Ora de religie – lămuriri necesare și miza unui război nedeclarat

  de   Bogdan Stanciu

Autorul este președintele și co-fondatorul filialei din București a Asociației PRO VITA. Conduce de asemenea o organizație care reprezintă interesele copiilor deficienți de auz, „Darul Sunetului” precum și „Societatea Tolkien” care promovează operele scriitorului și filologului britanic catolic J.R.R. Tolkien. De meserie inginer și fotograf.

Ieri, 9 decembrie, Comisia pentru Învățământ a Senatului a dezbătut propunerea legslativă pentru înlocuirea, în trunchiul comun de studiu, a orei de religie cu cea de așa-zisă „etică”.

De la comisie, propunerea a plecat spre plen, unde va fi supusă votului final cu raport de RESPINGERE (7 voturi contra unul), ceea ce înseamnă că cel mai probabil va fi respinsă definitiv de plen (Senatul fiind cameră decizională).
 

Religia e otravă. Protejează-ți copilul! Poster de propagandă bolșevică, URSS, anii 1920. 
Dupa cum vedem, tema antagonismului fals între Școală și Biserică, practicat intens azi de 
secular-umaniști, nu e deloc nouă.

Inițiatorul acestei propuneri de lege vizează, în fapt, eliminarea orei de religie prin transformarea sa într-o materie opțională, satelit, la bunăvoința directorului de școală și în funcție de resursele acesteia. Cercurile secularist-ateiste care presează, prin intermediul acestei acțiuni, dar și al „formatorilor de opinie” permanent vânturați prin presă, știu foarte bine că, astfel, religia ar deveni aproape imposibil de predat, adică exact ceea ce ei încearcă, cu disperare, de 20 de ani.

În definitiv, planul de producere a unei mutații societale profunde, dorite de partida secularistă, nu poate reuși atâta vreme cât copiii se află încă sub controlul părinților lor, iar la școală, așa viciată cum este, se mai studiază un sistem de valori bi-milenar, probat istoric și solid.

Tot în această strategie se include și încercarea, eșuată de 10 ani încoace, de introducere a unor cursuri obligatorii de „educație sexuală” – subiect pe care am scris până acum de ne-au durut mâinile.

De asemenea, anul trecut, la discutarea propunerilor de revizuire a Constituției, s-a încercat modificarea unui articol care conferă autorității parentale un statut superior față de puterea contrară pe care statul o poate exercita.

Am scris atunci în articolul Forumul Constituțional – instrument al puciului identitar contra poporului român:

Forumul Constituțional s-a dovedit a fi un simplu instrument în mâna unor grupări contraculturale agresive, care promovează o ideologie extremistă. Propagandiștii ateismului, deviațiilor sexuale și imoralității au acaparat dacă nu dezbaterile (la care au fost admiși, de formă, și reprezentații coalițiilor de ONG-uri tradiționaliste) cu siguranță pârghiile de decizie care au pus concluziile, în documentul final regăsindu-se aproape exclusiv propunerile acestora – „distilate” sau chiar reproduse de-a dreptul.

Iat-o pe cea despre care vorbeam:

Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine, în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.

Față de formularea actuală a fost adăugat apendicele „în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.”

Problema, semnalată atunci și de Consiliul Legislativ, este CINE decide care este interesul superior al copilului? Statul sau părintele? Teza actuală îi nemulțumește pe cei care urmăresc remodelarea conștiinței copiilor conform cu ideologia seculară. Intenția lor reală este reducerea autorității parentale și favorizarea celei „oficiale”, în condițiile în care aceasta ar trebui să fie „laică” (termen pe care ei îl confundă intenționat cu „atee”) și chiar să își asume tot mai mult rolul de „părinte protector”. Ca atare, viitoarele conflicte între cele două autorități, mai ales în ceea ce privește educația MORALĂ a copiilor (domeniu atins de orele de religie și „educație sexuală”), vor da câștig de cauză statului, așa cum vedem spre exemplu că se întâmplă în Germania unde părinții fac pușcărie dacă refuză să-și trimită copiii la ora de „educație sexuală”.

Concluzia mea de atunci era că:

ceea ce s-a petrecut la Forumul Constituțional a fost o încercare de lovitură de stat fără arme, prin forța și influența unor ideologii străine spiritului nu doar românesc, ci omenesc în general. Acestea alcătuiesc vârful de lance al „revoluției culturale”, despre care am vorbit în repetate rânduri și care este infinit mai periculoasă decât un război civil: revoluția culturală distruge societatea prin necrozarea celor 3 piloni ai acesteia: familia, credința și școala.

Înapoi la ora de religie.

Inițiatorii propunerii legislative au încercat amânarea dezbaterii de ieri de la Senat până la publicarea (și intrarea în efect, deci) deciziei Curții Constituționale, dorind să conexeze ideea centrală a propunerii legislative, care se referă la STATUTUL orei, cu speța de la CCR, anume ORGANIZAREA acesteia, respectiv modul de înscriere la oră.

Pentru publicul general, mai ales postacii anti-creștini de profesie, diferența între cele două aspecte e neglijabilă. Ea există însă și este cât se poate de limpede. Evident, seculariștii nu se pot mulțumi cu decizia CCR, căci scopul lor este eliminarea Religiei din trunchiul comun, adică din rândul materiilor cu statul OBLIGATORIU, aspect de care CCR nu se atinge.

Comisia de Învățământ nu a „mușcat” la diversiune, așa că acum după respingerea propunerii legislative urmează noua bătălie: modificarea legii Învățământului, cerută imperativ prin decizia CCR.

În fapt, decizia Curții va duce la dispariția din lege a prevederilor neconstituționale, mai exact a alin 2 al Art. 18 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, și NU A ÎNTREGULUI ARTICOL. Aliniatul precizat se referă la modul în care se face înscrierea la ora de religie, iar restul aliniatelor, la EXISTENȚA orei de religie CONFESIONALĂ, conform art. 32 din Constituție:

„(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”

Deci efectul prim al publicării deciziei CCR va fi acela că materia „religie” va deveni… la fel de obligatorie ca și matematica, fără posibilitatea retragerii elevului de la oră! Acum se poate înțelege nemulțumirea și ușoara panică a partidei ateiste, care dorea să lege dezbaterea de ieri de decizia Curții Constituționale.

Evident, legea va trebui modificată în scurt timp (45 de zile este termenul legal) pentru a fi pusă în acord cu hotărârea judecătorilor. Și aici va fi o nouă luptă pentru că fiecare parte va încerca să obțină cât mai mult posibil. Dar despre aceasta, cu altă ocazie.

Revenind la votul de de ieri de la Senat, 3 ONG-uri laice (laic, reamintim, înseamnă cel care nu este cleric și vine de la un termen care semnifica, în original, poporul lui Dumnezeu), Asociația Familiilor Catolice, Asociația Generală a Românilor Uniți și Federația Organizațiilor Ortodoxe PRO VITA, au remis un memoriu – la fel ca și la Camera Deputaților – prin care au solicitat respingerea propunerii legislative.

Primul scop al memoriului a fost acela de a re-afirma falsitatea tezei conform căreia totul se reduce la o luptă între „societatea civilă” și Biserica Ortodoxă (în mod bizar, unii au impresia că doar religia ortodoxă se predă în școli). Antagonizarea aceasta este nerealistă, dar intens promovată deoarece una din strategiile ultra-minorității neo-marxiste este aceea de a ocupa spațiul public și a striga „noi suntem societatea civilă”.

Selectez din argumentația memoriului, care poate fi citit aici:

• În expunerea de motive nu este citat nici măcar un singur studiu profund, serios, pe tema religiei în școli. Opiniile individuale, indiferent cât de avizate, rămân simple opinii.
• Studiile recente de psihosomatică și de psihologie pozitivă arată în general corelații pozitive între „religie”/„spiritualitate” și sănătate, altruism, responsabilitate, situație familială.
• Expunerea de motive exhibă, absolut nerușinat, un adevărat discurs al urii împotriva religiei ca atare, văzută ca un lucru eminamente negativ, care poate doar îndoctrina copiii.
• Presupuse „tare” ale adolescenților sunt puse pe seama prezenței orei de religie în școli. Faptul ca religia este folosita drept tapul ispasitor, cauza prin excelenta a relelor sociale (reale sau nereale), ar trebui sa fie, pentru orice om de buna credinta, fie el si ateu, dovada unei partiniri evidente si a unei opinii militante, iar nu neutre, laice in adevaratul sens al cuvantului.
• Se încearcă eliminare din ecuația școlii a părinților. O atitudine nefirească, mai ales în cazul României, unde religia are un pronunțat caracter social, fiind vorba despre biserici de veche tradiție.
• Se induce în eroare cu privire la statutul disciplinei: Religia este inclusă în trunchiul comun. Ea nu poate fi o materie facultativă, întrucât în planul educațional nu există așa ceva, noțiunea fiind absentă din Legea educației, unde sunt prevăzute doar disciplinele din trunchiul comun („obligatorii”) și cele „la decizia școlii” („opționale”). Nu disciplina Religie este „facultativă”, ci participarea la ora de Religie este facultativă!
• Subliniem că recenta decizie a Curții Constituționale nu are nicio legătură cu statutul Religiei ca materie parte din trunchiul comun de studiu, ci doar reglementează modul de înscriere al elevilor.
• Calitatea orei de religie și oportunitatea introducerii „Educației civice” sunt două subiecte distincte. Argumentul încărcării curriculei este conjunctural, nu de fond.
• Nu se poate face „istoria religiilor” în loc de „religie” pentru că sunt lucruri diferite. Religiile nu pot fi prezentate într-o manieră strict neutră. Neutralitatea înseamnă și neutralizarea, adica relativizarea și devalorizarea lor.
• Inițiatorul face o echivalare deliberată și falsă între predarea religiei pe baze confesionale și îndoctrinare.
• Propunerea legislativă nu răspunde niciunei nevoi reale de legiferare, fiind doar expresia intereselor unor grupuri de presiune seculariste.

Deocamdată atât, dar promit să revin cu o surpriză. Plăcută unora, indigestă altora.

Sursa: Cultura vieţii

Tatiana Niculescu Bran - o mișcare inspirată a viitorului președinte. Cazul Tanacu.

          Oferta lansată doamnei Tatiana Niculescu Bran de către viitorul preşedinte al României este, în mod cert, desprinsă din altă galaxie faţă de numele vehiculate anterior pentru posturile de consilier, şi din cu totul alt univers în comparaţie cu domnul acela uşor grăsuţ de atâtea ţâţe politice la care a supt (nu ştim încă nimic în plus despre dacă a existat la un moment dat, şi una secretă) şi transpirat de atâtea fandări, sprinturi înainte şi înapoi, degajări pe laterală câte a executat pe stadionul intereselor de partid şi de stat pe un post bun. Mă refer, bineînţeles, la domnul Dan Mihalache.
          Nu o cunosc personal pe doamna Bran şi nu am să intru în detalii de biografie şi carieră ale acestei, de altfel (chiar şi dincolo de faima căpătată după publicarea volumelor "Spovedanie la Tanacu" şi "Cartea Judecătorilor", dramatizarea primului în regia lui Andrei Şerban şi apoi ecranizarea lui de către Cristian Mungiu în filmul "După dealuri"), discrete doamne, dar am să mă refer chiar la aceste cărţi, mai precis la modul în care a tratat sensibila şi încâlcita poveste reală pe baza căreia sunt construite, ceea ce ne poate spune despre ea mai mult decât volume întregi cu vorbe.
          Poveste sensibilă pentru că îşi are sălaşul într-un ţinut al existenţei noastre puternic contestat şi atacat astăzi - credinţa în Dumnezeu, Biserica - faţă de care tentaţiile oportuniste şi/sau inculte sunt cele care s-au şi manifestat în cea mai mare parte a mass-media. Încâlcită pentru că la un moment dat, într-un anumit loc, în viaţa şi moartea unui om s-au conjugat tot soiul de precarităţi ale sistemului şi societăţii, dar şi ale oamenilor care le compun.
          Preotul Daniel Corogeanu şi patru măicuţe au fost aruncate după gratii "pentru lipsire de libertate în mod ilegal urmată de moartea victimei". După mult timp, recent, o anchetă BBC dezvăluie că Irina Corogeanu, victima din această poveste, nu a murit din cauza aşa-zisei slujbe de exorcizare (termen care nici nu există în Biserica Ortodoxă, unde se vorbeşte de "Moliftele Sf. Vasile cel Mare" şi de "dezlegări"), ci după ce a fost injectată cu şase fiole de adrenalină în ambulanţa care o transporta la spital. O descriere foarte sintetică şi tăioasă a ceea ce s-a întâmplat atunci o face Răzvan Codrescu în cartea lansată în urmă cu câteva zile "SIC CREDO":
          În cazul "Tanacu" , aspectul cel mai reprobabil mi se pare pripa, laşitatea mincinoasă şi lipsa de solidaritate a oficialităţilor bisericeşti, care au "manageriat" dezastruos problema, sugestionând justiţia spre o ostilitate de fond şi dând apă la moară unei prese descreştinate şi dezbisericite. Până la urmă, celor de la Tanacu le-au făcut dreptate - nu în justiţie, ci în conştiinţa publică - nu oamenii Bisericii, cum s-ar fi cuvenit, ci ... artiştii laici, prin romane jurnalistice (Tatiana Niculescu Bran), teatru (Andrei Şerban) şi film (Cristian Mungiu) reuşind chiar o bună audienţă internaţională. Sigur că părintele Corogeanu, indiscutabil bine intenţionat, s-a întins cumva mai mult decât decât îi era plapuma (conform vârstei şi experienţei sale duhovniceşti), ba chiar s-a mândrit să-l înfrunte pe dracul, iar dracul i-a venit de hac.... Nu s-a abătut însă, în principiu, de la tradiţiile şi practicile exorcizante încetăţenite în toată Ortodoxia, ba chiar şi în Occident (cum o atestă industria cinematografică). Acum, slavă Domnului, sunt în libertate - şi părintele şi măicuţele - dar anii de puşcărie făcuţi pe nedrept nu-i mai poate şterge nimeni şi nimic. Cât despre "dezvăluirile" BBC, ele nu aduc nimic esenţial nou: domnul doctor Pavel Chirilă (şi n-a fost singurul) a atras atenţia, în acelaşi sens, încă din vremea în care procesul era pe rol. Pe Irina Cornici (o biată pripăşită pe lângă frageda mânăstire, iar nicidecum o "măicuţă", cum au numit-o papagalii presei laice) nu au omorât-o "exorcizatorii", ci medicii, care au pasat-o de colo până colo înainte de a se lua cunoscutele măsuri mânăstireşti, iar în cele din urmă, pe Salvare, i-au administrat o doză fatală de adrenalină, cam de câteva ori mai mare decât ar fi putut suporta şi un om normal. A fost să fie o tragedie, din care s-ar cuveni să înveţe fiecarecâte ceva, de la vlădică până la opincă.
          Tatiana Niculescu Bran putea să furnizeze lumii înebunită de senzaţional, sânge  şi demoni o carte care să vină în întâmpinarea şi supralicitarea acestei nevoi nefireşti. Putea să aibă succes şi să câştige bani buni fără a se speti prea mult cu descâlcirea mulţimii de detalii aiurite şi aiuritoare ale poveştii. Mai ales că însăşi Biserica se lepădase de cei cinci cu mare grabă, din grija de a nu ieşii ea însăşi pătată. Mai ales că presa şi majoritatea opiniei publice îi arseseră deja pe rugul indignării.  Dar nu, ea ne-a oferit o carte de observaţie subtilă şi relatare discretă, în care, la finalul unei investigaţii jurnalistice profesioniste, ne-a provocat să rămânem faţă în faţă cu ceea ce părea a fi adevărul. Câţi alţii ar fi făcut la fel?
           
     

Vaticanul, între genocidul creştinilor şi descoperirea familiei homosexuale

O REALITATE
Persecuţia şi genocidul creştinilor. În volumul ”Cartea neagră a condiției creștinilor în lume”, realizat recent de cercetători francezi, sub coordonarea  jurnalistului Samuel Lieven, se menţionează o cifră de 150 de milioane de creştini care sunt persecutaţi în întreaga lume. Center for the Study of Global Christianity estimează că  anual sunt ucişi peste 100.000 de creştini, adică 5 pe minut. În Asia şi în Africa, creştinii sunt arşi de vii, sunt decapitaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, hăcuiţi ca animalele la abator, numai şi numai pentru că sunt creştini. Femeile gravide sau copiii sunt trataţi ca nişte victime-delicatese ale acestei teribile revăsări de ură. Haim Korsia, marele rabin al Franței, invocă o reacție fraternă în fața revărsării acestei teribile uri împotriva creștinilor, și face o comparație cu distrugerea iudaismului în orient:” Unde sunt comunitățiile de evrei, într-o vreme așa de vii de la Alep, de la Beirut, de la Alexandria, de la Cairo, sau de la Tripoli? Unde sunt școlile din Nehardea și din Pumbedita în Irak? Și unde este floarea iudaismului din Esfahan și din Teheran? Doar în memoria noastră! Alungați, uciși, decimați, persecutați și exilați, creștinii din orient trec ei înșiși prin ce au trecut evreii cu care au conviețuit și pe care i-au văzut plecând din acele locuri”.
Dar de ce să ne ducem aşa de departe. Aici, la noi, în mândra şi civilizata Europă a-ţi afirma creştinătatea a devenit un risc, adesea chiar un delict. Aici, sunt incendiate biserici şi mânăstiri, sunt atacaţi ierarhi sau credincioşi participanţi la slujbe obişnuite sau la procesiuni religioase, sunt interzise afişarea semnelor religioase, purtarea lor, sau reprezentările alegorice care aduc aminte de scenele Naşterii Domnului Iisus Hristos. Aici, oameni care poartă o cruce sau îşi afirmă credinţa sunt daţi afară din servicii, sau chiar sunt arestaţi. Aici, autorităţile forţează diverse Biserici, împotriva tuturor bazelor dogmatice ale creştinismului, să oficieze căsătorii ale homosexualilor, iar primarii, care refuză să oficieze căsătoria civilă, sunt aruncaţi în închisoare. Ca să nu mai vorbim de descreştinarea masivă şi de pustietatea locaşurilor de cult, de prezenţa tot mai anemica  şi cuvântul tot mai fără ecou în societate al Bisericilor din Europa și America de Nord, de devierile grave ale unor reprezentanţi ai celor din Argentina sau Brazilia.

O ALTĂ REALITATE 
În timp ce jumătate din lumea cunoscută fierbe economic sau fierbe războinic, una dintre temele majore de dezbatere politică în Vest este legalizarea căsătoriilor homosexuale ceea ce s-a şi întâmplat în 33 de state ale SUA, în Canada, Argentina, Brazilia, Uruguay, în Africa de Sud, în Noua Zeelandă şi în 12 state europene. O măsură care are, desigur, ca efecte "revigorarea" popoarelor Vestului, atât în ceea ce înseamnă fibra identitară cât şi coerenţa morală, mult mai pregătite pentru înfruntarea provocărilor care deja ne stau în faţă şi care vor deveni mult mai acute în anii care vin. E greu de imaginat cum aceste state vor putea face faţă luptătorilor kamikadze ai diverselor fundamentalisme islamiste de care este deja plină Europa.

UN PAPĂ 
E, în mod clar, ceva ciudat cu acest papă Francisc. Adrian Pătruşcă are dreptate atunci când îl percepe  ca purtând o mască de clown şi aruncă întrebarea (http://www.evz.ro/ce-se-ascunde-in-spatele-mastii-de-clovn-a-papei-francisc.html ). Întrebare la care răspunsul nu este numai "una" sau "alta", ci şi: Dar dacă nu se ascunde nimic?
Direcţiile de acţiune  ale Vaticanului condus de noul Papă Francisc par a fi, din informaţiile scăpate de la congregaţiile de dinaintea şi din timpul sinodului, recâştigarea credibilităţii Bisericii în rândul opiniei publice mondiale şi reforma curiei, adică a guvernului. Nu criza credinţei şi a Bisericii,  ci popularitatea. Este după cum se spune, însăşi motivaţia alegerii cardinalului Bergolio pentru a ocupa scaunul papal. Din acest punct de vedere alegerea pare potrivită, căci Papa Francisc a reuşit să anuleze în mare măsură ostilitatea cu care era privită Biserica Catolică în Occident - mai ales prin prisma tot mai deselor şi mai abominabilelor dezvăluiri despre pedofilia din sânul acesteia. În acest sens, jurnalistul italian Sandro Magister spune într-un interviu apărut în Evenimentul Zilei (http://www.evz.ro/reconsiderarea-homosexualitatii-risca-sa-indeparteze-biserica-catolica-de-cea-ortodoxa.html ) că  "opinia publica mondială îl percepe pe actualul papă nu ca pe un pontif care combate, ci ca pe un papă care acceptă cultura modernă. Gurul absolut al gândiri laice italiene, Scalfari, este entuziasmat de acest papă întrucât, în opinia sa, „a abolit păcatul”. Infernul si purgatoriul fiind abolite, nu mai rămâne, deci, decât paradisul, toată lumea fiind de acum acceptată și binecuvântată de papa".

UN SINOD 
În pană deci de alte chestiuni cruciale, Biserica Catolică a luat în discuţie, la recentul sinod de Vatican, la îndemnul şi ca urmare a revelaţiilor publice ale papei Francisc, posibilitatea recunoaşterii familiei homosexuale (chiar dacă, deocamdată şi metaforic, textele în discuţie sunau altfel, referindu-se la capacitățile și calitatea persoanelor homosexuale şi la darurile pe care acestea le au de oferit lumii).
Pe această linie par a se aşeza intervenţiile papei din ultima vreme privind homosexualitatea,  intervenţii care au dat impresia că Biserica Catolică este pregătită şi deschisă pentru modificări fundamentale în ceea ce le priveşte şi care au aşezat acest sinod în centrul unui interes al opiniei publice mondiale mult mai mare decât  oricare alt sinod. După cum spune acelaşi Sandro Magister: “În mediile profane există impresia că până și Biserica începe să priceapă, într-un final, că divorțul este necesar, că homosexualitatea este un lucru bun, că homosexualii trebuie respectați”. 

NIŞTE EFECTE
Efectele sunt de o gravitate extremă, încă greu de evaluat. Tot Sandro Magister spune că “chiar dacă problema privitoare la o nouă viziune a homosexualităţii în termen pozitiv nu a fost aprobată, faptul că a intrat în discuţie la nivel înalt în Biserică (urmând a fi reluată cu ocazia sinodului din 2015) va rămâne de acum încolo ca o lespede pe care nimeni nu va mai putea să o dea la o parte”. Şi, în aceeaşi notă, episcopul sud-african Wilfrid Napier, vorbind despre  pasajul referitor la homosexualitate, afirma că acesta a pus Biserica într-o poziţie fără speranță și că, de-acum încolo, „nici o rectificare nu mai este posibilă, „singurul lucru care se poate face este doar să limităm pagubele”.

Întorcându-ne la realitatea de la începutul acestui text, şi lăsând de o parte multe alte comentarii şi observaţii pe marginea acestui nefericit eveniment, ar mai fi poate de adăugat doar că o astfel de poziţionarea a Bisericii Catolice nu îi face pe creştini, în primul rând pe cei  catolici, mai simpatici în ochii duşmanilor lor şi nici nu le asigură vreun plus de şansă în a nu trebui să-şi părăsească locurile în care au trait până acum, sau în a scăpa cu viaţă. Ba, din contra. Va fi o justificare suplimentară pentru a fi exterminaţi, criminalii justificându-şi măcelul prin chiar putreziciunea Occidentului şi pericolul transmiterii acesteia către Islam. 
Şi acest lucru se va întâmpla chiar dacă în final, la sinodul ordinar din 2015, nu se va face niciun pas în direcţia arătată mai înainte. Amintiţi-vă cum Putin şi propaganda rusească folosesc deja de mult timp, în buna linie comunistă, aceste căderi ale lumii occidentale pentru a-şi justifica gesturile de război economic, propagandistic sau militar.

PS – Cam ce credeţi că ar fi făcut Sf. Ierarh Nicolae, cinstit şi de romano-catolici, dacă ar fi participat la acest sinod?

Hidosul adevăr al sindromului post-avort

 În cele ce urmează găsiţi traducerea unui articol recent de pe platforma de ştiri Breitbart News Network referitor la efectele neştiute, nebănuite şi necrezute (atunci când sunt anunţate) ale avortului asupra femeilor care l-au experimentat. În cadrul articolului veţi găsi diverse link-uri către alte site-uri sau bloguri, pe care sunt diverse mărturii. În măsura în care există interes pentru ca acestea să fie traduse vă rog să mă anunţaţi.

•  

Hidosul adevăr al sindromului post-avort: Mărturii ale unor femei care şi-au avortat copiii 

de Thomas D. Williams, Ph.D. 3 Dec 2014 

În 2007, ziarul New York Times a afirmat că dovezile ştiinţifice "dovedesc cu hotărâre faptul că avortul nu creşte riscul de depresie, consumul de droguri sau oricare altă prtoblemă psihologică". Această afirmaţie plină de siguranţă - deja îndoielnică atunci când a fost făcută - a fost copleşită de mulţimea de mărturii care au sugerat contrariul: avortul lasă în urmă o perceptibilă stare de amărăciune, suferinţă li devastare.  

Împreună cu statisticile care îngrijorează avem şi convingătoarele mărturii (https://www.lifesitenews.com/pulse/8-brutal-heart-rending-quotes-from-women-who-aborted-their-babies) ale femeilor care şi-au  avortat copiii despre ceea ce s-a petrecut cu vieţile lor ca urmare a avortului. Chiar dacă avortul asigură adesea o soluţie pe termen scurt la problemele reale cu care se confruntă femeile însărcinate, asigurând astfel o uşurare imediată, mitul că femeile scapă cu bine psihologic după un avort pare acum de nesusţinut.
Jewels Green este o fostă lucrătoare într-o clinică pentru avorturi care a făcut un avort în 1989, după nouă săptămâni şi jumătate de sarcină. După avort, Green şi-a continuat munca dar a început să vadă "copilul pe care îl avortase în fiecare vas cu bucăţi de copii avortaţi". A început să aibă coşmaruri "atât de groaznice şi înfiorătoare" încât a solicitat o întrevedere cu directorul clinicii şi a sfârşit prin a-şi părăsi slujba. Suferinţa ei este exprimată într-un limbaj pe care numai o mamă l-ar putea înţelege: "La nemulţi ani necopilule. Îmi lipseşti în fiecare zi. Dragoste şi lacrimi. Mama."

Fondatoarea grupului pro-viaţă And Then There Were None  este o femeie numită Abby Johnson, care a avut două avorturi. Într-una din zile, în maşină, a fost întrebată dintr-o dată de fata sa (http://www.abbyjohnson.org/our-five-surprises-after-abortion/) dacă ea va putea să-şi vadă vreodată fraţii săi în cer. Potrivit relatării lui Johnson, "Am întrebat-o ce vrea să spună cu asta ... sperând, sincer, că nu este vorba despre cele două avorturi personale. Mi-a răspuns că ştia că am avut două avorturi şi că dorea să ştie dacă va putea să-i întâlnească vreodată pe acei copii pentru că, zicea ea 'In inima mea, ei îmi lipsesc.'" 
Atunci când am avut avorturile mărturisea Johnson, "Nu m-am gândit vreodată că aceasta îi va afecta pe alţii. Nu m-am gândit la viitorii mei copii. Nu m-am gândit vreodată  la cum voi putea să le explic egoismul meu ."

Mărturia lui Lori Nerad (http://liveactionnews.org/women-share-their-post-abortion-pain-and-tegret/) este încă şi mai chinuitoare. Fostă preşedintă naţională a Women Exploited by Abortion, Nerad descrie că a intrat întravaliu la două săptămâni de la avort. Acolo, în camera de baie, povesteşte ea, "cu soţul meu lângă mine, a ieşit din mine o parte a copilului meu, pe care doctorul o uitase. Era capul copilului meu."
Nerad povesteşte că încă se mai trezeşte în mijlocul nopţii, crezând că aude un copil plângând. "Şi încă mai am coşmaruri în care sunt forţată să văd cum copilul meu este rupt în bucăţi în faţa mea. Îmi este pur şi simplu dor de copilul meu. Mă trezesc în mod frecvent cu dorinţa de a-mi alăpta copilul, de a-l ţine în braţe. Sunt lucruri pe care, doctorul nu mi-a spus că le voi trăi."

 Katrina Fernandez nu ezită în legătură cu adevărul a ceea ce a făcut. "Mi-am ucis doi dintre copiii mei," spune ea, "i-am lipsit pe părinţii mei de nepoţi şi i-am omorât pe fraţii copilului meu". Mai spune că ar fi dat orice numai pentru ca cineva să-i spună pur şi simplu: "Nu trebuie să faci asta."
Avorturile au făcut de asemenea ravagii asupra vieţii lui Fernandez şi sănătăţii sale mentale, un factor uitat în dezbaterea privind avortul. În conformitate cu Fernandez, avorturile sale "au provocat în mod direct o stare medicală cunoscută sub numele de insuficienţă cervicală care a avut ca rezultat naşterea prematură a unui alt copil care a murit după o luptă de o săptămână în NICU în 2001. Suferinţa pe care am îndurat-o şi am provocat-o altora este nemăsurabilă iar sentimentul de vinovăţie m-a dus aproape la sinucidere. Sunt o laşă pe toate fronturile".
Dar acum, convinsă că tăcerea le face să greşească pe femeile care au nevoie de încurajarea de a-şi duce sarcinile la bun sfârşit, Fernandez declară: "Refuz să mai fiu o laşă."

Thomas D. Williams poate fi urmărit pe Twitter @tdwilliamsrome

Ora de religie - lupta continuă

          Am câştigat câte ceva pe 16 noiembrie: demnitate, conştiinţă, viziune, curaj, grija pentru ceilalţi. E un început. Cum avem de dus multe alte lupte în războiul în care trebuie să apărăm legătura noastră conştientă şi asumată cu Dumnezeu (din care acest început este numai un episod), pentru curaj, pentru îmbărbătare, pentru stimularea imaginaţiei, împotriva lenei sau a fricii, iată un exemplu:

https://www.youtube.com/watch?v=zsqy1Kj4-X4#t=790

Cele bune!

Iliescu, părul lupului psd-ist

          Exact ca în vorba populară, tinerii avântaţi şi plini de idei ai psd-ului s-au gândit că trebuie să se scuture de Iliescu, lupul cel rău de sorginte comunistă travestit în Bunicuţa. Nu e clar de loc cine e Scufiţa Roşie (să fie Ponta, să fie Ghiţă, să fie amândoi, să fie Vanghelie îngemănat cu Geoană?) cum nu e clar nici în a cui pădure (o fi a lui Hrebe, sau a lui Kerestoi?) se petrece dramatizarea pusă la cale de mieii tineri. Ca un public implicat şi curios ce suntem, am avea şi noi câteva obswervaţii şi întrebări pentru organizatori, înainte ca aceştia să facă vreun gest necugetat.
          1. Ponta, Ghiţă, Dragnea, Vanghelie, Voicu, Hrebe etc se trag din Bunicuţa sau Bunicuţa din ei?
          2. Lupii nasc miei vii?
          3. Cum se numeşte mutaţia genetică prin care mieii născuţi din lupi preferă ierbii bugetul (de stat, judeţean, municipal, orăşenesc, comunal)?
          4.  De câte ori trebuie să se dea peste cap zmeii pentru a deveni feţi-frumoşi?
          5. a) mafiot = anticomunist? b) mafiot = democrat ? c) mafiot = responsabil/competent/altruist?
          6. Dacă ai adunat 150 de milioane de euro în zece ani de la terminarea facultăţii, pornind de la zero, în cât timp poate aduna domnul Ghiţă 10 ani de reculegere?
          7. Ce personalitate a istoriei politice româneşti, care a avut în cursul unui an două magistrale luări de cuvânt în parlament - una de 31 de secunde şi alta de 28 - a spus următoarele vorbe care vor traversa istoria, împreună cu cel la care se referă, către lada de gunoi a acesteia: ” Ponta are 40 de ani. Va ramane un conducator in politica din Romania inca 20 de ani. A capatat in acesti ani experienta. (…) Premierul Ponta, pentru cine il cunoaste, este un om onest si nu se imbata singur cu putere. Chiar crede sincer ca decizii importante despre Romania trebuie luate in consens, in Parlament, impreuna cu partidele din opozitie daca se poate. (…) Pe Victor Ponta putem sa-l numim deja un om de stat. A gasit puterea sa faca ce trebuie pentru Romania”.
          8. După ce scapă de Iliescu, să scape şi de hoţii, corupţii, plagiatorii, mincinoşii, inculţii, profitorii, mârlanii, grobienii, criminalii din partid.
          9. Daţi o definiţie a comunismului. Şi a socialismului.. Şi a criminalităţii organizate. Adunaţi definiţile şi scădeţi suma din psd. Rezultatul trimiteţi-l la şcoală şi la biserică.
         10. Nu-i aşa că operele lui Russel Kirk sunt scrise de Liviu Dragnea?
 

Ponta între Ghiță mafiotul și Ghiță ciobanul

           După informațiile vehiculate prin presă, avem în sfârșit și două mărturii directe de la fața locului. Importantă este mai ales cea lui Vanghelie, mult mai bine informat, fiind și mult mai complex conectat la realitatea partidului, cea din spatele perdelelor succesive coborâte de orice organizaţie criminală peste activităţile sale: domnu' Ghiţă, cel căruia, alintându-se pentru a-i părea apropiaţi, probabil, unii politicieni, ziarişti şi analişti îi spun Sebi, evident în lipsă şi adresându-se nouă nu lui, căci altfel, după cum se prezintă omu' nostrum, ar lua în cel mai bun caz o flegmă între ochi, dacă nu un pumn în bot, deci, revenind, domnu' Ghiţă este un mafiot ordinar şi odios conectat prin canalele politice la încăperea plină de bunătăţi a bugetului statului. Şi, conform aceloraşi surse deja neanonime şi evidenţelor statistice, conectat bine, copios, purulent, suculent, organic, terminator.

          Domnu’ Ghiţă, din câte l-am văzut pe la televizor, este un găunos la fel de arogant, superior, suficient, dispreţuitor, agresiv, miştocăros, precar cultural şi intelectual ca şi aşa-zisul lui şef, pe linie de partid, deconspiratul lui lacheu, după alţii, pe linie de bani şi autoritate reală, sau ca domnu' Şova, sau alţi domni mai mult sau mai puţin anonimi, dar guvernamentali sau parlamentari, pe care îi trimite partidul pe la televiziuni ca să ne certe pentru cât de proşti, neinformaţi, dezinformaţi, răuvoitori, cârtitori şi neacultători suntem. De aceea, dincolo de subordonaţii săi pe linie de afaceri, partid, guvern şi, pare tot mai credibil, nu ştiu ce aripă din servicii - sper că una care între timp a rămas în afara oricărui serviciu secret - domnu' Ghiţă, ce s-a descoperit astă-noapte anticomunist, nu este în stare să trezească emoţia sau susţinerea niciunui alegător necumpărat, probabil nici măcar pe cea a interlopilor. Iar cu subordonaţii nu poţi ştii niciodată cum este: ei te laudă şi perie, te pupă şi-n fund, dar atât timp cât eşti şef.
          Cu aplombul şi agresivitatea tinerilor care au gustat prea repede, nemeritat şi nu tocmai legal din hârdăul succesului financiar, domnu' Ghiţă crede că poziţia lui la butoane este eternă, meritele sale incontestabile, iar destinul, în care el crede (pentru că nu crede nicicum în Dumnezeu) favorabil lui pentru eternitate; asta şi pentru că nu se poate imagina mort şi mâncat de viermi, mai întâi o materia organică împuţită aflată în descompunere, apoi nişte oase pierdute pe undeva prin pământ.   
          Demisia lui din PSD nu este credibilă, mai ales acum, după săptămâna de miere petrecută cu iubitul său (prieten) în emirate şi contraofensiva declanşată de Ponta în partid pentru a înlătura orice opoziţie, ci pare mai curând o operetă de proastă calitate aranjată pentru ca cei doi să lovească mai multe ţinte: să mute discuţia despre cine şi de ce este de vină către comunism şi americani, şi să scape domnu Ponta, domnu Ghiţă, domnu' Dragnea (cât mai e liber); să ofere publicului faţa unui partid în care lupii tineri se leapădă de moştenirea comunistă pentru a se updata în ton cu acuzaţiile de pe internet; să rămână conectaţi cât mai mult timp la bugetul ţării.
          Relaţia dintre "Victor" şi "Sebi" (ca să mă bag şi eu în seamă pe lângă ei) e una reciproc profitabilă şi reciproc înmormântabilă, pentru că niciunul dintre ei nu are cu adevărat organ pentru  altcineva decât propria persoană şi, dincolo de şmecheria golănească şi rudimentară, nici minte în cap pentru a accepta că lumea asta nu e chiar cum cred şi vor ei să fie (despre suflet, poate prin iad să-l căutăm).
          De cealaltă parte, ciobanu Ghiţă, care după ce a fost folosit şi a înţeles că este folosit i-o zis fin dar hotărât impetuosului său admirator de ocazie: n-o apăi meri.... undeva. Cam ceea ce i-au transmis şi alegătorii împotriva lui Ponta care, dacă scădem furturile cu suveici şi morţi organizate de Dragnea la referendum, şi celelalte organizate acum, sunt cam tot atâţia, dacă nu chiar mai mulţi decât cei care au votat împotriva lui Traian Băsescu în urmă cu doi ani şi ceva. Asta aşa, ca să fie clar cum stăm cu credibilitatea şi cu contestarea populară, cu relevanţa şi cu reprezentativitatea, cum îi plăcea lui să-i transmită preşedintelui Băsescu.
         Aşa stând lucrurile, domnului Ponta nu-i mai rămâne decât să se piardă repede, dar repede de tot, în neantul nerecunoscător al istoriei. Până atunci însă tare mi-e teamă că ne va mai deranja din când în când cu o  postare pe blog şi, la câteva luni odată, cu noua lui carte scrisă direct pe patul sobru al unei puşcării şi plagiată după (nu o să credeţi) Gigi Becali.

Limba românească

Că tot se apropie ziua naţională, citiţi, chiar dacă aţi mai citit-o, poezia de mai jos a omului de cultură polivalent Gheorghe Sion (1821-1892), ascultaţi-o cântată, chiar dacă aţi mai făcut acest lucru (https://www.youtube.com/watch?v=4UzJ14DJDJE) şi trimteţi-o mai departe, împreună cu linkul către youtube, profesorilor pe care îi cunoaşteţi (vouă înşivă dacă îndepliniţi această condiţie), în primul rând celor de română, istorie, religie, educaţie civică, pentru ca într-o zi sau alta de acum sau de altădată, chiar din când în când, să o pună la clasă şi să o asculte împreună cu elevii lor. Să o şi cânte, dacă le vine. 

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.

Fraţi ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiţi,

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Dan Mihalache, paznicul oilor lui Klaus Iohannis?

           Se  zvoneşte prin ziare că la Cotroceni în sat, un bărbat grozav de tare, Dan Mihalache, a fost pus de ciobanul Iohannis paznic peste oile sale, adică şef al cancelariei. Nu că am fi pricinoşi -  prietenii mei şi cu mine - dar după toate câte am văzut, auzit şi trăit, mi se pare că ar trebui să fim foarte atenţi la cine vine să se înfrupte din roadele votului revoltat al românilor noştri, mai luminaţi decât ai lor.
          Întâmplarea face să-l fi cunoscut pe DM ca un fel de aghiotant - numărul doi în partid, poate - al defunctului şi de puţină pomenire şi cinste om politic, Teodor Meleşcanu, alintat între camarazi cu formula scurtă Mele. Se întâmpla prin 1999 când ApR-ul celui de mai sus, rupt la timp din coasta PSDR-ului pentru a ameţi electoratul supărat pe acesta, făcea încă valuri prin Oborul politic românesc. Sincer, nu mi-a plăcut. Dar nu mi-am pierdut timpul să aflu de ce. Poate, printre altele, pur şi simplu pentru că venea de la PSDR; dar a fost totdeauna şi ceva ce ţine de ceea ce-ţi trezeşte prezenţa unuia sau altuia, care ţine de instinct şi care, te face să te simţi încântat sau, din contră, să vigilent, respins de ceea ce se ascunde sub blana de oraş.
          Dar, pentru a nu vorbi din burtă şi simţiri ce pot să înşele, şi cum tot omul are dreptul la o dreaptă judecată, să vedem ce ne spun documentele care circulă libere pe internet despre acest domn important, suficient, autoritar, cunoscător a toate cele, destul de arogant (nişte trăsături care ajung, probabil, să te facă să-l priveşti cu neîncredere şi cu neplăcere).
          Aflăm în primul rând că e din aceeaşi generaţie cu VV Ponta; DM născut în 1971, VVP în 1972. Şi ce dacă, multă lume s-a născut pe atunci, asta nu e o vină.
          Mai aflăm apoi că a făcut dreptul între 1990 şi 1994. Dacă nu ar fi urmat cariera politică sinuoasă şi dacă nu am mai avea şi alte exemplare de bravi tineri de la drept care au făcut isprăvi de mare vitejie politică poate nu am avea nimic de zis.
          Ba poate da: Nu mai ştiu cum a fost în 1990 şi în 1991 intrarea la drept, dar până în 1989, în marea îmbulzeală de candidaţi, ca să intri repede şi sigur trebuia să ai un dosar beton cu recomandări de la diverse instituţii şi diverşi tovarăşi. Mai bine zis, ca să intri. Şi nu ştiu de ce, dar parcă nu-mi vine să cred că în acea facultate, la rândul ei împânzită de tovarăşi cu epoleţi, lucrurile s-au schimbat, prin minunea revoluţiei, peste noapte. Că nu s-au mai ajutat ei unii pe alţii în perspectiva unui luminos viitor capitalist, aşa cum au făcut-o mai peste tot, pentru a pune mâna pe bunurile "întregului popor" şi pe Puterea cu ajutorul căreia să mâne prea-cinstitul popor încotro bat interesele lor. Dar, sunt de acord, putem trece şi peste asta, nefiind o bază solidă de îndoială privind caracterul şi adevărul despre un om.
          Dar dacă trecem ce descoperim: că domnul DM a ajuns, direct de pe băncile facultăţii, mare expert... unde altundeva decât în politică. E adevărat şi cu o scurtă carieră jurnalistică între, 1991 şi 1993, la ziarul fsnist - roşu şi cu stele - Azi, organul Frontului Salvării Naţionale. Şi, ca un tânăr de mare valoare şi bogată experienţă, devine în 1994 expert guvernamental, consilier al Ministrului pentru Relația cu Parlamentul. Nu scrie acolo unde am citit eu, dar probabil că şi membru al onorantului partid post-comunist, FDSN apoi PDSR pentru care funcţiona ca expert şi consilier ministerial.
          În 1997, ne spune internetul, a devenit a devenit Șef al Departamentului de Analiză Politică al Alianței pentru România, adică al ApR-ului lui Mele, proaspăt rupt din coasta PDSR-ului, de te şi întrebi, coroborând trecutele funcţii de expert şi consilier cu asta de şef, dacă facultatea absolvită de domnul DM a fost cu adevărat dreptul şi nu una de ştiinţe politice, sau dacă a fost singura pregătire de care a avut parte în toată această perioadă.
          Şi de aici, lucrurile se leagă grozav de tare şi nu mai par a se dezlega până în ziua de astăzi. În 1998 DM este deja absolvent al Colegiului National de Apărare, o etapă necesară în cv-ul marilor speranţe din politică, mai ales al celor care vin pe o anumită direcţie, iar între 2001 şi 2004, deşi trădase nobilele idealuri ale PDSR-ului, ce să vezi, este iertat şi promovat consilier al primului ministru. Al cui adică? Al lui Adrian Năstase. Post în care a rezistat 4 ani fără a fi alungat de şeful său (deci, loial, competent, dedicat), sau fără să se scârbească de activităţile, dovedit, ilegale şi de corupţia acestuia. Bravo lui, un stomac tare, un caracter puternic. Şi un adevărat justiţiar.
          Drept răsplată pentru că a fost un soldat credincios al preşedintelui PSD şi, implicit, al partidului, din 2004 îl găsim deputat PSD pentru Maramureş.
          În 2009, hopa, ditamai cotitura: scârbit de cei 19 ani de slujbă în solda socialiştilor, DM are o revelaţie, se descoperă un liberal adevărat şi devine consilier al lui Crin Antonescu. Ca să nu mai lungim vorba, despre perioada care a urmat, tot internetul ne mai spune pe scurt şi că:
          În perioadele mai 2011 – mai 2012, noiembrie 2012 – martie 2013, a activat atât ca Secretar General Adjunct, cât și ca Șef al Departamentului de Analiză Politică și Comunicare al Partidului Național Liberal, iar în perioada mai 2012 – noiembrie 2012, a deținut funcția de Secretar General Adjunct al Guvernului României.
          Între 2013 și 2014, a fost atât Secretar General Adjunct, cât și Secretar General în Senatul României. Începând cu luna martie a anului 2014, a devenit Secretar General Adjunct al Partidului Național Liberal și coordonatorul Departamentului de Strategie al PNL.
          Nu am date despre cine au fost părinţii domnului DM şi dacă au avut şi ei, prin natura meseriilor şi funcţiilor ocupate înainte de 1989, vreo influenţă asupra acestei prodigioase cariere, sau e vorba numai de influenţa stelelor - măi să fie, al stelelor de pe cer, evident, după cum sună şi vorba din popor, nuz mai fiţi aşa de pricinoşi, dar, personal, dincolo de extraordinarele calităţi de expert, analist şi strateg pe care nu le cunosc dar nu am cum să le contesc, nu l-aş recomanda, proaspătului preşedinte ales, nici pentru Cotroceni, nici pentru colectivul de conducere a PNL-ului.
          De ce? Din invidie, evident. Ce, nu mă ştiţi?

Ponta luptă vitejeşte cu acoperiţii SIE

         VV Ponta dă în vileag activitatea SIE de spionare în străinătate a propriilor cetăţeni într-un soi de poliţie politică modernă. Asta după ce Meleşcanu, fostul şef al SIE, s-a făcut preş şi făraş de adunat dejecţiile, l-a ajutat să se conspire, i-a fost aliat în campanie şi a intrat la luat şuturi în gură de la români pentru votul diasporei. Asta înseamnă cu adevărat să-ţi faci datoria şi să asculţi ordinele - adică Mele a ascultat de ordine, dar nu de ale lui Ponta, ci de ale celui care, probabil, i-a dat ordine şi lui Ponta. Bătrânul soldat Mele, un final politic urât demn de o viaţă nu mai puţin dizgraţioasă.
         Întorcându-ne la "iresponsabilul vesel", mi-e greu să cred că a gândit vreo fracţiune de secundă la gravitatea declaraţiilor sale de tâmpel infantil, "demascând" un serviciu secret al României pentru ceva ce nu a făcut, în timp ce el a făcut ceva ce nu vrea să recunoască. Nu ştiu de ce, dar încep să cred tot mai mult din folclorul licenţios, care circulă în jurul acestui personaj ce nu pare a fi un om viu ci un portret reper al unora dintre cele mai reprobabile  trăsături umane.

PSD-ul şi-a schimbat strategia

          De chefuit, că doar nu vă veţi fi gândit la prostii din cele cu strategii economice, culturale, sociale şi alte astfel de năzbâtii. Nu aste strategii obositoare şi neinteresante am în vedere, ci strategia de întâlnit la chiolhane de partid (desigur ar fi una şi mai interesantă, delicioasă chiar, cea a jefuirii bugetului): nu se mai duc în localurile colegilor, în  cele scumpe, în cele de fiţe, unde îi pândesc paparazzi, ci se adună în bodegile oamenilor obişnuiţi, ca noi şi ca voi.
          Luni seara, după orele 20 trecute fix, în urma unei lansări de carte, am intrat câţiva prieteni într-un local din zona pieţei Unirii să mai stăm la o vorbă purtată de un pahar de bere sau de vin. În timp ce noi ne vedeam de ale noastre într-o atmosferă destul de paşnică, un grup de fruntaşi psd-işti, fo' 20, între care l-am recunoscut pe senatorul Georgică Severin, preşedintele comisiei de cultură a senatului, chefuiau straşnic într-un separeu de lângă noi. Pe la 23, când am plecat, chiotele de bucurie şi hohotele de râs la glume cu "noi comuniştii...", "ca nişte hoţi ce suntem...", chestii neortodoxe cu şi despre Ponta, invitaţii la luarea puterii (probabil în partid) şi altele pe care nu le puteam desluşi din cauza teribilei încăierări verbale a vitejilor socialişti, acoperau oricare alte zgomote din local. N-am fi avut cunoştiinţă de "parastasul" psd-ist dacă, pe la 9 jumătate spre zece, nu i-ar fi turnat un chelner: 
          - Ia-uziţi ce trişti sunt ăştia de la psd!!
          - Care?
          - Ăia de se aud râzând!
          - Cine e acolo?
          - Păi, ministrul finanţelor (probabil Vâlcov de la buget - zic eu - că parcă nu era nicio femeie între cavalerii lui Sir Ponta) şi alţii...

Concluzii:
1. Psdiştii şi-au dat seama că sunt oameni.
2. Drept care şi-au schimbat strategia.
3. Şi au reuşit, că nu era  niciun jurnalist paparaţist prin preajmă.
4. Pierderea alegerilor a însemnat o foarte grea lovitură din care au decis să-şi revină cu o şi mai mare durere de cap pe principiul: cui pe cui se scoate.

         

Klaus Iohannis, candidatul PSD - un basm politic modern cu Zmeul Zmeilor şi Făt Frumos

          În teoria relaţionării cauzelor cu efectele, un capitol interesant este cel dedicat efectelor perverse, adică efectelor nebănuite, contrare scopului şi acţiunilor iniţiale. În acest sens, voi încerca  să arăt în cele ce urmează modul în care Klaus Iohannis a fost proiectat, chiar de către învinşi, ca fiind tipul de preşedinte ideal, făcând astfel pentru el - caz pesemne unic la nivel mondial, pe orizontala actualităţii dar şi pe verticala istoriei - cea mai surprinzătoare, atipică şi formidabilă campanie. Pentru demonstraţie, am să vă rog să dăm timpul înapoi până către anul 2007, când s-a încercat prima debarcare a lui Băsescu şi să acceptaţi să intrăm puţin şi pe tărâmul basmului .

          Începând din acea perioadă Băsescu a fost demascat, înfierat, afurisit ca golan beţiv, ca preşedinte care se amestecă în toate, inclusiv acolo unde nu e cazul, sforar, arogant, spurcat la gură, obraznic, ticălos, perfid, pervers, mitocan, mincinos, fără cuvânt, cel care, în loc să modereze între instituţiile statului, sau între acestea şi societate, a destabilizat ţara, care ne-a învrăjbit pe unii împotriva celorlalţi, dictatorul. Mai rău decât Ceauşescu, decât Hitler şi Stalin la un loc. După 2009 de asemenea cel care a tăiat pensiile, salariile, sporurile şi ne-a condamnat la moartea prin înfometare. Acest portret a fost atât de bine susţinut şi comunicat zilnic de cea mai mare parte a mass media, a analiştilor/comentatorilor politici şi a liderilor de opinie, el a intrat atât de adânc în foarte mulţi dintre cetăţenii români sub formula sintetizatoare REGIMUL BĂSESCU, încât şi astăzi, după aproape trei ani de guvernare psd-istă, respingerea, condamnarea, punerea la zid a preşedintelui se manifestă cu aceeaşi vigoare într-o mare parte dintre aceştia. Astfel a fost creat, pornind de la Traian Băsescu, un portret robot al demonului politic, Zmeul cel rău şi urât, care trebuia învins în luptă.

          În acelaşi timp a fost creat un portret al candidatului ideal, al lui Făt Frumos, un personaj care vorbeşte puţin, clar, la obiect, este decent, politicos, reţinut, nu se amestecă acolo unde nu are atribuţii, nu jigneşte, nu instigă la ură, nu dezbină ci uneşte, care uneşte, grijuliu, iubitor, atent la nevoile celorlalţi, care chiar are grijă de toată lumea, respectă regulile democraţiei, nu minte, nu este în legătură cu găşti care devalizează bugetul şi pradă banii cetăţeanului, cinstit şi reprezentant al unui segment politic cinstit, care moderează şi echilibrează. 

           Ambele portrete erau, în mod evident, destinate preluării totale a puterii de către cel mai negativ şi mai periculos segment al societăţii româneşti, prin diabolizarea şi aneantizarea lui Traian Băsescu, astfel încât tot ceea ce era asociat preşedintelui devenea în mod legitim subiect de dispreţ şi ură. Oricine avea (şi are) o opinie mai nuanţată sau nu era în întregime de acord cu evaluarea usl-istă era automat băsist, adică ceva inferior, un nedezvoltat, ceva ce merită şi trebuie eliminat.

          Alegând această strategie şi construind portretul lui Făt Frumos, prealuminaţii politicieni ai usl-ului nu s-au mai obosit (din prostie, din aroganţă, din suficienţă, din lăcomie) să vadă şi dacă ei sunt pregătiţi cu un personaj care să se aşeze în mod natural în acest portret şi să-l concretizeze într-o imagine şi o biografie; important era ca Traian Băsescu să devină inamicul public nr. 1, în locul căruia românii (proşti) să ajungă să aleagă orice li s-ar fi propus.

          O primă încercare a fost făcută cu Geoană, apoi, după crearea usl-ului, aspirantul de serviciu al ocupării acestei imagini aproape mesianice a devenit Crin Antonescu. Pentru scurt timp, desigur, căci numai naivii îşi puteau imagina că psd-ul va lăsa acest vârf al puterii în stat altcuiva decât unuia de-al lor. (Ca să nu mai vorbim de ambiţiile personale ale vertiginosului Victor Viorel Ponta, omul fără trecut, dar care aspira să devină omul viitorului perpetuu.) 

         Problema cu VV Ponta, cel care a şi devenit candidatul psd, a fost că el nu a reuşit, decât numai scremut şi mai mult din lozinci, să semene cu Făt Frumos (darurile sale căptre cei mulţi au fost clar recepţionate, chiar dacă primite, ca daruri otrăvite, nesincere, perfide şi ticăloase). Şi nu numai că, instinctiv, pentru a se dovedi bărbat şi luptător, l-a copiat în multe atitudini (dar fără talent) pe Traian Băsescu, ci s-a prezentat, în mod natural, ca fiind extrem de coincident cu portretul Zmeului. A început astfel să activeze pe piaţa politică un VV Ponta schizoid, sau doi VV Ponta: unul, cel care se prezenta a fi din vorbele lui şi ale susţinătorilor săi de la sat pînă la guvern, Făt Frumos, şi celălalt, care se descifra tot mai mult din comportamentul său public ca premier care are la dispoziţie statul şi oamenii, Zmeul cel rău. A ajuns chiar să se  autoidentifice până la detaliu cu acel portret monstruos creat pentru a-l prezenta pe Traian Băsescu. De ce? Pentru că aşa şi este. Pentru că, de fapt, şi admira acest model de personaj politic. Pentru că, el însuşi fiind o sinteză a caracteristicilor psdiste care l-au aşezat ca moţ încă aburind şi mirosind al acestui produs politic, ne-a înfăţişat imaginea reală a acestui partid, adică a personajului colectiv dar şi a personajelor separate din psd.

          De aici în colo, în această uriaşă combinaţie chimică care s-a format în paharul alegerii preşedintelui României, combinaţie tulbure o bună bucată de vreme, ingrediente precum afacerile Microsoft, Loteria, ticăloşia retrocedărilor şi multe alte necurăţenii scoase la iveală de DNA, dar mai ales tot ceea ce a făcut Ponta şi nu trebuia să facă (de exemplu, cei 100 de lei oferiţi unora şi altora înaintea alegerilor a trezit în mintea multora amintirea lui Ceauşescu făcând acelaşi lucru în urmă cu 25 de ani - ofertă care capătă o încărcătură simbolică aparte din moment ce a confirmat, ca şi atunci, căderea brutală a celui care a făcut-o şi manifestări populare extrem de asemănătoare) şi multe din cele pe care nu le-a făcut şi ar fi trebuit să le facă, au venit pentru a limpezi acest amestec chimic şi a dezvălui, puţin câte puţin, că  monstrul care se ascundea în spatele mixului de caracteristici negative ale  portretului generic Zmeul se dovedea, pe măsura, limpezirii imaginii, VV Ponta. 

          Tot astfel, Klaus Iohannis prin comportamentul său - catalogat de mulţi drept aberant, idiot, handicapat - prin cele pe care le-a făcut, sau prin cele pe care nu le-a făcut (memorabilă probabil la nivel istoric declaraţia sa: Decât să fiu mârlan, m-ai bine pierd!) - a venit să se aşeze în mod firesc,  în mare dar şi în câteva detalii, peste locul liber al lui Făt Frumos. 

          Elementul care a produs limpezirea finală bruscă şi totală a fost ticăloşia împiedicării votului românilor din străinătate. Acel moment a fost ca strigătul copilului din poveste: Împăratul e gol! Imaginea a devenit brusc clară, oamenii au văzut şi au strigat (ca şi cei din basm, pentru că şi acolo tot despre un astfel de personaj e vorba): Zmeul e chiar Ponta! dar atât de mare şi de puternică a fost această lumină care a coborât în oameni încât aceştia au înţeles şi au strigat un adevăr mult mai adânc: 

           Capul monstrului e Ponta, iar monstrul e tot acest înspăimântător angrenaj criminal format din psd-iştii (acest tip generic de politician incult, needucat, profitor, mincinos, hoţ, perfid, pervers, ticălos, fără scrupule, arogant, superficial, iresponsabil, criminal) din toate partidele.