Elena Udrea, viitorul preşedinte al României?

Acest text poate fi luat în serios sau poate fi citit ca o ficţiune. În oricare dintre variante, el nu încearcă să convingă de nimic altceva decât că trebuie să gândim, adică să refuzăm întrebările şi răspunsurile fabricate de alţii şi livrate de-a gata, şi să ne confruntăm cu propriile nelămuriri pentru a găsi propriile lămuriri.

Punerea în pagina publică a procedurilor în cazul Elenei Udrea (marea buluceală a cererilor adresate parlamentului, întorcându-se pe dos chiar ordinea procedurală: arestare-urmărire penală, nu, cum e firesc, urmărire penală-arestare) nu numai că provoacă, ba chiar cerşeşte, urlă după interpretări şi scenarii. Nici la începuturile sale, DNA-ul nu a acţionat atât de neîndemânatic şi amatoriceşte; nici la cei mai periculoşi interlopi, sau la parlamentari/miniştri cu „active” şi „pasive” grele, de sute de milioane, nu au rămas parlamentarii fără suflare, alergând să se adune duminica; nici un discurs de preşedinte nu a fost atât de încălecat de evenimente cu mare impact mediatic cum a fost discursul de luni al preşedintelui Iohannis (bun prilej pentru PSD de a-l pune în umbră pe „neamţ”); şi nicicând nu a fost atât de vrednic Monitorul Oficial în a tipări voturile parlamentului aproape înainte de a fi date, sau în limbaj modern, în timp real. Pe de altă parte, chiar dacă acuzaţiile împotriva Elenei Udrea (EU) sunt destul de variate, ele nu sunt nici dintre cele mai spectaculoase, nici foarte solide, în măsura în care se susţin, din câte ne spun comunicatele şi referatul DNA, pe declaraţiile altor inculpaţi. Şi, ca să încheiem, în mod sigur EU nu are nici profilul şi nici palmaresul criminalului public numărul unu, aşa cum au lăsat impresia acţiunile coroborate ale instituţiilor statului mai sus menţionate.

Explicaţiile (scenariile) pot fi multe: resentimentele procurorilor faţă de EU; presiunea asupra procurorilor a urii populare generată de EU; decredibilizarea justiţiei (în speţă a DNA) prin stângăciile amintite şi dezvăluirile EU; compromiterea anchetei în ceea ce o priveşte pe EU; conjugarea unor interese oculte interne cu interese externe (vezi Rusia) în decredibilizarea serviciilor, decapitarea şi dezorganizarea lor sau scoaterea de pe relaţia cu SUA şi Uniunea Europeană şi trecerea în sfera de influenţă rusească; lupta între servicii, grupuri de interse, centre de putere pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă (adică putere şi bani; sau invers) etc.

Nu ştiu nimic despre sentimentele procurorilor faţă de EU (habar nu am nici cum îi cheamă), dar nu pot presupune că aceştia s-au lăsat copleşiţi de o ură fără margini, acţionând ca nişte berbeci ieşiţi prima oară între mioare. Este lesne de intuit presiunea publică, care apăsa pe umerii lor, dar iarăşi, nu cred că este un motiv pentru acea năvală dezorganizată de cereri adresate parlamentului.  Decredibilizarea justiţiei este un punct permanent pe agenda multor concetăţeni, tot aşa cum şi manifestarea sub diverse forme a intereselor ruseşti nu se face doar o dată pe lună, dar ele par mai curând a se lipi de cazul EU. În realitate, probabil că în ceea ce se întâmplă se combină câte ceva din fiecare.

În cele ce urmează vă propun discutarea unei ipoteze, care, chiar dacă pare mai fantezistă, poate oferi cele mai multe răspunsuri acceptabile. Este vorba, de o amplă şi sofisticată punere în scenă, structurată pe mai multe nivele în jurul cazului EU şi  care ar avea ca obiective:

1.      Lovirea într-un grup cu multiple ramificaţii în politică şi în instituţiile statului – inclusiv în cele juridice şi servicii – de exemplu, unul care îi are la vârf pe Victor Ponta şi Sebastian Ghiţă.

2.      Reconfigurarea unor sfere de putere interne.

3.      Refacerea imaginii Elenei Udrea.

4.      Câştigarea alegerilor prezidenţiale din 2019 de către EU.

Ordinea este oarecum aleatorie, cele patru obiective putând fi aşezate şi altfel, de exemplu după ordinea punerii în practică.

Elementul central: sacrificiul

Imaginea EU în populaţie este (era până deunăzi) atât de negativă (nu mai insist din ce cauze) încât compensarea acestui deficit este aproape imposibil de realizat prin mijloace normale. Singura variantă pentru decompensarea conştientului şi subconştientului colectiv, adică a fiarei însetate de sânge din fiecare, este cea (mitologică) a unui sacrificiu personal vindecător, desfăşurat în public, cu toate elementele necesare acestuia. Pentru a acoperi ura acestor semeni ai ei şi a o transforma în indiferenţă sau chiar simpatie, EU nu are altă variantă decât să se ofere public acuzatorilor şi contestatarilor săi. Mai concret Elena Udrea trebuia să fie acuzată, urmărită, prinsă, arestată, plimbată prin popor (cu ajutorul televiziunilor), tot aşa cum vinovaţii de pe vremuri erau plimbaţi în căruţe, pentru ca pe un traseu al umilinţei supreme şi al defulărilor personale tămăduitoare, să fie înjurată, scuipată, să se arunce în ea cu legume sau scârnăvii, să provoace urletele de bucurie ale spectatorilor înverşunaţi, delirul răzbunării şi toate celelalte care să pună cu botul pe labe fiara interioară.

Dacă cineva (cu ştiinţa sau fără ştiinţa ei) şi-a propus să o salveze pe EU, să o exorcizeze de toate relele, care i se atribuiau, să-i ardă imaginea, care aţâţa ura din atâta popor, să o transforme printr-un sacrificiu ritualic, în care răul este ars pentru a lăsa în urma lui numai binele, şi dacă pentru acest lucru avea nevoie şi de buzduganul cu  şase cereri al DNA, de sprintul parlamentar duminical şi de marea înghesuială de evenimente de luni, sunt destule şanse ca, funcţie de ceea ce se întâmplă în sala de judecată, de dovezile procurorilor şi de dovezile Elenei Udrea, această acţiune de salvare să reuşească. Evident că nu total şi nu dintr-o dată; la început, o atenuare sau ştergere a urii, înlocuirea acesteia cu un sentiment de jenă, apoi de compătimire şi, printr-un proces de autoînvinovăţire pentru ura anterioară (să fim clari, procese din subconştientul nostru, nu revelaţii logice), chiar de simpatie.

Dar, după cum arătam mai sus, deşi elementul de fundaţie al unei astfel de strategii, refacerea imaginii EU nu este şi singurul obiectiv.

Câteva elemente/argumente de parcurs

Între timp, desfăşurarea evenimentelor a început să provoace diverse întrebări şi discuţii. Una pe care o regăsim la foarte multă lume – jurnalişti, analişti sau consumatori de informaţie – este cea a unei evidente campanii împotriva lui Traian Băsescu prin „luarea oamenilor lui Traian Băsescu” dintr-o perioadă sau alta, astfel încât, pe de o parte să se demonstreze cu acesta a fost patronul tâlharilor naţionali, şi, pe de altă parte, prin aceştia să se ajungă chiar la incriminarea lui. Cel puţin pe Microsoft, cei mai atinsi sunt, deocamdată cei din fostul PDL, în timp ce iniţiatorii şi aranjorii de la PSD sunt bine mersi. Culmea, Elena Udrea este arestată într-o cauză disjunsă din dosarul Microsoft, privind o mită de 500.000 euro de la Dinu Pescariu (dar, se întreabă lumea, parcă era vorba de o afacere de aproape 1 miliard fonduri de la stat, cu şpăgi de milioane sau zeci de milioane, unde sunt şpăgarii? Dau cumva lecţii de politică şi morală pe televizor?).

Mai mult, conform aşteptărilor celor ce fac această lucrare, Victor Ponta, se simte nevoit să se bage în seamă şi să-şi exprime public satisfacţia faţă de ceea ce se întâmplă prin nişte declaraţii tâmpe despre Traian Băsescu şi Elena Udrea (Nicolae şi Elena Ceauşescu doi) sperând ca astfel să-i facă şi mai oribili în ochii oamenilor dar reuşind decât să-şi mai dea o dată cu stângul în dreptul.

Lucrurile se complică, disputele se încing, apar informaţii care încep să se adune încet încet de un tablou. Ministrul justiţiei Cazanciuc este din judeţul cu cel mai mare potenţial penal probat şi în curs de anchetare, judeţul Prahova, în care SRI-ul ţinea de şase mafiei, sau era, prin şefii săi, parte a conducerii mafiei locale.

Din acelaşi judeţ este şi dl Sebastian Ghiţă, genialul om de afaceri, care nu-şi luase bacalaureatul dar era deja un maestru al biznisului autohton.

Tot judeţul Prahova are „onoarea” de a găzdui la Cornu, în jurul lui Adrian Năstase şi cea mai mare aglomerare de politicieni PSD (şi aliaţi psd), prieteni, clienţi sau oameni de afaceri de la curtea PSD-ului, care, după cum merg lucrurile, este pe cale să devină cea mai mare aglomerare de penali de vază din România.

Culmea, se descoperă că ministrul (numit politic) Cazanciuc are un consilier ofiţer activ al SRI, tot din Prahova, de la curtea vestitului general mafiot, judecat şi condamnat, Păltânea. Nu se ştie dacă consilierea agentului secret este pe latură politic. Dar pentru ce altceva atât timp cât  pentru colaborarea Parchet-SRI există protocoale, proceduri şi persoane de legătură.

Pionul sau ţinta falsă Coldea

Generalul Coldea a fost lansat în dezbatere de către Elena Udrea ca complotistul şef împotriva ei. Tot de la ea aflăm însă (prin gura lui Ion Cristoiu) că Ponta îi promisese că-l va face praf imediat de ajunge la Cotroceni. Cum Ponta nu a câştigat, acuzaţiile EU par total aiurite: ce interes mai avea generalul să se dea bine pe lângă Ponta et. Comp, dacă acesta oricum nu mai avea un viitor? Asta prin prisma părerii deja generale că ceea ce se întâmplă este o lucrătură cel puţin ciudată cu vector de acţiune pornind de la primul ministru.

Dar dacă Florian Coldea este o ţintă falsă? Dacă el este ales şi băgat în joc (chiar conştient) tocmai pentru a amorţi şi aburi vigilenţa celor vizaţi cu adevărat? În definitiv, despre el nu există decât o declaraţie a EU cum că ar fi aflat că generalul i-a cerut 500.000 euro fostului ei soţ pentru S Ghiţă. Declaraţie imposibil de probat şi, mai ales, uşor de retras într-un moment în care s-ar da cărţile pe faţă.

Asemeni lui Coldea şi alte personaje implicate de către EU, sau care o implică pe aceasta, pot fi ţinte false sau pioni falşi.

Întrebări, ipoteze, cetitudini

Vinovată sau nu (greu de crezut că iese fum fără ceva foc), Elena Udrea se aştepta, mai devreme sau mai târziu, la o acţiune împotriva ei; dosarele erau pornite şi ele trebuia să fie încheiat într-un fel sau altul. Chiar dacă ar fi nevinovată – sau ar fi vinovată numai de ascunderea de informaţii despre lucrurile nelegale care se făceau într-un loc sau altul – închiderea dosarelor din lipsă de probe, când toată lumea a judecat-o şi condamnat-o deja, nu ar fi produs decât neîncredere şi chiar mai multe ură. Dar dacă, într-un fel sau altul, după tot acest parcurs de umilire şi pedepsire publică, procesul s-ar termina cu o achitare sau cu o pedeapsă minimă, eventual cu suspendare, şi s-ar dezvălui pe parcurs lucruri mult mai canceroase despre alţii, nu s-ar putea rezolva situaţia EU în imaginarul şi sufletul colectiv şi personal? Dacă, folosind această vizibilitate extraordinară a personajului şi cazului său, pot fi rezolvate de o manieră chirurgicală de amploare, alte tumori? Dacă se ajunge într-un fel firesc într-o situaţie din care, cei vizaţi în operaţiunea de medicină politică, nu se mai pot fofila?  

Ca urmare a dezbaterii non-stop a cazului, pe piaţă au apărut, dincolo de mulţimea de întrebări fără răspuns sau cu prea multe răspunsuri, o serie de informaţii, care, dacă apăreau altfel, păreau a fi o vizibilă lucrătură a unei părţi interesate; şi nu este decât începutul, vârful aisbergului.

Posibil ca, din motive de acces direct al publicului la unele dezvăluiri importante pe care urmează să le facă şi din motive de siguranţă a dovezilor (care se pot şi pierde), Elena Udrea a vrut să ajungă cât mai repede în faţa instanţei (dar, din teama de a nu i se întâmpla ceva sau poate de a nu se produce o deincronizare, a încercat să evite arestarea).

Mai mult, din ceea ce ştim până acum, dosarele nu prea conţin probe, iar completul de miercuri a desfiinţat două dintre cele trei acuzaţii care i se aduc, reţinând doar acuzaţia de mită de la Dinu Pescariu).  probe indirecte, martori care sub ameninţarea unor ani lungi de puşcărie fac dezvăluiri incendiare (deocamdată însă fără probe), dar care tot la fel, într-un alt context, îşi pot schimba declaraţiile acuzînd presiunile din timpul anchetei (am mai avut astfel de cazuri), sau mărturiile lor pot să fie contestate pe motivaţia interesului acestora pentru scăderea sau anularea pedepsei şi lipsa probelor.

Înapoi la titlu

După ce monstruoasa grupare politico-interlopă este anihilată, după ce aflăm prin ce pericole am trecut în mod real şi ce ne-ar mai fi putut aştepta în viitor, după ce vom ştii că salvarea noastră i se datorează şi Elenei Udrea, s-ar putea ca umoarea populară să se schimbe, mulţimea să decidă că a greşit, că a fost josnică şi nedreaptă şi, chiar dacă se dovedeşte ceva furăciune, dar nu ia prea mulţi ani, sau ia cu suspendare şi nu i se interzic oarece drepturi politice, să o trimită peste cinci ani pe Elena Udrea la Cotroceni.

   

Grecia, prima gubernie rusească în UE?

Lumea în care trăim este într-o schimbare accelerată – de altfel, în spiritul timpurilor tot mai grăbite din cauza exploziei tehnologice. În toate regiunile Terrei au loc, chiar sub aparenţe de linişte, mişcări care se pot dovedi asemănătoare unor deplasări de plăci tectonice. Evident, spaţiul cccidental şi din el spaţiul european intră din plin în această multiplă şi masivă reconfigurare.

Ca orice prădător politic, Rusia a urmărit în permanenţă mărirea spaţiului aflat sub influenţa sa. Dacă până în 1918, această politică s-a concretizat cu precădere în cucerirea de noi teritorii, după 1918, într-o lume schimbată şi ea, Rusia a combinat cucerirea, sau aservirea prin forţă a unor state sau regiuni ale acestora, cu finanţarea stângismului radical internaţional la nivel de regimuri comunistoide, de fronturi de eliberare, terorism, sindicalism, mai nou, civism marxist şi secesionism (Scoţia, Catalonia, Transilvania, Nordul Italiei etc).

In articolul „Cum poate cuceri Rusia Europa fără armate” arătam că acest lucru poate fi făcut cu avantaje şi ajutoare economice; cu pomparea de energie şi materii prime; cu cumpărarea parţială (sectoarele cheie) sau majoritară  a economiilor lor; prin destabilizare politică şi agresiune economică; cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote) şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul acestor state; cu mafia rusă controlând  mafiile locale; prin, în final şi ca un corolar al tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de contestat.  Evident că, de la caz la caz, acestea vor fi combinate.

Tot atunci aminteam că Rusia are în vedere să-şi consolideze zona de influenţă/de control pe un aliniament sufocant pentru Europa de Vest:  statele baltice, Bielorusia, Ucraina, o parte (în înţelegere cu Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Albania, că o primă breşă în sistemul de parteneriat militar şi economic european îl constituie Ungaria şi că posibilitatea reorientării statelor din prima linie (cu excepţia Poloniei şi, mai oscilant, a României) devine o posibilitate apropiată de certitudine dat fiind faptul că: Grecia a cochetat mai mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia mutilată deja de Vest este slavă şi ea, iar statele baltice, au puternice minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi sunt  înconjurate de Rusia şi Bielorusia, După acestea pot urma celelalte din lista de mai sus. Urmarea va fi dominarea totală, militară, teritorială, şi economică a Europei, subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu (sau înglobarea în)  Imperiul Eurasiei. Ceea ce, la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (Nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi că era deja convenit.) (Un alt catalizator al acestei reformulări a Europei ar putea fi Islamul, care a devenit un pericol extrem de concret atât pentru Rusia cât şi pentru Europa de Vest.)

Astăzi, Grecia

În tabloul schiţat mai sus, schimbarea către o stângă de inspiraţie marxistă a Greciei (de fapt prima preluare a puterii de către o stângă radicală într-o ţară NATO) poate deveni un moment semnificativ (şi o victorie târzie în războiul civil din 1949). Mai ales că, la celălalt capăt al continentului, spaniolii (vezi mişcarea Podemos), care au trecut şi ei printr-un război civil distrugător provocat de comunişti, par a fi tot mai atraşi de o stângă revoluţionară (după ce oricum Spania a adoptat cu mare veselie ultimele expresii civico-politice ale marxismului cultural), care are mari şanse de a câştiga alegerile din acest an. În cazul Greciei, din variantele de acţiune a Rusiei de mai sus avem, la vedere, formula alegerilor libere; nu ştim însă ce alte lucruri se pot ascunde în spate. De exemplu, cine, cum şi cu cât a finanţat real Syriza?

Într-un text viitor vom discuta şi despre îndreptăţirea revoltei populaţiei multora dintre statele europene faţă de politica UE, Băncii Mondiale, FMI. Astăzi numai despre cât de real este fundamentul marxist-leninist al noii conduceri politice din Grecia şi despre cât de reală ar fi bănuiala transformării Greciei într-o gubernie rusească a UE.

Filiaţia marxistă a Syrizei

În primul rând, trebuie să vedem cine sunt cei care formează partidul Syriza pentru a şti ce este el. Pornită din 2001 ca o coaliţie de grupări de stânga şi radicale de stânga (marxiste, maoiste, troţkiste, eurosceptice, ecologiste etc.), dar şi cu personaje politice de pe aceeaşi arie se transformă în partid şi participă pentru prima data la alegerei în 2004. De atunci şi până acum se produc diverse transformări, despărţiri şi afilieri, dar important este faptul că, de la bază şi pînă la vârf, Syriza este un partid anti-sistem cu poziţionare de stânga radical.

În acest moment, conducerea Syriza şi guvernul grec sunt formate în mare parte din personaje cu afiliere comunistă clară. Alexis Tsipras (40 de ani) şi-a început cariera politică ca activist în organizaţia de tineret a partidului comunist. Este un admirator al lui Che Guevara, Fidel Castro, Hugo Chavez.

Ministrul afacerilor externe, Nikos Kotzias a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Grec (KKE), ministrul economiei şi infrastructurii, Giogios Stathakis, ministrul energiei Panaghiotis Lafazanis şi ministrul muncii şi solidarităţii sociale, Panos Skourletis au fost de asemenea comunişti de seamă. Viceprim-ministrul Yiannis Dragasakis a fost de asemenea membru al comitetului central al KKE. Ministrul de finanţe, Yanis Varoufakis se descrie ca un marxist libertarian. Bătrânul urs comunist Kotzias, menţionat mai sus, professor de ştiinţe politice şi vocea publică principală a guvernului în ceea ce priveşte legăturile mai strânse cu Rusia, a fost un permanent susţinător al liderilor sovietici duri de la Kremlin. Printre altele, a fost şi unul dintre cei care au înălţat în slavă public, din afara lagărului comunist, reprimarea de către guvernul polonez a mişcării Solidaritatea în anii ’80. Este un prieten al ideologului Alexander Dughin, promotorul euroasianismului.

Detalii de program: politică externă

Prin noul său guvern, Grecia se declară prietenă a Rusiei. În acelaşi timp se distanţează de NATO şi de actuala politică externă (câtă este!) a UE, mai ales în ceea ce priveşte Rusia, SUA, Israelul. În programul partidului punctele de la 37 la 40  se referă (în ordine) la retragerea trupelor din Afganistan şi Balkani, încetarea cooperării militare cu Israelul, sprijinul pentru crearea statului Palestinia, negocierea unui acord stabil cu Turcia, închiderea tuturor bazelor militare (NATO) din Grecia şi ieşirea din NATO. În acelaşi timp, guvernul s-a declarat împotriva unor noi sancţiuni faţă de Rusia şi pentru o schimbare majoră a politicii externe a UE în sensul unei apropieri sporite faţă de aceasta. Un capitol cu serioase posibilităţi de schimbare este 27 care prevede supunerea tuturor acordurilor şi tratatelor cu Europa sau cu alţe părţi unor referendumuri populare, prevedere care poate fi punctul de plecare al unor schimbări majore în ceea ce priveşte alianţele şi aliaţii Greciei în viitor.

Politică internă

Ambiţii mari şi greu realizabile: auditul datoriei publice, renegocierea dobânzii şi suspendarea plăţii datoriei până la revigorarea economiei, naţionalizări de bănci şi sectoare industriale strategice, reangajări masive în sectorul de stat, gratuităţi pentru sistemul de sănătate, eliminarea sectorului privat din sănătate, creşterea alocaţiilor pentru şomeri, creşterea salariului minim, întărirea asistenţei sociale pe toate palierele, realocarea clădirilor băncilor, clădirilor guvernamentale şi ale bisericilor pentru oamenii fără locuinţe, combaterea secretului bancar şi a ieşirilor de capital, creşterea taxelor şi impozitelor pentru marile companii, creşterea la 75 % a impozitului pe venit pentru venituri de peste 500.000 euro, impozite speciale pe tranzacţiile financiare şi pe bunurile de lux, cantine în şcoli pentru copii, subvenţionarea cu până la 30 % a creditelor ipotecare, reintroducerea contractelor colective de muncă, demilitarizarea Gărzii de Coastă şi a trupelor special anti-insurecţionale, interdicţia purtării de măşti şi arme de foc de către poliţie, tăierea drastică a cheltuielilor militare, abolirea privilegiilor bisericii şi industriei construcţiilor de nave, dezincriminarea consumului de droguri etc. Un amalgam de promisiuni sociale luminoase fără o bază economică în afara naţionalizărilor, care, să zicem, ar asigura oarece venituri pentru cele dintâi. Mai mult, dacă taxările, restricţiile, limitările anunţate sunt puse în practică, poate fi prevăzută o hemoragie de capital şi de companii înspre exteriorul ţării. Un program asemănător cu cel al regimului Chavez şi al altor regimuri socialiste sau comunistoide falimentare din trecut şi din prezent  – aşa cum este la ora actuală şi cel din Venezuela.

În acelaşi timp, un teren extrem de favorabil pentru implicarea financiară şi strategică a unor “prieteni” noi. Iar o poziţie strategică ca a Greciei, sau a Spaniei, atât în cadrul UE, cât şi pur şi simplu geographic, la un  capăt şi celălalt al Mării Mediterane, şi la gurile Mării Negre, chiar şi în vremuri de criză, chiar şi cu sancţiuni în spate, merită toţi banii, care, în mod sigur pot fi recuperaţi într-un viitor nu prea îndepărtat.

Noii guvernanţi au dat asigurări că vor binele atât al Greciei cât şi al UE. Au cerut initial tăierea a 200 miliarde  euro din datoria externă (circa 80 %) apoi au revenit cu alte propuneri, dar nimic nu e clar, iar sigur nici atât. Au făcut diverse nuanţări (faţă de program şi de declaraţiile anterioare alegerilor), care să calmeze pieţele şi aliaţii. Cert este însă că, ca în cazul tuturor guvernelor de stânga şi mai ales de stângă marxistă afirmată, încrederea în ceea ce ele spun nu trebuie să depăşească procente egale cu degetele unei mâini. Este o practică îndelungă şi binecunoscută a limbajului dublu, a una spunem şi alta facem, a tragerii de timp pentru distrugerea în linişte a ultimelor repere şi bariere morale şi pentru aşezarea noilor fundamente (o desăvârşire a acestor practici pe care, în diverse stadii, le întâlnim de fapt acum şi Occidentul tot mai socialistizat).

Sunt departe de a agrea capitalismul scăpat din frâul eticii şi libertinajul Occidentului actual, în care valorile morale, necesare pentru apărarea existenţei umane, au fost înlocuite cu opusul lor pe un drum care duce, inexorabil, către autodistrugere. Dar atât din cunoaşterea directă a funcţionării unui regim marxist (am trăit într-unul  peste 30 de ani), cât şi din cea indirectă oferită de mulţimea de tentative “luminoase” eşuate în crimă, mizerie şi sărăcie (vezi şi Venezuela, un ultim exemplu) nu dau mari şanse unei rezolvări a situaţiei Greciei de un astfel de guvern, pe un astfel de program. Mai iau în calcul şi interesele personale, corupţia, structurile mafiote care însoţesc şi acest gen de regimuri, ca pe oricare altele. Ca să nu mai vorbim de interesele “prietenilor”.  

  

Dacă Ungaria a fost primul admirator declarat al Rusiei în UE, Grecia are toate şansele (interne şi internaţionale) să devină prima gubernie rusească în UE.

Călătorie prin Postul Paştilor. De ce nu suntem (încă) arabi, chinezi sau piei roşii.

Pentru că suntem, încă, vrem nu vrem, români, adică, împreună cu alte lucruri care ne definesc, creştini, sau (pentru atei) urmaşi ai unei civilizaţii creştine. În spisodul 4 al serialului despre islamizarea Europei (pe care îl voi publica în curând) vă voi propune să căutăm împreună cauzele acestei situaţii, care poate fi denumită, fără exagerare, apocaliptică pentru civilizaţia occidentală. Din desluşirile de până acum, una dintre ele, pe care o amintesc majoritatea analiştilor şi comentatorilor, este cea a pierderii identităţii.

Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală, europenii se dezic tot mai mult de la tradiţia lor şi de cultura lor europeană pentru a prelua alte modele culturale orientale. Dincolo de principiile juridice, europenii încep să fie tot mai puţini europeni, renegându-şi originile creştine, adică renegându-şi trecutul care i-a conferit, de fapt, identitatea pe care o are… Prin urmare, avem doi pioni pe tabla Europei: europenii care îşi reneagă rădăcinile, lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie ientitară şi comunitatea musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate. Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra celui care are o identitate confuză. Un coleg iranian (care este creştin caldeu) mi-a spus odată: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei”, lucru cu care sunt perfect de acord. (Dan Pătraşcu)

Credinţa (religia) în care se naşte şi se mişcă omul (chiar necredincios, pentru că, indiferent de el, tot ceea ce îl înconjoară vorbeşte despre trecutul din care se naşte prezentul, matrice, la rândul lui, pentru viitor), este parte componentă a identităţii sale, ca fundament al tradiţiilor şi al culturii societăţii căreia acesta îi aparţine. Mulţi vorbim despre Dumnezeu, despre Credinţă, despre religie şi despre Biserică ca nişte “doctori în toate” ce ne aflăm, dar puţini cunoaştem cu adevărat subiectele în cauză; de aici idei sucite, idei greşite fanatisme pro şi contra, de aici înfierare şi respingere din partea ateiştilor (care nu-şi dau seama că însuşi ateismul a devenit pentru ei o religie în numele căreia contestă, intoleranţi, de exemplu, ortodoxia).

Suntem acum, cu toţii, foarte aproape de începutul Postului Paştilor – unii chiar aderând la acesta, alţii indiferenţi, alţii ridiculizând atât postul cât şi Paştile, cea mai mare sărbătoarea a creştinătăţii. Ce nu ştiu cei care nu sunt interesaţi, sau îi sunt ostili, este că, cu voia sau fără voia lor, aceasta chiar are loc, tot aşa cum, fără a fi fost nevoie de aprobarea lor, a apărut universul. 

De aceea, dată fiind  puţina noastră cunoaştere actuală a acestui domeniu, vă propun ca, până la Înviere, să profităm de aceste drum şi să încercăm o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de Alexander Schmemann, prin intermediul cărţii sale “Postul cel Mare”, de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de textele altor teologi sau sfinţi părinţi. (Cei care nu sunteţi prea acomodaţi cu subiectele religioase nu vă speriaţi: în ceea ce urmează nu veţi întâlni un limbaj teologic elevat, adică cuvinte care nu există în limbajul comun şi care să nu vă spună nimic. Nu vă cer decât puţină disponibilitate, puţină răbdare şi puţin interes pentru a mai afla câte ceva despre cine suntem.)

Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştilor gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”. De Paşti, fiecare dintre noi primeşte o nouă asigurare că viaţa lui nu se termină aici şi nici nu rămâne prinsă într-un întuneric al îngheţului dezolării, sau al focului eternelor păreri de rău.

Pregătirea pentru Postul Paştilor

Ştiindu-ne superficialitatea şi prinderea noastră în mrejele vieţii pământeşti, şi deci greutatea trecerii de la cele lumeşti la cele duhovniceşti, Biserica a orânduit o perioadă de pregătire în care să începem să ne trezim şi să ne apropiem de sensul şi încercările Postului şi care include cele cinci duminici care preced Postul.

Dorinţa

Prima dintre duminici (cea care, anul acesta, a fost în 25 ianuarie) este cea a lui Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statură care dorea să îl vadă pe Hristos şi pentru că dorinţa îi era foarte mare se urcă într-un copac. Drept răsplată, Iisus nu numai că îl remarcă dar, în aceeaşi zi, merge în casa lui. “Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este şi inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului şi, când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. … Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune ..” Zaheu a dorit lucrul cel bun, “El a forţat atenţia lui Hristos, L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima  vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi, fie că îl ştim sau nu”.

Smerenia

A doua duminică (cea din 1 februarie) ne vorbeşte despre următoarea dimensiune importantă a pocăinţei: căutarea smereniei. Pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune în faţă doi oameni despre a căror viaţă nu ne spune nimic, pe care nu îi diferenţiază în ceea ce priveşte păcatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar pentru că respecta normele religioase ale momentului şi vameşul, despre care nu ni se spune că nu le-ar respecta, dar care, socotindu-se el însuşi păcătos, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

Fariseul deturnează sensul religiei către o serie de gesturi exterioare, încercând să cumpere bunăvoinţa cerească: zeciuiala pe care o dă la Templu este culmea cucerniciei sale; mândria e materia care lucrează în interiorul său. Vameşul, probabil nu diferit de el, nu aminteşte faptele sale bune; el se roagă. “Smerenia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia la această duminică – nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie cînd cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine”.

Vameşul este smerit. Iar smerenia, afirmă Schmemann, nu este un semn al ignoranţei, incompetenţei, slăbiciunii aşa cum suntem îndemnaţi a crede astăzi, când “ni se insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine”. Smerenia este putere; puterea de a-ţi vedea imperfecţiunea. Măsura smereniei este chiar Dumnezeu, care “este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi”. Si poţi deveni smerit urmând modelul lui Hristos “măsurând totul prin El, raportând totul la El”. Rugăciunea de smerenie este începutul adevăratei pocăinţe care este “o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor”, iar smerenia deplină este “rodul şi sfârşitul pocăinţei”.

Întoarcerea

A treia duminica (cea din 8 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoşii, care se întorc la el, “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).

Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: “Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă”.

La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul şi atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică şi devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu, iar cântându-l, devine om din nou.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

De te voi uita Ierusalime uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele …

Va urma.