miercuri, 18 februarie 2015

MAI AVEM NEVOIE DE PARLAMENT? DAR DE PARTIDE?



Din moment ce descoperim, zi de zi că sunt putrede, ineficiente, distructive? Adică, defecte? Că mai mult ne încurcă decât ne ajută? Şi nici nu avem încredere în ele?
Ce facem când ni se strică ceva pe acasă? Dacă nu prea avem bani, sau dacă ţinem la obiectul respectiv, încercăm să-l reparăm. O dată, de mai multe ori. Până când constatăm că deja reparatul ne costă mai mult decât cumpărarea unuia nou. Sau, cumpărăm direct altul. Îl înlocuim. Şi nu neapărat cu acelaşi tip. De ce nu, cu unul mai performant.
De 25 de ani constatăm că parlamentul nu merge. Că ne costă prea mult, că ne încurcă, că ne împiedică. Şi ce facem? Încercăm să-l reparăm. Dar tot nu merge. Ba, dimpotrivă, merge încă şi mai prost. Ca o atestare a calităţii activităţii sale, de la o încredere care urca la 70 % în 1990, parlamentul a ajuns în 1992-1993 la 20 % şi a evoluat de atunci între 10 şi ocazional, 2008 – 20 %, 2009, după alegeri, 30 %, pentru a reveni în 2010 la 10 %. După parlament vin partidele. Înaintea lui, cu doar câteva procente în plus, guvernul expresia executivă a partidelor. Ultimele sondaje evaluează încrederea în parlament la 10-12 %. Mult sub cota de avarie.
Descoperim în ultimii ani, dacă cumva eram naivi, că parlamentul este plin de corupţi, de hoţi, de mincinoşi, de oameni cu două feţe, de incompetenţi şi că aşa autonumita “clasă politică” este putredă de la un capăt la celălalt. Şi mai descoperim, după ce mulţi ani am fost tămâiaţi cu aşteptarea tinerei generaţii de politicieni că aceasta este încă şi mai analfabetă, mai coruptă şi mai agresivă decât cea veche. Ghinion, ar zice cineva. Dar, de fapt, oare ce se întâmplă?

Partidele se construiesc tot mai mult din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică, adică ascultarea şefilor, aptitudinile spre furt şi cv-ul cât mai tulbure posibil – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.
Cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, sunt de fapt numai două: partidică şi judecătorească  (Atunci când ultima chiar există, aşa cum se întâmplă în ultimii ani în România. În realitate, până prin 2009 am avut o reală dictatură a partidelor.). Cea executivă, guvernul, şi cea legislativă, parlamentul, funcţionează pe aceeaşi curea de transmisie a deciziei luate în sediul de partid. Nici nu s-ar putea altfel în actuala formulare a vieţii politice şi a instituţiilor statului.
Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – pe ansamblu partidele s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic distorsionându-i funcţionarea, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl parazitează pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, aceasta fiind un alt aspect al statutului lor real.
În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului  (de ex. parlamentele) deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii (fie la Putere, fie în Opoziţie) partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, intens mediatizate şi prin spectacolul politic – politicienii interpretează roluri, în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă cu mai mult succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului şi societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.
Parlamentele, aceste clamate foruri ale suveranităţii şi libertăţii populare, nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor, iar mişcările acestora se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare legislatură.
Puterea reală o deţine cu adevărat, aşa cum vedem tot mai mult în ultima vreme, aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, a afacerilor, politică, a mass-media, culturală, sindicală. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi  repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor.  
            Caracteristici, costuri şi beneficii
Politic – În îndeplinirea funcţiei sale, parlamentul nu este, după cum arătam, decât un tampon între centrul de decizie politică şi popor, astfel încât, pe de o parte, să se poată afirma că, prin intermediul reprezentanţilor săi, acesta din urmă este cel care are puterea (adică, în ultimă instanţă, poporul e de vină, după cum se şi spune că aleşii nu pot fi mai buni decât cei care îi aleg).
Pe de altă parte, parlamentul se constituie într-o zonă de protecţie pentru partide, adică pentru liderii acestora şi elitele puterii despre care vorbeam mai sus, diluând, atenuând sau direcţionând spre o ţintă falsă – parlamentul - acuzaţiile societăţii nemulţumite de politica (în mod real a) partidelor.
De fapt, de la selectarea parlamentarilor până la activitatea lor, totul depinde de conducerea partidului din care fac parte. Nimic nu trece, sau nu cade, în parlament dacă nu este vorba de o decizie a liderilor de partide. Legislaţia blochează intenţionat formarea unor partide noi, sau alegerea unor reali parlamentari independenţi şi activitatea acestora (în afara alipirii la un grup un parlamentar independent este aproape un nimeni).
Administrativ – Interfaţa parlamentului, în afară că maschează adevăraţii vinovaţi şi disipează acuzaţiile într-un spaţiu cu vinovăţie confuză (parlamentarii, partidele, poporul?), îngreunează şi întârzie mult luarea deciziei, lucru important mai ales în cazul puţinelor legi folositoare. Pretextul discutării şi modificării în parlament nu stă în picioare pentru că nicio modificare nu se admite în formula finală fără a trece prin filtrul deciziei de partid. Mai mult încă, parlamentul este încă odată întrebuinţat pe post de tampon acreditând minciuna suveranităţii şi supremaţiei lui asupra guvernului atunci când acesta din urmă, identificabil altfel imediat cu un partid (sau o coaliţie), îşi maschează intenţiile reale nepopulare sub argumentul că parlamentul e suveran. Vezi, de exemplu, bipolaritatea lui Ponta, în aceeaşi problemă pe de o parte prim-ministru, pe de alta deputat.
Economic – funcţionarea parlamentului implică costuri mari, banii respectivi putând fi suficienţi pentru acoperirea nevoilor din diverse sectoare ale societăţii. De exemplu, pentru anul 2015 bugetul parlamentului se aşează undeva în zona a 350 milioane lei – circa 80 milioane euro. Dar acestea nu sunt singurele costuri. Nu numai că nu-şi face treaba pentru care ne consumă banii, ci el mai consumă şi alte energii şi resurse importante, inclusive timpul şi nervii fiecăruia dintre noi, pentru supravegherea lui şi pentru corijarea derapajelor sale. Vezi lovitura de stat din 2012, nenumăratele legi strâmbe trecute la vedere sau pe ascuns, protejarea membrilor săi în faţa justiţiei.
Cultural – Aduce grave deservicii societăţii prin modelul cultural - incultul imoral - pe care îl promovează: personajul slab instruit sau chiar neinstruit, şmecher, mincinos, prefăcut, arogant, agresiv, tupeist, corupt, devenit peste noapte puternic şi avut datorită tocmai acestor caracteristici ale sale. Este un îndemn afişat zi cu zi pentru tinerele generaţii, ceea  ce se şi întâmplă în realitate după cum vedem în şcoli, în facultăţi, sau din nivelul intelectual şi din instruirea tot mai precare ale noilor parlamentari.
În aceste condiţii de nerentabilitate pe toate planurile ce ar trebui să facem? Nu ar fi cazul, oare, să prospectăm mai cu responsabilitate viitorul şi să vedem dacă nu putem găsi formule mai viabile?
Soluţii exemplu
Un exemplu: De ce ne trebuie 600, 400, 300 sau 100 de parlamentari (în afară de motivele şmechereşti şi ipocrite pe care le-am prezentat) şi nu sunt suficienţi 4, 5, 6, 7… persoane, liderii sau reprezentanţii partidelor care trec un anumit prag de susţinere populară, din moment ce  în parlament se votează după cum se decide la partid?
 Un soi de consiliu de administraţie politică a ţării, asemănător celor din companii, în care fiecare are atâtea voturi câte procente. O renunţare la ipocrizie şi revenirea la realitate: cine conduce, răspunde. Deciziile s-ar lua repede, mai transparent, cu costuri mult mai mici şi, poate, mai responsabil dat fiind contactul direct cu publicul interesat.
Mi s-ar putea răspunde invocându-se posibilitatea (iluzorie) ca parlamentarii mânaţi de responsabilitate să se unească pentru a se opune iniţiativelor dăunătoare şi pentru a le susţine pe cele benefice pentru ţară. Cunoaştem vreo astfel de situaţie în cei 25 de ani? Eu nu-mi amintesc.
Sau, să ne gândim cum ar putea concura partidele cu un segment consistent de parlamentari în mod real independenţi? Sau cum ar fi cu un parlament numai din independenţi? Sau cum să asigurăm accesul unor partide noi, care să nu fie obligate de corsetul sufocant al limitărilor legislative actuale să se acomodeze încă de la început, pentru a putea exista, cu frauda semnăturilor şi clientelismul financiar? Dar pentru asta ar trebui schimbată din temelii filosofia formării unui partid sau a candidaturii unui independent (pe toate palierele, nu numai la parlament) şi legile aferente.

Adăugaţi aceste întrebări celor din titlu şi veniţi cu comentariile dumneavoastră dar, mai ales, cu propunerile pe care voi încerca să le discut în articolele viitoare – evident, în măsura în care nu contravin bunului simţ şi normelor morale şi au valoare inventivă reală.

Un comentariu:

  1. Total de acord. As dori sa va semnalez editorialele din septembrie 2012 si februarie 2015 (reiau subiectul in aprilie 2015) din revista "Curtea de la Arges", www.curteadelaarges.ro. Ganduri bune, Gh. Paun

    RăspundețiȘtergere

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...