum salvarea ei. Este omul cu care se întâlneşte pe ascuns într-o pădure, sau în camera de hotel în care intră noaptea pe geam. El este cel care îi trimite bani printr-o filieră , apoi, în întâlnirea din hotel îi dă o hartă cu locul de pe plajă în care trebuia să fie într-o noapte de sâmbătă şi de unde urma să fie luată. Tot atunci la hotel, acesta o anunţă că odată scăpată nu va mai trebui să facă nimic, adică să mai muncească, pentru că are el bani destui.
        La spital Barbara e retrasă, tăcută, singuratică. Lumea o crede distantă pentru că vine de la Berlin, dintr-un spital mare, de la o carieră în ascensiune. Se dovedeşte însă repede un medic cu adevărat bun şi mai ales plin de afecţiune faţă de pacienţii cu care stabileşte relaţii speciale. Unul dintre aceştia este o fată de circa 15-16 ani, Stela, închisă într-un lagăr de reeducare prin muncă pentru tineri, de unde evadase de mai multe ori. Ultima dată este găsită după câteva zile într-un lan de rapiţă, inconştientă, muşcată de căpuşe şi epuizată de foame şi oboseală. Barbara, care o îngrijeşte, îi citeşte până adoarme, petrece zile şi nopţi în preajma ei, devine prietena, sora mai mare, mama, singurul om în care Stela are încredere şi de care se agaţă cu disperare, sperând să nu mai fie dusă înapoi în lagăr. Barbara încearcă să o salveze dar, ea însăşi aflată sub „îngrijirea” organului de represiune, mai mult de câteva zile în plus în spital nu reuşeşte să câştige. Stela e dusă înapoi în lagăr de unde cu prima ocazie fuge din nou, rănindu-se în sârma ghimpată a gardului înconjurător.
        Directorul spitalului este un medic cam de o vârstă cu Barbara, André, a cărui carieră de succes este întreruptă de un nefericit accident cu incubatoare şi copii nou-născuţi, un amestec de neglijenţă şi neştiinţă al personalului pe care îl coordona. Este pedepsit cu o carieră de medic de provincie şi cu darea de rapoarte către securitate – după cum îi povesteşte el însuşi Barbarei. E pasionat de medicină, încearcă să-şi încropească un mic laborator în spital, îşi trăieşte viaţa alături de pacienţii săi.
Probabil din curiozitate şi din fraternizare la început – în definitiv erau doi ostracizaţi, Barbara venea cu o poveste specială – André, care cunoştea dosarul noii colege chiar de la şeful echipei de supraveghetori ai acesteia, e foarte atent, amabil, chiar grijuliu cu noua sa colegă. Descoperă astfel atât medicul cât şi omul. O îngrijesc un timp pe Stela, apoi pe un tânăr care se aruncase, din dragoste, de pe o clădire şi care se dovedeşte un caz întortocheat şi dificil. Îşi prelungeşte adesea timpul petrecut în spital alături de pacienţii cu probleme.
        Dar, după un timp, atenţia, curiozitatea, fraternizarea, şi ce o mai fi fost pe acolo, se transformă în afecţiune, poate chiar dragoste – o afecţiune a privirilor, micilor gesturi, complicităţilor; nimic ostentativ, nimic dulceag, nimic agresiv. O afecţiune care, se descoperă în chiar ziua dinaintea nopţii marii evadări; şi care este de ambele părţi. O afecţiune care se mărturiseşte într-un singur sărut.
       Totul e pregătit pentru fugă. Barbara şi-a luat liber de la spital, dar descoperă că tânărul lovit la cap are nevoie de o intervenţie urgentă, care este programată în chiar seara cu pricina – nicio clipă nu se gândeşte să ascundă starea acestuia, mai mult chiar, îl caută pe André peste tot şi îl găseşte îngrijind-o, cu aceleaşi sentimente cu care ar fi îngrijit orice alt bolnav, pe soţia securistului, aflată în faza terminală a unui cancer. Andre îi cere să participe la operaţie şi, după ce ezită puţin, ea îi promite că va veni. Aşa că pe seară acesta o aşteaptă până în ultimul moment.
       Barbara aşteaptă şi ea acasă. Probabil e prima dată când dezertează de la datorie, dar acum e mai mult decât dorinţa de fugă, acum e deja fuga. Şi oricum prezenţa ei nu era în mod special necesară. Avea cine să-i ţină locul. Dar atunci când se părea că nimic nu se mai poate întâmpla, la uşa ei se prăbuşeşte murdară, epuizată şi cu rănile infectate, Stela. Stela este şi ea o altă dorinţă de a scăpa, o dorinţă tânără, năvalnică, buimacă, sinucigaşă, iar Barbara este ultima ei speranţă, întreaga ei speranţă. În lipsa ei, e condamnată să dispară fie în nebunie fie în moarte. Barbara o îngrijeşte în grabă, îi face o injecţie, care să o ţină trează, şi o ia cu ea în noapte către plajă.
        După operaţie, neliniştit, presimţind ceva, André o caută acasă dar în apartamentul acesteia nu sunt decât securiştii care au întors, după tipic, totul pe dos, iar şeful acestora îl anunţă cu o voce resemnată că de data asta Barbara n-o să se mai întoarcă.
La malul mării soseşte clipa cea mare. Eliberatorul, care apare din mare, un  scafandru cu un motor subacvatic şi o mică saltea legată de mijlocul lui, o anunţă însă că nu poate lua decât un singur pasager. Aşa că Barbara îi dă banii, o urcă pe Stela pe saltea şi se întoarce pe mal. Cei doi sunt repede înghiţiţi unul de apă celălalt de întuneric.
       A doua zi, Barbara apare la spital, ca în oricare altă zi. Şi atunci când, venind din spate, îşi pune mâinile pe umerii lui André, care privea nedesluşit şi pierdut către niciunde, ştim că nu mai e aceeaşi. Că dorinţa de a pleca s-a topit, a dispărut, că Barbara a învins sistemul de două ori: odată atunci când putea să plece, dar a rămas pentru că ea a ales aşa, a doua oară când a înţeles că adevărata dorinţă, sensul real al existenţei este de a fi de folos celorlalţi, şi că aici sunt oameni care au mai multă nevoie de ea şi ca medic dar şi ca om.

       V-am povestit filmul lui Christian Petzold „Barbara”, un film despre fosta Germanie comunistă. Un film care nu seamănă de loc cu filmele noastre despre comunism. Un film care, chiar dacă vi l-am povestit, merită din plin să-l vedeţi – va fi din ianuarie pe ecrane.
       Un film extraordinar de simplu şi de complex totodată. Un film cu multe tăceri şi cu cadre liniştite, dar care te ţine în tensiune mai dihai decât un thriller.
       Un film despre cum ar trebui să fim.

       (Sursa fotografiei: www.cinemagia.ro)

România, o caricatură de ţară! Cine e de vină?

        În Europa am ajuns ultimii sau aproape ultimii: albanezii, cu care concurăm direct, câştigă tot mai mult teren. Prin Asia, dar mai ales în Africa sau America de Sud, state care nici nu visau în trecut să ajungă vreodată ca noi, ne privesc acum de la înălţimi care ni se par ameţitoare. Tot ceea ce facem - sau aproape - e neserios, de mântuială, iresponsabil, delirant. Cu greu mai putem fi aşezaţi într-un tipar european. Refacem - în sens invers - drumul către un spaţiu ocupat de o populaţie sinucigaşă. Ne distrugem, ne desfiinţăm zi de zi, clipă de clipă. Laurenţiu Ulici vorbea despre paradoxul românesc al, într-o asemuire cu o pădure, aruncării vreascurilor şi frunzelor moarte către în sus, adică invers de cum se întâmplă în orice pădure sănătoasă şi în orice popor care crede într-un viitor. Adică, la noi, tot ceea ce are neamul mai decrepit şi mai putred urcă pe scara ierarhiei politice, economice, profesionale... Am ajuns, e un sentiment care mă încearcă tot mai des, o caricatură: o caricatură de popor; prin el, în lume, o caricatură de ţară. Îi înţeleg pe cei care nu mai pot să ne ia în serios; pe cei care profită de noi; pe cei care scot din calcule. O facem oricum singuri: nu ne luăm în serios, ne tâlhărim, lovim buimaci în stânga şi în dreapta fără a ţine cont de răul pe care îl facem. Rău pe care am ajuns chiar să-l savurăm. Binele meu, al meu personal, oricum, pe orice căi, oricât de multe distrugeri am face, a ajuns "brand de ţară".
       Suntem o caricatură! Dar nu mi-e ruşine; nu, sunt furios, vreau să fac ceva pentru a inversa acest marş bezmetic către desfiinţare. Mai sunt şi alţii. Mai sunt şi alţii care prin ceea ce fac, prin cum sunt se opun acestei viituri de noroi şi gunoaie. Dar pentru a face ceva ar trebui, poate, să ştim cine e de vină.      Am putea începe, de exemplu, prin a face o listă.
       Ar fi, normal, preşedinţii ţării, prim-miniştrii, miniştrii, secretarii de stat, senatorii, deputaţii şi nu mai trebuie să spun de ce.
Preşedinţii şi vice-preşedinţii de agenţii, de companii sau societăţi naţionale, de consilii de administraţie ale firmelor cu capital de stat, directorii generali, directorii simpli, directorii adjuncţi, şefii de birouri care nu-şi fac treaba, care fură, care îşi pun salarii "nesimţite", care îşi angajează rudele, prietenii şi colegii de partid, care iau mită, care forţează mita, care direcţionează banii către anume firme umplându-şi adesea buzunarele pe mai multe căi.
Preşedinţii, vicepreşedinţii, consilierii, directorii etc. consiliilor judeţene, primarii, vice-primarii, consilierii, directorii etc. primăriilor pentru aceleaşi motive.
Judecătorii şi procurorii care sunt delicvenţi şi infractori.
Poliţiştii care sunt delicvenţi, infractori, mafioţi.
Funcţionarii din ministere, administraţii locale, agenţii etc., care sunt leneşi, aroganţi, lacomi, dispreţuitori, brutali, iau mită, cer mită, ne fură timpul, ne distrug nervii.
Specialiştii şi meseriaşii care nu-şi mai fac meseria.
Firmele particulare şi oamenii lor care iau pieile de pe clienţii lor.
Firmele particulare care parazitează sectorul de stat.
Firmele particulare care trăiesc din corupţia folosirii fondurilor bugetare contra unor comisioane uriaşe şi cu lucrări de o calitate execrabilă.
Profesorii care nu educă.
Medicii care nu vindecă.
Ceferiştii, ratbiştii, metroriştii, tractoriştii, fermierii, vânzătorii, asistenţii medicali ......
Dar mai ales:
Preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii generali, secretarii, membri organismelor de conducere, centrali şi locali ai partidelor pentru toate cele de mai sus.
Membrii partidelor asemănători şefilor lor pentru toate cele de mai sus.
Similarii lor din sindicate pentru toate cele de mai sus.
ONG-urile născute pentru a drena fonduri, pentru a susţine iniţiative potrivnice moralei, identităţii persoanei şi identităţii naţionale, pentru a susţine toate cele de mai sus.
Și, de ce nu, Eu, Tu, El pentru micile, nevinovatele noastre compromisuri, pentru justificatele încălcări ale regulii, fie ea normă nescrisă, fie lege, pentru prea puțin interes, prea puțină implicare, prea puțină responsabilitate, pentru prea puţină grijă, pentru prea puţin respect, pentru prea puţină bunăvoinţă, pentru…
Evident, fiecare aruncă vina pe toţi ceilalţi, sau măcar pe cei cu care intră în coliziune, cu cei din cealaltă tabără profesională, politică, de interese. Dar vina e în toți, chiar dacă în cantități diferite, iar transformarea trebuie să înceapă în fiecare dintre noi. Pentru că numai atunci, cei pe care îi alegem, sau îi punem undeva, cei pe care îi educăm, cei cărora le încredinţăm responsabilităţi, care vor fi, după cum e normal, asemenea nouă, vor fi altfel decât cei de azi. Dacă nu ieşim din nevoile, îndreptăţirile, drepturile, privilegiile, plăcerile, adică din feudele cu care ne-am înconjurat fiecare dintre noi şi nu privim în noi şi prin noi către ceilalţi, nu se va întâmpla nimic bun. Sau se va întâmpla doar după ce vom trece prin crunte încercări.
Drumul de la caricatură la capodoperă trece prin fiecare dintre noi.

Povestiri din partea luminată a lumii - Maria CEBOTARI

În jurul nostru, pare că se întâmplă numai lucruri rele; cantitatea lor creşte nemăsurat, viteza cu care ne invadează viaţa devine ameţitoare. Tentaţia este de a răspunde cu aceeaşi monedă; şi atunci devenim la fel, producem noi înşine răul. Tentaţia este şi de a vorbi numai despre cele rele pentru că ne irită, ne macină, ne înfurie. Şi atunci "luăm atitudine", ieşim la luptă. Ceea ce nu e rău în măsura în care nu uităm lucrurile bune, nu devenim neatenţi sau indiferenţi faţă de bine şi frumos. În măsura în care, măcar din când în când, vorbim şi despre faţa luminată a lumii.
Cum ar fi, de exemplu, următorul eveniment:
            
                                               ACADEMIA  ROMÂNĂ
                                      Secția Arte, Arhitectură și Audiovizual
                                               Institutul de Istoria Artei
                                                      „G. Oprescu”

                                         COMUNICAT DE PRESA     
                                  
Sub egida Secției Arte, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în colaborare cu Academia de Științe a Moldovei – Institutul pentru Patrimoniu Cultural și cu Goethe Institut, organizeaza Sesiunea Internațională ”Maria Cebotari”.
Evenimentul se va desfășura în zilele de Joi 22 Noiembrie 2012 (Aula Academiei Române) și Vineri 23 Noiembrie 2012 (Institutul de Istoria Artei, Calea Victoriei, nr. 196), Orele 10.
Sub semnul recuperării patrimoniului cultural, Sesiunea ”Maria Cebotari” omagiază un extraordinar destin artistic românesc, îngropat sub tăcere până  în 1989.
Personalitate de primă strălucire a artei românești și europene, stea  a marilor scene de operă și a studiourilor de film din Italia, Germania și România,  celebra soprană Maria Cebotari va fi evocată din dubla perspectivă a Istoriei Teatrului Liric și a Istoriei Cinematografului.
Născută la Chișinău în 1910, după ce a absolvit Conservatorul “Unirea” din același oraș, soprana a  avut  o ascensiune fulminantă. Vedetă a operelor din Berlin, Dresda și Viena, a fost aplaudată la Paris, Londra, Milano, București.
Talentul, frumusețea și vocea de o calitate excepțională, cu un ambitus rar întâlnit, au impus-o în galeria de aur a artiștilor europeni ai primei jumătăți a veacului trecut.
Prețuită de compozitori (Richard Strauss a scris pentru ea opera Salomeea)  și de dirijori (Arturo Toscanini, Bruno Walter, Herbert von Karajan, Fritz Bush, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler),  adulată de marele public, a fost o personalitate de prim plan a vieții artistice europene.
Deși cotată  drept o “Callas” interbelică, în perioada comunistă numele Mariei Cebotari  a fost șters din cartea de aur a marilor artiști români. Este timpul și avem datoria să  îl readucem în actualitate.

CÂT DE REPREZENTATIVĂ MAI ESTE DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ?

  În curând vom avea din nou alegeri în faţa cărora vom fi şi mai mulţi cetăţeni turmentaţi: Anul ăsta cu cine votăm? Sau: Mai votăm? Dacă nu avem cu cine, mai pierdem timpul, mai investim ceva speranţe? Există vreo şansă ca ceva să se schimbe în bine? O fi mai bun sistemul de democraţie parlamentară? Sau cel de democraţie prezidenţială? Sau: Nu ar trebui să găsim altceva?
       Actuala criză a adăugat, şi aici dar şi în restul lumii,  noi certitudini în legătură cu proasta funcţionare a selecţiei în politică prin evidenţierea incompetenţei, dezinteresului sau complicităţilor în  gestionarea ineficientă a economiei şi în special a sectorului financiar-bancar, dar şi prin corupţia, minciuna, populismul deşănţat al cărui unic scop este câştigarea alegerilor.
       Discuţia despre alegerea Puterii este grea şi veche. E o discuţie care, prin reducerea constantă a participării la vot, dar mai ales prin rezultatele acestuia, duce la chiar punerea sub semnul întrebării a întregului sistem politic actual, cel al aşa numitei democraţii reprezentative. E o discuţie pe care v-o propunem, cu referire la România, dar şi la restul lumii democratice, în cadrul acestei secţiuni a platformei Estica şi la care vă invităm să luaţi parte alături de analiştii platformei. Voi încerca în continuare să fac referire la câţiva dintre pilonii democraţiei în care trăim: partide, instituţii ale statului, tipul de vot, elitele. Mai mult pe noua platformă de analiză, opinii şi comentarii www.estica.eu

Ponta se resetează cu Băsescu - sau - Frica păzeşte pepenii

       E posibil ca toată ofensiva americană - impresionanta delegaţie de business care vine la Bucureşti, vizita procurorului general adjunct Cole, vizitele şi ieşirile aproape săptămânale ale ambasadorului Gitenstein - probabil cel mai interesant ambasador SUA de după 90, de altfel cu rădăcini în nordul Moldovei - şi mai ales realegerea lui Obama care nu mai dă răgaz "grupului infracţional organizat" să se mişte înainte ca să se dezmeticească o nouă administraţie la Washington şi să-i tragă de urechi - să fi avut asuupra lui ponta efectul miraculos de a-l face să pară un tip responsabil şi rezonabil, care este dispus să coopereze pentru binele ţării, în loc să-l înjure pe preşedinte şi pe urmă tot el să ţipe ca din gură de şarpe că Băse e "mean and vicious".
      E posibil să fie şi contribuţia multor altor semnale şi crude realităţi pe care nici minciuna continuă nici privirea pe lângă  nu te ajută să şi scapi de ele.
       Dar mai cred că e ceva: victoraş a ajuns sus, sus de tot. A fost un timp ameţit de aerul tare de acolo. Ciracii lui i-au spus că de acolo poate face orice vrea, poate să fie exact cum îşi doreşte. Din păcate pentru el, nu a avut succes. A provocat forţele necunoscutului şi acestea i-au deschis cufărul cu comoda ocupaţie de plagiat. Despre care a aflat toată lumea bună de afară. E de ajuns să nu mai poţi face niciodată pe eroul intransigent. Şi toţi să aştepte politicoşi - nesuferiţie de politicoşi şi convenţionali - să fii trecut pe linia de depou.
       Apoi turnătoru', cu chiulangiu' şi cu dragnea (şi baronii lui) au început să ia distanţă; ba chiar să le convină ca el să nu fie desemnat prim ministru după 9 decembrie în cazul în care usl-ul are peste 50%. Ca, astfel  să aibă un motiv să-l dea jos pe Băse, antonescu să se suie în deal iar felixoiculescu să ia, într-o formă sau alta, Palatul Victoria.
       Poate  reîncarnarea lui Titulescu să facă ceva pentru a împiedica mişelescul plan? Nimic mai mult decât poate şi statuia aceluiaşi: să privească aburit viitorul.
       Aşa că, şi-o fi spus, soţul Dacianei şi ginerele lui sârbu, n-ar fi oare mai bine să-l vrăjesc pe marinar, decât să aştept să-mi dea golanii ăştia la gioale? Poate cădem la pace. Poate mă pune....

De ce ar trebui să-i fie frică lui voiculescu de arestarea şefului său?

       Sau: Ar trebui să-i fie frică?
      
       Noi credem că îi chiar este frică.
       Nu întâmplător ieşirea sa cu suspendarea a fost în exact aceeaşi perioadă, doar cu puţin înainte de arestarea generalului securist diaconescu şi apariţia ştirii că acesta a fost şeful lui.
       O sursă pe care, evident, nu putem să o divulgăm ne-a şoptit că s-ar putea chiar ca vechiul cuplu să se refacă după bare. Dar, de data asta, după barele de ferestrele puşcăriei privite din interior.
       După cum spuneam şi de curând: Asta da investiţie! Să fie într-un ceas bun!

voiculescu s-a autodenunţat! Vrea să fie prim-ministru.

       Nu mai căutaţi. Nu mai întrebaţi. Nu încercaţi în zadar să aflaţi dacă Rus, Tăriceanu, Hrebe, Geoană, Vanghelie ar fi acel prim ministru trădător care să tragă magnificele partidele din usl după el. Nu sunt ei, nu e nimeni altcineva. E chiar cel care v-a vorbit.
       Un caz teribil. Un caz care ar trebui studiat. Cel al criminalului care nu poate să se abţină, nu o poate comite fără ca ceilalţi să ştie, fără ca să împlinească cumplitul act ca pe o scenă.
       Un reflux al sincerităţii, în acelaşi timp. Mâna care a completat declaraţia că a fost turnător nu a putut fi oprită; ea s-a continuat în gura care a mărturisit.
       La fel ca în 2005, când tot el a fost soluţia imorală, felixoiculescu ştie că nu va putea rezista. Că atunci când va apărea Băse şi îi va propune să facă guvernul, el nu putea să refuze. E ceva care îl depăşeşte; trădarea este adevărata lui natură, adevărata lui dimensiune şi unica, adevăratul lui nume. Căci turnătorul, ce e el dacă nu un trădător?

       Dar nu uitaţi: danfelixoiculescu este duşmanul numărul 1 al României!